Cititor SF

Little Brother a fost primul roman de Cory Doctorow pe care l-am citit (desi recenzia de la Makers a fost prima postata). De fapt, in ciuda neajunsurilor, Little Brother e cartea care m-a convins ca autorul merita efortul de a-l citi si pe hartie (electronica), nu doar pe internet.

De la prima pagina am avut aceeasi senzatie pe care am descris-o in recenzia de la Makers – Little Brothers e pentru noi, cei care nici macar nu facem o pauza intre a citi W1n5ton si a intelege Winston… si intelegem chiar lucruri complexe de genul “if u c4n r34d this u r3411y n33d t0 g37 l41d” Cartea e plina de referinte la lumea “moderna” a internetului, genul de lucruri care fac parte din viata de zi cu zi a unui pusti de 17 ani, asa cum e Marcus sau W1n5ton, personajul principal: wikis, Pirate Party, Fark, Worth1000, B3ta (desi mi se pare greu de crezut ca Marcus sa fi jucat vreodata Wolfenstein, avand in vedere ca jocul a aparut in 1992 iar personajul e nascut cam tot atunci…). Doctorow nu mentioneaza si BoingBoing, dar probabil este si el pe lista de lecturi a lui Marcus.

In esenta, Little Brother are toate ingredientele pentru a placea publicului-tinta (adica adolescentii): un protagonist simpatic si gasca lui, o poveste de dragoste, internet si tehnologie, lupta cu autoritatile. Din pacate, Doctorow exagereaza cu sustinerea convingerilor sale politice. Personajul negativ este guvernul american care este eeeevil, iar subtilitatile lipsesc: dupa un atac terorist, Departamentul de Securitate Interna face exces de zel si aresteaza oameni nevinovati in numele sigurantei nationale. Inchisorii la care ajung prizonierii i se spune in mod informal Guantanamo din Golf (ca sa nu exista vreo sansa ca cineva sa scape aluzia). In final isi face aparitia si faimoasa tehnica de tortura a waterboardingului.

Trecand peste asta, povestea te prinde. Simpatizezi cu Marcus, suferi alaturi de el, ii tii pumnii si te bucuri atunci cand reuseste. L-as felicita pe Doctorow si pentru ca a reusit sa scrie un copil credibil, care nu are idei geniale intotdeauna si ale carui planuri esueaza uneori in lumea adultilor. In ciuda abundentei de idei subversive si a glorificarii (justificate, in linii mari) a puterii internetului, in final povestirea revine in lumea reala, iar deznodamantul are loc cu sprijinul de neinlocuit al adultilor.

Pe langa actiune, am mai apreciat ceva la Little Brother: lectiile. Probabil e un caz de love it or hate it, dar mie explicatiile despre criptografie si protocoale SMTP chiar mi-au facut placere.

Per total, mi se pare ca politica ii strica romanului. In ciuda entuziasmului cu care am inceput s-o citesc, pana la sfarsit am inceput sa ma satur de aluziile (sau afirmatiile de-a dreptul) cum ca guvernul american este malefic si se ocupa cu inchisul si torturatul nevinovatilor. Dupa parerea mea, lucrurile de genul asta nu isi au locul in carti pentru adolescenti, ci eventual in analize politice pentru adulti. Chestie care ma duce la alta dilema: avand in vedere continutul, parintii s-au scandalizat din cauza unei scene (neexplicite) de sex?! Si eu care ma gandeam ca mai ingrijorator ar fi ca fii si fiicele lor sa saboteze organismele guvernamentale…

M-am apucat intamplator sa-l citesc pe Cory Doctorow. Aruncam privirea pe Boing Boing ocazional, dar nu pot sa spun ca gaseam in articolele lui Cory ceva deosebit fata de ale colegilor lui. Cred ca prima data cand am dat peste un text literar al sau a fost cand am gasit When Sysadmins Ruled the Earth intr-o antologie si am fost destul de entuziasmata incat sa-i fac o recenzie separata. Au urmat alte nuvele, cand cautam materiale pt umplut Kindle-ul, apoi Little Brother, apoi Makers.

N-o sa argumentez ca Doctorow e un mare scriitor, noul Martin sau Zelazny sau mai stiu eu cine. Scrie simplu, scrie fara pretentii, dar scrie despre noi.

