Antologia de faţă, deşi este primul număr al colecţiei după cum scrie şi pe copertă, reprezintă de fapt traducerea numarului 23 din colecţia originală, apărut în 2006, deci cât de cât recent, sub coordonarea lui Gardner Dozois fost editor intre 1984 si 2004 la revista Asimovs Science Fiction. Deşi este destul de voluminoasă, ca şi în cazul altor antologii marea majoritate a povestirilor se pot citi uşor şi rapid, depinzând şi de ritmul de lectură preferat al fiecăruia. Coperta este destul de reuşită, iar ilustratia este realizata de Stèphane Martinière. Scriitorii prezenţi, in numar de 15, cu mici excepţii, fac parte dintre marii consacraţi ai genului, adevăraţii lupi de mare ai întregului fenomen science-fiction. Am mai citit recenzii ale acestui prim volum şi într–o mare masură toate erau de acord asupra unui lucru, că se pot identifica suficiente puncte slabe şi “mâini moarte” în antologie, însă din punctul meu de vedere exista si adevaratele povestiri menite prin întregul lor să–ţi stimuleze imaginaţia cu adevărat ( am zis întreg pentru ca am mai întâlnit şi mâzgalituri ,cu idei şi inceputuri bune, ce parca se se pierd pe parcurs ) ce–şi domină copios suratele mai nereuşite.
Deşi începutul antologiei, prin povestirea “Mica Zeiţă” a lui Ian McDonald, nu este destul de promiţător, rezistând cu greu tentaţiei de a trece la povestirea urmatoare, dupa ce primele 10 pagini ce–ţi lasă impresia unei povestiri destul de anoste, mai apoi, elemente de hi-tech devin din ce în ce mai prezente şi complexe, ideile sunt mai bine încadrate în text, şi în ciuda unui sfârşit semiprevizibil de la un anumit moment dat, se mai şterge din gustul amar iniţial.
Alastair Reynolds şi Michael Swanwick nu excelează nici ei prea mult, povestirile nefiind grozave, însă suficient de bune cât să nu se şteargă prea repede din memorie. Robert Reed, în schimb, a fost o surpriză semiplăcută construind o povestire în care un fost membru al unui echipaj de pe o navă de dimensiuni uriaşe, populată cu rase extraterestre din cele mai diverse, este chemat să rezolve necunoscutele unei crime, însă, de pe la jumatatea povestii parcă se cam rupe filmul. Nu mai avem aceeaşi coerenţă literară iniţială, persistând impresia că dialogurile şi descrierile sunt prost construite, fiind posibil ca autorul să se fi plictisit ori să–şi fi pierdut inspiraţia, şi, în ciuda unei idei de final gândite, rămâi cam nesatisfăcut.
Dacă Ken MacLeod m–a lasat rece, Bruce Sterling în “Planul lui Blemmye” situată spaţial în universul atât de bătătorit, în ultimul timp, al cruciadelor, imbină într–un mod fericit şi pe alocuri violent, elementele de fantasy ideologic cu necunoscutul, simţul datoriei faţa de binefăcător cu cel al dreptăţii, şi, deşi finalul pare forţat ne pregăteşte pentru a intra cu mintea deja încălzită şi stimulată În zona de seism a necunoscului, în cazul meu, David Gerrold. Acesta abordează o idee nu neaparat originală sau nemaiîntâlnită, aceea a calatorilor în timp trimişi pentru a rezolva diverse cazuri, mai mult sau mai puţin importante, însă, spaţiul este folosit cu inteligenţă si exploatat la maximum pentru a se obţine un cadru captivant, alert, cu personaje credibile şi bine conturate, în care abunda descrierile detaliate minuţios finisate. Stephen Baxter, deşi am impresia că are un fetiş cu tema timpului în scrierile sale (vezi şi traducerile de la Nemira), de această dată se achită destul de bine de îndatoririle sale de scrib în “Copiii Timpul” (exact ce vă spuneam mai sus) pentru ca Vonda McIntyre să pună cireaşa de pe tortul acestei antologii cu povestirea “Companionii“, o frescă pătrunzătoare a unei lumi în care spaţiul nu mai prezintă secrete, lume dominată de femei pilot legate psihic de propriile nave cu alte reguli, obiceiuri şi aspiraţii, decât cele din ziua de astăzi.
Răbufniri notabile de orgoliu mai au şi Gene Wolfe în “Valul”, Neal Asher în “Blând grăia măcăreţul” si Joe Haldeman cu “Înger de lumină“, ce construiesc cu migală lumi şi evenimente fantastice, cu bun gust, contribuind la întărirea sentimentului ca avem în faţă o antologie destul de reuşită, fara a pica în patima detalierii prea amanunţite si lăbărţării unor texte goale pe multe pagini, ce evident agasează cititorul, aşa cum incheie parţial nefericit antologia, James Patrick Kelly cu povestirea “Foc“. Aceasta este şi cea mai întinsă din antologie, începând cum nu se poate mai bine, însă, cum fericirea nu durează prea mult, nevoia de pagini îl impinge pe scriitor la sacrificarea unei idei, ce altfel s–ar fi putut încadra cu mai mult succes în jumate din paginile folosite.
După cum era de aşteptat nu toate povestirile pot fi pe placul cititorului, şi, în funcţie de gusturi fiecare işi stabileşte propriul set de valori după care poate aprecia sau critica scrierile antologiei de faţă, dar şi în general, după finalizarea lecturii pot spune ca am rămas cu certitudinea că volumul de faţă, în ciuda micilor nepotriviri cu gusturile mele, poate aduce cu succes în atenţia publicului român dornic de cunoaştere, autori de sci–fi tineri sau deja consacraţi .
Poate lumea stie insa eu in mod sigur nu eram la curent cu mica “bombita” (pentru mine) gasita intre paginile acestui 
Recent Comments