Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.

Joe Haldeman – Graves
Initial, am reusit sa o ratez complet. Poate e de vina revista, poate lipsa mea de atentie, dar m-am intrerupt din citit dupa interviu si, cand am revenit, am reusit sa sar peste povestire fara sa-mi dau seama. In plus, butonandu-mi iPodul in drum spre serviciu, am descoperit si ca aveam nuvela pe el de luni intregi… (A fost citita in podcastul StarShipSofa – mp3-ul e aici). La nici 10 pagini, e usor sa sari peste Mortuare, dar ar fi pacat. Inca o povestire cu razboiul din Vietnam (care inseamna mai mult pentru un american decat pentru noi), dar e scurta si la obiect, iar Haldeman stie sa scrie, asa ca poanta finala, desi are doar putin peste o pagina, are efectul scontat. Nu, nu va spun care e, e mai misto asa.

P.S. Mircea Pricajan explica aici traducerea titlului: “graves registration este un serviciu militar care se ocupă cu recuperarea cadavrelor de pe front, identificare lor şi transportarea spre locul de îngropăciune. din 1991 încoace, acest serviciu şi-a schimbat numele în mortuary affairs.”

Articole

Cory Doctorow – Adolescentii si sexul
Ce m-a surprins nu a fost articolul (stiam deja ca apreciez ce scrie Doctorow), ci premiza lui. Niste oameni chiar au fost indignati ca niste copii de 17 ani dintr-o carte fac sex? Fac sex off-screen? Intr-o carte care atinge subiecte mult mai serioase? Destul de multi oameni au fost indignati incat sa fie scris acest articol? Avem o problema…

Peter Watts – Ce-ar fi sa decolam si sa-i facem praf de pe orbita?
Cred ca am mai citit articolul si pe blogul autorului, dar mi-a facut placere sa-l recitesc. Niste idei interesante, cateva chestii care nu-mi trecusera prin cap, iar titlul e ales numai bine. Per total, de acord cu Watts, inclusiv cu sfarsitul: nu am mers la Avatar pentru povestea adanca, sa fim seriosi.

Paul Di Filippo – Cyberpunk: Dupa 25 de ani
Cred ca lipsa mea de afectiune pentru cyberpunk e cunoscuta deja, asa ca nu va fi o surpriza faptul ca nici n-am citit articolul pana la capat.

Mircea Oprita – Elogiul unei cariere, Graham Sleight – Ray Bradbury
Doi autori care nu ma intereseaza in mod deosebit, deci nici biografiile lor nu m-au interesat. Pentru fani…

Interviu

Joe Haldeman in dialog cu Horia Nicola Ursu
Inca un scriitor pe care nu l-am citit in mod extins, asa ca am luat interviul ca pe o chestie informativa, sa vad ce are de zis un scriitor faimos. Nu mare lucru, s-a dovedit; din pacate raspunsurile la interviu par standard, fara multe detalii si fara sa dezvaluie mare lucru din personalitatea autorului.

Cateva observatii de final:
- Dupa cum au remarcat si Stefana Czeller si Adina, biografiile autorilor ar sta mai bine inainte de povestiri. Vreau sa stiu cine e autorul inainte sa ma apuc de citit textul lui, nu dupa.

- Mici greseli de corectura, din fericire nimic major; traducerile au sunat bine toate.

- FYI pentru editii viitoare – Mindbridge a lui Haldeman a fost tradusa la Teora drept Conexiunea PSI (traducerea nu e notata in paranteza in biografia respectiva).

Daca ar fi dupa mine, Galileo ar avea mai putine articole semi-biografice (lista de autori despre viata/opera carora as vrea sa citesc e foarte, foarte mica), mai multe articole despre alte teme (preferabil mici si scurte, pentru diversitate), iar partea de literatura ar ramane la fel. In continuare mi-as dori-o in format de revista glossy, dar asta e

Despre Galileo a mai scris si Eddie, aici.