Cine sunt acei “noi”? “Compun” de vreo 2 saptamani recenzia asta in minte si inca nu am gasit o definitie exacta. Noi suntem geeks – fie ca putem sa cream un nou internet paralel cu cel “oficial” (ca Marcus din Little Brother), fie ca suntem experti in programare, fie ca putem crea orice cu o imprimanta 3D (ca Lester si Perry din Makers), fie ca putem sa recitam in ordine alfabetica intreaga distributie a Star Wars, fie ca petrecem nenumarate ore pe internet citind speculatii despre cine e mama lui Jon Snow. Noi intelegem ca “puterea internetului” nu e doar o expresie bombastica si ca oamenii din cealalta parte a ecranului sunt reali. Noi stim ca jocurile video nu ne transforma in ucigasi in serie, ci chiar pot inlesni relatiile sociale. Noi ne dam seama ca a veni acasa si a juca Starcraft 2 nu e cu nimic mai rau decat a veni acasa si a te uita la Stirile de la ora 5. Noi traim conectati la retea fara sa devenim robotei fara sentimente. Noi putem sa intelegem tot limbajul folosit de Doctorow fara sa recurgem la Urban Dictionary sau la Jargon File (noi stiam de existenta Jargon File fara sa ajungem la site cu o cautare pe Google).

Cateva dintre exemplele de mai sus se refera la mine. Cateva se refera la prietenii mei. Toate sunt perfect normale in realitatea “mea” si in Makers.
Read more…

Spinrad nu e printre preferatii mei in materie de literatura, dar in Imagini la ora unsprezece a avut o idee geniala: cum ar fi sa scoti bani din potentiala ta moarte? Nu e foarte greu, ai nevoie doar de un post TV semi-falimentar si de un grup de eco-teroristi nervosi.

Cand teroristii cu pricina pun stapanire pe postul TV, ii iau ostatici pe directorul postului, pe reporterul-vedeta si pe fata de la meteo si deturneaza stirile ca sa serveasca scopului lor. Dar directorului i se invart rotitele: daca esti ostatic si oricum trebuie sa produci emisiunile pe care le doresc teroristii, de ce nu ai folosi ocazia ca sa scoti postul din rahat? Un reality show in direct cu baietii rai e exact ce doreste publicul; ratingul creste intr-o zi cat altele in sapte si toata lumea castiga: teroristii isi transmit mesajul intregii Americi, iar ostaticii pot sa viseze la bani si faima – daca scapa cu viata.

Romanul este impartit in zile, iar primele doua-trei m-au facut pe rand sa rad, sa ma minunez de cat de actuala pare situatie (desi cartea e scrisa acum mai bine de 15 ani) si sa imi dau seama ca situatia nu e nici pe departe atat de fantezista cum ar parea la prima vedere. (Ah, da, daca va inchipuiati ca e un roman SF, nu e cazul.) Dan Diaconescu arestat, cu fanii in fata tribunalului si toate televiziunile discutand cazul? Suna cunoscut? Cam asa ceva, plus niste bombe si salvarea planetei.

Din pacate, dupa primele 200 de pagini, actiunea incepe sa stagneze. Incep sa se clarifice relatiile dintre teroristi si ostatici si intre teroristi insisi, dar lucrurile care erau distractive la inceput devin obositoare. De cate ori poti sa citesti despre cum directorul postului discuta cu directoarea firmei care redistribuie transmisia? Prea multa logistica si prea putina dezvoltare a actiunii.

Sfarsitul devine previzibil destul de devreme, dar nu asta e problema romanului. Sufera de un singur lucru: lungime. Chiar daca reuseste, din loc in loc, sa aduca o scena sau o idee care sa te captiveze, nu mentine aceeasi stacheta pe tot parcursul. Daca editorul ar fi taiat vreo 200 de pagini… rezultatul ar fi fost mult mai bun, dupa parerea mea.

Eu incerc sa vad partea pozitiva: cartea incepe bine si se termina bine. Primele interactiuni ale teroristilor cu ostaticii fac toti banii, iar interviurile din final reusesc sa arate destul de bine cum personaje atat de diferite ajung sa fie unite, macar temporar, intr-un tel comun. Daca reusiti sa ignorati partile plictisitoare si nu va asteptati la mai mult decat entertainment pur, nu cred ca o sa regretati ca ati citit Imagini la ora unsprezece. Dar exista si carti mai bune…

Mega-antologia operei lui Zelazny nu a castigat Locusul, asa ca m-am enervat si m-am mobilizat in sfarsit sa scriu recenziile restante. In episodul de azi, primul volum din The Collected Stories of Roger Zelazny, Threshold.

