Cititor SF

Nu simt ca volumul Acacia a fost o mare revelatie, insa daca am devorat-o in cateva zile as trage concluzia ca a reusit sa-mi starneasca cat de cat curiozitatea. Si intr-adevar asta e si adevarul. Nu e o carte rea, si chit ca e suficient de voluminoasa (576 de pagini), se citeste usor, insa din pacate pe final a cam reusit sa ma scoata din pepeni. Mi se pare o mare aiureala sa traiesti cat de cat cu sufletul la gura alaturi de personaje si sa constanti in “the end” ca soarta le joaca asa de rau feste de reusesc, si nici nu se chinuie prea mult, sa moara ca niste adevarati eroi. Realist ar gandi unii, viata e nemiloasa si nu cruta pe nimeni, dar chiar pe nimeni, fie ei si de vita nobila – gandire din pricina careia a trebuit sa ma declar posesorul unei mici (mari) dezamagiri.

De altfel, pina in acele momente,  cartea a curs destul de bine, si in plus nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la George R. R. Martin – nu ca ar semana prea tare, totusi ceva ceva paralele  s-ar putea identifica cu usurinta, parere pe care de altfel am vazut ca au impartasit-o si alti cititori de pe alte meleaguri mult mai in tema cu abordarea lui Durnham. Bine, personajele lui Martin parca au o alta profunzime si se misca natural, nu e nimic fortat din acest punct de vedere, pe cand la Durnham s-ar simti o anumita slabiciune influentata de modul in care a construit autorul intregul roman. Par usor rigide, chiar batoase, nu prea exista un personaj central ce sa mai descreteasca fruntile cititorului, sa detensioneze atmosfera, sa mai arunce din cand in cand o gluma sau o vorba de duh, cum se intampla la Martin cu indragitul Tyrion. Read more…