Silviu Genescu – Titanic

Jen: Povestirea are o idee si atat. Sau, mai exact, mai multe idei pe care autorul incearca sa le uneasca intr-un tot unitar… fara succes. Am incercat sa fac un rezumat in cateva cuvinte, dar mi-am dat seama ca nu am inteles ce se intampla destul de bine ca sa o pot face… asa ca o sa spun altceva: cele 2/3 povesti care nu prea se pupa una cu alta sunt scufundarea (sau nu) a Titanicului si calatoria inapoi in timp a unui barbat, care e angajat ca asistent personal in casa unei bogatase pe care o supravegheaza. Pe parcurs, din motive care mi-au scapat, multiversul o ia putin razna, iar in versiunea ‘noua’ a Titanicului din titlu nu se mai scufunda la data pe care o stim noi.

Sa zicem ca povestea e chestie de gusturi – mie nu mi-a placut. Poate daca ar fi fost taiata la jumate si ar fi disparut (macar) fragmentele inutile cu bogatasa…

Dar, pe langa asta, textul plange dupa un redactor. Nu vorbesc de virgule si detalii din astea, dar am dat peste mult prea multe lucruri deranjante:
- personajul principal e ba “PA”, ba asistent personal. N-am auzit pe nimeni din Romania folosind abrevierea PA (care oricum ar fi trebuit sa fie AP), asa ca nu inteleg ce cauta intr-un text scris in romana pentru romani.
- latitudinea si longitudinea sunt exprimate cand ca “x grade W”, cand “y grade V”. Punctul cardinal se cheama “vest” si n-are de ce sa fie notat cu W…
- (poate cea mai deranjanta chestie) Citez:
R.M.S. Carpathia catre R.M.S. Titanic:
“[...]Stiati ca sunt o multime de mesaje pentru voi de la MCC (indicativul pentru statia Cape Race)?”
Deci ori vapoarele simteau nevoia sa foloseasca paranteze cand comunicau intre ele, ori autorul nu a gasit o alta solutie mai stralucita de a explica indicativul… Hmm, oare care o fi. Serios, ce cauta paranteza aia acolo?! (si in alte comunicatii similare)

Pacat de Titanic, pacat de tentativa de realizare. Ar fi fost interesat de urmarit prin mesaje radio cum o tragedie se transforma intr-un incident minor… daca ar fi lipsit restul nuvelei.

Aspoiu: Cind ma gandesc la aceasta povestire imi vine in gand cuvintul CHIN. Si nu ma refer numai la lectura, ci si la efortul autorului. Pare ca domnul Genescu s-a chinuit rau de tot sa scrie chestia asta – evident nu am de unde sa stiu daca este asa sau nu, insa asa pare. Later edit: Textul pare chinuit din cauza abundentei de detalii inutile si  descrierilor supraincarcate, care se doresc a da credibilitate lumii imaginate. La mine au avut efect exact invers. Cu tot efortul depus, nu a iesit mare lucru. Personajele sint pe nicaieri, dialogurile ridicole, descrierile care teoretic ar fi trebuit sa sprijine primele doua fac mai mult rau decat bine. Nu inteleg de ce autorul se incapatineaza sa scrie despre americani cand e clar ca nu-i iese. S-a intamplat si in alte povestiri ale dinsului, se intampla si in asta. Alt cuvint care imi vine in minte este STATIC. Pentru ca nu se intampla mai nimic. Practic pesonajul principal intra pe o usa bou, si dupa o discutie destul de lunga si fortata, iese pe aceeasi usa vaca, insa intr-un univers usor modificat. Si cam atat.

Am fost putin vexat surprins, contrariat de parerile domnului Iovanel referitoare la scriitura domnului Genescu deoarece sint in totala contradictie cu ale mele. Nu stiu ce sa va spun despre “coolness” (termen care sper ca nu se refera la bogatia obositoare de americanisme folosite in text), insa expresivitatea, controlul si valoarea literara eu unul nu prea le vad. Ba mi se pare ca autorul are mari probleme in a exprima in scris ce vrea de fapt  sa transmita. Adica CHIN STATIC.