Daca intrebi pe cineva “Cine e Zelazny asta?”, probabil o sa spuna ceva despre seria Amber sau Lord of Light. Cu putin noroc, o sa-si aduca aminte si de cateva alte romane – la noi au mai aparut Damnation Alley si This Immortal. Cu toate astea, probabil punctul forte al lui Zelazny a fost si a ramas intotdeauna proza scurta. Desi povestirile lui au fost colectionate in cateva volume, mai vechi si mai noi, foarte multe au ramas pe dinafara. Din acest motiv, acum cativa ani NESFA Press au anuntat ca intentioneaza sa adune toate povestirile lui Zelazny intr-o serie de 6 volume. Suna prea ambitios si prea frumos, asa ca m-am entuziasmat pe moment si am uitat peste cateva zile… pana la inceputul anului trecut, cand s-au tinut de cuvant si au publicat primul volum.

Ca sa fie clar de la inceput, The Collected Stories of Roger Zelazny nu e pentru oricine. La $29 volumul, o suma de $174 plus taxe postale nu e tocmai din categoria “bani de buzunar”. Pentru cei care sunt curiosi privind proza scurta a lui Zelazny, eu as recomanda The Doors of His Face, The Lamps of His Mouth. Pentru fani si colectionari in schimb, colectia de la NESFA Press e extraordinara.

Ca structura generala, fiecare volum contine povestiri, poezii, note (ale editorilor si ale autorului), articole ale altor scriitori care l-au cunoscut/au fost influentati de Zelazny, cateva curiozitati, plus cate o parte a unei biografii extinse.

Acest prim volum cuprinde:
* doua articole: Out of Nowhere, de Robert Silverberg, despre opera lui Zelazny, si Before Amber, de Carl B. Yoke, despre inceputurile “carierei” sale. Yoke a fost prieten si coleg cu Zelazny inca din scoala generala, si a colaborat cu el in adolescenta la o serie de povestiri despre doi monstri (Yok si Zlaz) care au diverse aventuri.
* 29 povestiri, de la cele cunoscute, ca A Rose for Ecclestiastes, la cateva scrise sub pseudonim
* 32 de poezii, printre care Braxa (poezia din A Rose for Ecclesiastes) si “the most famous prayer in science fiction and fantasy”, asa cum o numesc editorii, The Agnostic’s Prayer din Creatures of Light and Darkness.
* un articol scrise de Zelazny, Sundry Notes on Dybology and Suchlike, despre arta scrisului – putin cam haotic pentru gustul meu.
* prima partea a biografiei …And Call Me Roger, anii 1937 – 1964
* curiozitati: o jumatate de povestire publicata intr-un fanzin (al carui numar urmator nu a mai aparut, deci povestirea a ramas neterminata), o povestire (tot fara final) nepublicata, un scenariu de cateva pagini, tot neterminat, si una dintre povestirile din seria celor scrise cu Carl B. Yoke.
Read more…

La o luna dupa primul numar Galileo, a aparut si cealalta forma a revistei publicate de Millennium Press.

Galileo Online se doreste a fi un site independent – un fel de o revista separata -, deci nu va asteptati ca materialele din Galileo “offline” sa apara pe Galileo online. Lansarea oficiala a site-ului este pe 1 iulie, dar deja aveti ce citi, de la recenzii la stiri.

Daca aveti sugestii sau plangeri, le puteti exprima pe blogul lui Horia Nicola Ursu, aici.

A meritat sa alerg de la aeroport la o ultima bere la Giotto: am prins nu numai niste discutii interesate, ci si primul numar din Galileo.

Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.
Read more…

Multumim pentru voturi! Dupa prima etapa, in “finala” au ajuns cate 15 bloguri din fiecare categorie… iar la blog colectiv suntem si noi pe lista!

Puteti sa ne votati in continuare aici pana pe 24 martie. Promitem ca impartim cu voi premiul daca luam ceva. S-ar putea sa fie cam greu, pentru ca in anii trecuti s-au dat chestii gen iPod, dar va lasam sa atingeti diploma, ok?

Edit:
Pentru spammeri: NU facem schimb de voturi. Nu. Deloc. In nici un caz. Si daca va bag comentariul in spam nu inseamna ca trebuie sa-l scrieti din nou.

Daca iti place de noi, trebuie sa stii ca ne poti face faimosi si bogati Ma rog, putin faimosi si deloc bogati, dar sa lasam asta.

A inceput votarea pentru RoBlogFest, unde noi suntem inscrisi in categoria de Blog Colectiv. Daca nu cumva sa se schimba ordinea aleator, suntem la numarul 51. Da, stim ca n-avem sanse sa luam vreun premiu, dar eu sunt curioasa cate voturi o sa primim totusi.

