Cititor SF

Inceputul

In octombrie 2009, Horia Nicola Ursu intreba pe blogul propriu “Ati cumpara o revista trimestriala de fantasy & science fiction?“. Era primul indiciu “oficial” ca editorul satmarean se gandea serios sa umple golul lasat de disparitia CPSFA, JSF, Lumi Virtuale sau Sci-Fi Magazin.

Seria de intrebari adresate fanilor avea sa duca la un portret-robot publicat in Nautilus (“Cum trebuie sa arate o revista F&SF?“) si, patru luni de tacere mai tarziu, la dezvaluirea numelui si copertii revistei (“In martie, la Millennium Press“). Daca titlul mesajului era oleaca inselator (revista avea sa apara abia in mai, nu in martie) continutul era suficient de apetisant ca sa ma faca sa fug la posta si sa devin unul dintre primii abonati.

Si unul dintre primii cititori, bineinteles

Pe scurt

240 de pagini, format A5

20% autori romani (Liviu Radu, Sebastian Corn)

50% autori straini (James Patrick Kelly, Norman Spinrad, Joe Haldeman)

30% articole (Mircea Oprita, Graham Sleight, Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Peter Watts, Joe Haldeman)

Pe lung

“O sansa din 10 la puterea a saisprezecea” e povestirea cu care James Patrick Kelly a castigat premiul Hugo in 2000.

In 1962, anul crizei rachetelor cubaneze si cea mai fierbinte perioada a razboiului rece, Ray Beaumont are 12 ani, o biblioteca intesata cu carti SF si un adapost antiatomic in curtea din spatele casei. Asa ca atunci cand un om din viitor ii cere ajutorul, Ray il ascunde in buncarul improvizat si incearca sa faca tot ce poate ca vizitatorul sa-si poata duce misiunea la bun sfarsit. Dar va putea Ray sa fie acea sansa din 10 la puterea a 16a de care omenirea are nevoie ? Read more…

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică: Read more…