Liviu Radu – Ari

Jen: Stiu ca Aspoiu o sa spuna ca e o povestire rasista, dar mie mi s-a parut foarte misto. Intr-un viitor in care modificarile genetice sunt la ordinea zilei, un cuplu decide sa faca un copil neobisnuit – cu piele alba, par blond si ochi albastri. Desi ar trebui ca respectiva modificare sa fie reversibila, se dovedeste ca nu e asa, si incet-incet ia nastere un mic grup ‘etnic’.

Nu o sa dezvalui mai mult, pentru ca povestirea merita citita fara spoilere, dar mi s-a parut o idee foarte desteapta, un soi de explicatie alternativa pentru aparitia rasei caucaziene si a unui anume mit foarte cunoscut. Intamplator, si aici e vorba despre calatorie in timp, dar artificiul e folosit cu mult mai mult succes decat in Titanic.

Aspoiu: Pai este rasista si nu numai. Practic Liviu Radu justifica in nota SF cum ca Ari-enii sint fiinte superioare, menite sa domine lumea si sa le dea la cap celorlalti (care o merita cu varf si indesat, mai ales negrii). Povestirea asta nu ar fi fost niciodata publicata intr-o limba de circulatie internationala. Daca, prin absurd, ar fi publicata, ar fi si ultima pentru Liviu Radu. Facand abstractie de faza cu arienii, scriitura curge bine insa ideea are ceva gauri de logica. Printre altele, intamplator sau nu, autorul plaseaza zorii crestinismului undeva la inceputul epocii de piatra – nu am studiat istoria crestinismului (si nici nu o sa o fac prea curind) dar parca nu pare in regula.

Desi valoarea literara pare peste media romaneasca, mie imi e cam greu sa trec peste implicatiile rasiste. Sint curios ce parere are Sorin Camner despre baietii blonzi cu ochii albastri, aka ARI.

Sebastian A. Corn – A saptea zi a vanatorului

Jen: Recunosc cu mana pe inima ca nu am inteles foarte mult din actiunea povestirii, dar detaliile fac toti banii oricum. Niste unii si niste altii se bat pentru putere intr-o lume… cu totul diferita de a noastra. O lume in care totul e organic, in care oamenii pot lua in stapanire la propriu un oras, in care inteligentele artificiale sunt doar niste programe (si totusi ceva mai mult)… Razboiul nu m-a preocupat prea tare (desi e motivul pentru care cititorul ajunge in Patru Targuri), dar lumea imaginara ar putea bate creatiile multor cyberpunkeri de pe meleagurile anglo-saxone, dovada cea mai elocventa fiind faptul ca a ajuns sa imi placa mie ceva cu iz de cyberpunk. Organo-punk?

Ah, si n-am inteles de ce dialogurile au fost intre ghilimele.
(Ma rog, banuiesc de ce – pentru ca povestirile au fost publicate asa cum le-au trimis autorii, iar Sebastian Corn nu a folosit linii de dialog… dar asta e ceva care trebuia rezolvat inainte de tipar, pentru consecventa si corectitudine.)

Aspoiu: Aici sint exact pe aceeasi lungime de unda cu Jen. Imi place foarte mult cum scrie Corn, insa nu de putine ori am dificultati in a ‘vizualiza’ lumea sau in a urmari si intelege ce se intampla. Ar fi poate mult mai bine daca lumile construite ar primi ceva claritate, niste reguli coerente sau niste linii logice. Nu zic ca nu ar exista, poate exista dar autorul le are in cap ca implicite (dupa cum a gandit el lumea) insa daca nu se vad cit de cit in text, pentru cititor nu exista. Poate din aceasta cauza povestile ‘mainstream’ semnate de catre Corn imi dau impresia de soliditate si consecventa: lumea exista deja si ii stii regulile (aproximativ). In rest un foarte bun exemplu de constructie, dozare, dialoguri si idei proaspete. Mi-a placut in ciuda ‘petelor albe’.