Pentru a vota trebuie sa iti faci cont (nu dureaza mult, pe bune, si daca ai deja pe un site din reteaua Fourhooks – Metropotam & co – il poti folosi pe ala) si sa dai doua clickuri. Atentie, se poate vota numai pana pe 18 martie*, asa ca daca vrei sa ne sustii… acum e momentul.

Cealalta categorie la care participam e Blog Cultural, dar acolo va decide un juriu. Sunteti liberi sa incercati sa ii mituiti daca va place de noi foarte, foarte mult… dar eu n-am zis asta niciodata.

[*Da, e vina mea ca am uitat sa postez mai devreme.]

Mai intai a fost o serie de sondaje… apoi niste teasere, apoi anuntul. Noua creatie Millennium Press se numeste Galileo si arata cam asa:

Treptat-treptat am aflat amanuntele importante: revista va aparea trimestrial, va fi in format trade paperback mediu (adica 20,5 x 13,5 x 1,7 cm) si va arata… cam ca o carte, pentru ca sunt planuite 240 pagini pe numar.

Despre continut nu stim prea multe detalii – puteti vedea lista de autori pe coperta, iar aici Horia ne spune cate ceva despre ce va cuprinde revista.

Si partea cea mai importanta: cat o sa coste si de unde puteti s-o cumparati. Pretul suna bine pentru 240 de pagini – 15 lei per numar. Daca o sa arate la fel de bine pe cat se anunta, eu zic ca merita banii… e doar de 2 ori mai mult decat o revista glossy, in definitiv Cu distributia stim cu totii cum e (sublima, dar lipseste cu desavarsire), asa ca varianta cea mai simpla ramane abonamentul. 50 lei pe an, cu bonus cate o carte la fiecare numar pentru cei care se aboneaza inainte de 1 aprilie. Plata se face prin mandat postal, transfer bancar sau Paypal (detalii aici).

Eu m-am abonat… asa ca vor veni si niste pareri imediat ce o primesc.

Incepand de pe 23 februarie, Nemira aplica metoda incercata si prin alte parti cu un produs la reducere, disponibil o singura zi. Ca sa vedeti produsul zilei mergeti aici, si ca sa fiti la curent cu ofertele abonati-va la blogul editurii (sau dati refresh in fiecare dimineata pe pagina respectiva, probabil). Daca doriti ceva anume… nu uitati sa verificati in fiecare zi.

Reducerile arata bine, azi avem parte de Jocurile Foamei gratis pentru o comada a Sfidarii… sa vedem ce urmeaza

Anul trecut echipa CititorSF a cedat in masa in fata progresului tehnologic: Kyo are un Sony, Jewel s-a luat tot un Sony, iar eu am primit de Craciun un Kindle.

Inainte de a comanda am facut un studiu extins asupra variantelor existente si am concluzionat ca… nu vreau nici un e-book reader. Un Sony (505, cred) vazusem intr-un magazin si dadea paginile foarte incet, Kindle-ul pe care il vazusem in videoclipuri la fel… fata de eBookwise-ul meu cu LCD era enervant. Apoi am vazut Cybook, care in review-uri arata adorabil, dar era ceva cam scump. Intr-un final, Kindle 2 a fost raspunsul.

1. Preliminarii
In primul rand, am vrut sa ii cumpar o husa. Intr-adevar, e mai greu de tinut in mana asa, dar eu ma cunosc si sunt convinsa ca, fara husa, ecranul ar ajunge numai zgarieturi. Pentru ca nu mi-a placut coperta pe care o produce Amazon, am ales Prodigy de la M-Edge si sunt foarte multumita de ea. (Cele de piele naturala au culori mai frumoase, dar si un pret pe masura…) Arata bine, are piele intoarsa pe dinauntru ca sa protejeze ecranul, e destul de tare incat pare sa reziste la ceva cazaturi, are cateva buzunarele si in colturi sunt doua benzi elastice care fixeaza mai bine readerul. Pana acum, nota 10 pentru aspect si functionalitate.

Despre comenzi din Romania nu pot sa comentez, pentru ca mie mi l-a adus o prietena din SUA, dar Catalin spune in comentariile de aici ca a dat aprox. 1100 lei.

2. Aspect
Pro:
* E-ink-ul este exact asa de misto cum spune toata lumea: arata ca o carte, nu oboseste deloc ochii, pana si ilustratiile alb-negru arata bine. Ecranul e destul de mare incat sa poti citi comod.
* Ca dimensiuni e cat un paperback mai mare (vezi imagini), iar ca grosime este mult mai subtire ca orice carte.
* Pare destul de rezistent, dar inca n-am testat
(si sper sa nici nu fie cazul in curand)
Read more…

A fost un weekend interesant pe blogurile autorilor de SF. Sau, cum a ajuns cunoscut, inca un Amazonfail.

Putina istorie:
1. In aprilie 2009, rankurile multor carti LGBT au disparut misterios de pe Amazon. Problema de baza de date, excludere intentionata? Nici macar reprezentantii Amazon n-au parut sa fie de acord, iar blogosfera si Twitter au explodat de indignare.
Detalii aici (pe scurt) si aici (pe lung).
2. In iulie 2009, Amazon a sters de pe Kindle-uri o anumita editie a unei carti. Aveau dreptate, intr-un sens, pentru ca e-bookul fusese incarcat pe platforma self-service de cineva care nu avea drepturi de autor pentru el, dar ironia face ca respectiva carte sa fie chiar 1984, de George Orwell. Oamenii si-au primit banii inapoi, dar multi au fost iritati de ideea ca Amazon poate oricand sa-ti stearga textele pe care le-ai cumparat. Pe care le-ai inchiriat, mai degraba.
Mai multe detalii aici.

Vinerea trecuta, toate cartile Macmillan au disparut brusc de pe Amazon. (Printre altele, grupul Macmillan cuprinde si Tor Books, editura la care publica numerosi autori SF apreciati (si cunoscuti pe internet) – lista completa aici). S-a speculat ca e o eroare; altii s-au inflamat instantaneu; s-au discutat teorii ale conspiratiei. Ceva mai incolo, am aflat cu totii care era explicatia: Amazon si Macmillan nu s-au inteles in legatura cu pretul si data la care e-bookurile editurii vor aparea pe Kindle. Amazon vroia sa impuna un pret maxim de $9.99, Macmillan vroia ca noile aparitii sa porneasca de la $14.99 si sa scada in timp. Nimeni n-a cedat, asa ca Amazon a refuzat sa mai vanda vreo carte de la Macmillan – fie ea electronica sau pe hartie.

Rezultatul a fost… multa galagie. Autori ca John Scalzi, Tobias Buckell si Charlie Stross au bloguit mai mult sau mai putin nervosi, lumea a injurat, alternativ, site-ul si editura… iar noi am chibitat de pe margine.
Read more…

La Muzeul National din Toronto, un extraterestru cere sa vada un paleontolog. Desi pare improbabil, intre extraterestri si paleontologie exista intr-adevar o legatura, dar nu e deloc ce s-ar astepta un cititor obisnuit cu alieni super-evoluati: forhilnorii cu pricina sunt creationisti, adepti ai teoriei designului inteligent, si cred ca Dumnezeu a intervenit de cateva ori in existenta planetelor populate de rase inteligente, asa ca a venit pe Pamant sa ne studieze fosilele. Nu cred ca e un spoiler daca spun ca intr-adevar informatiile extraterestrilor coincid cu datele distrugerilor in masa de pe Pamant (dintre care ultima a fost acum 65 miliarde de ani – stiti voi, dinozauri, Jurassic Park, chestii de-astea). Daca adaugam si faptul ca paleontologul cu care face cunostinta e un ateu bolnav de cancer in faza terminala… iese o combinatie interesanta.

“Interesanta” este cuvantul potrivit aici, pentru ca n-as putea spune ca romanul da pe afara de actiune. Navele spatiale apar in trei paragrafe in total, extraterestrii nu vor sa ii ducem la liderul nostru sau sa ne distruga planeta… probabil 70% din carte e ocupata de discutii si meditatii. Daca nu te intereseaza nici un pic argumentele pro si contra existentei unui Creator, probabil mai bine iti dai banii pe altceva.

Personajul nostru, Tom Jericho, e un tip rational, un om de stiinta care are (sau crede ca exista) pentru orice o explicatie logica si care, ca multi dintre noi, presupune ca orice societate mai avansata a renuntat la ideile puerile gen religie. Surpriza – nu e asa, si descopera dintr-un foc doua rase aflate cu cateva sute de ani inaintea noastra care sunt convinse ca Dumnezeu exista. De fapt, una dintre ele chiar isi dedica o foarte mare parte a timpului incercarilor de a lua legatura cu el. Sa fii pe moarte si sa descoperi niste extraterestri religiosi sunt doua motive destul de bune ca sa incepi sa te indoiesti de (ne)credinta ta.
Read more…