Cristian M. Teodorescu – Moartea domnului Teodorescu

Jen: In primul rand, nu am vazut filmul, asa ca, daca exista vreo paralela mai subtila intre el si nuvela, mi-a scapat cu desavarsire. Despre text nu e mare lucru de spus: o povestire scurta, cu o idee interesanta, dar nimic memorabil. Nu sunt sigura ce reactie a dorit autorul sa trezeasca in cititor, dar daca tinta era dezgustul sau oripilarea… la mine a avut efectul opus. Mi se pare ca recoltarea de organe e o idee foarte buna – daca oricum esti mort, de ce nu ai mai face o fapta buna de dincolo de mormant? Detasarea personajelor e suspecta, dar procedeul in sine (domnul Teodorescu ajunge “util” pana la ultima picatura de sange) e laudabil. Cati oameni ar putea salva corpul meu oare?

Aspoiu: O povestire agreabila, asta este parerea mea. Reciclarea dusa la extrem, in nota romaneasca. Probabil ca reciclarea hartiei prin ardere este tot o metoda romaneasca (sau autorul a vrut sa ne spuna ca din acel domn Teodorescu nu a mai ramas chiar nimic). Totusi, asa cum a spus Jen, nu o chestie memorabila.

Cristian M. Teodorescu – Big Bing, Larissa

Jen: Singura povestire care nu a fost “la prima vedere”, pentru ca o auzisem deja la cenaclu. Avand in vedere ca subiectul contabilitatii si finantelor ma depaseste, nu pot sa spun decat ca ideea e interesanta – Monetaria este o tara unde toate femeile se ocupa de (evident) bani, care au capatat valente mistice si au chiar si un soi de religie proprie… cu contabilele ca mari preotese, sa zicem. Modul de prezentare (un articol scris de o mama pe baza explicatiilor pe care i le da fiicei sale) nu m-a dat pe spate, iar peste detalii am trecut, pentru ca imi aminteau de cursurile de la facultate in care incercam din greu sa raman treaza. Probabil ca povestea e mult mai interesanta pentru cineva care poate intelege ca lumea despre ce e vorba in ea.

Aspoiu: Un alt exercitiu satiric, mai interesant decat primul. Probabil ca este implicata si o doza serioasa a chestiei ce o numim ‘deformatie profesionala’ in aprecierea mea. Povestirea reuseste sa smulga un zambet celor carora contabilitatea nu le repugna cu totul. Si cam atat. Poate ca pentru autor a sosit momentul sa-si exerseze extrapolarile (destul de indraznete si reusite) spre zone mai putin satirice.

George Lazar – Switch

Jen: Switch a fost o surpriza placuta – a idee interesanta tratata bine, cu o mica-mica exceptie. Probabil orice pusti de liceu si-ar dori sa dea peste un magazin care vinde puteri de supereroi, mai ales cand cauta un mod de a o cuceri pe cea mai frumoasa fata din clasa. Spre deosebire de sutele de mii de adolescenti din realitate, Toma are bafta asta… si profita de ea cum trebuie.

Restul, cum a ajuns vanzatorul de puteri aici, de ce exista ele de fapt… mai putin important. Toma e destul de simpatic incat sa te tina cu ochii in carte, si eu chiar i-am tinut pumnii ca sa scape de nesuferitul de Neo si s-o cucereasca pe Roua. Care e mica problema? Cliseul vesnic: fata isi da seama ca baiatul e de fapt incantator si fara superputeri si se indragosteste de el. Hmmm.

Ce n-am inteles: de ce SuperToys for Super People devine mai intai SuperToys for SuperPeople si, mai apoi, SuperToy’s for Super People. Brrrr. Chiar n-a vazut nimeni apostroful ala ingrozitor, care se repeta de cateva ori chiar? “Ale SuperJucariilor pentru Super Oameni”?!

Aspoiu: Pentru mine nu a fost o surpriza, ci doar confirmarea ca domnul Lazar vrea sa scrie comercial, in acest caz comercial fiind egal cu ‘subtire’ straveziu. Dupa parerea mea povestea asta poate fi incadrata la cel mult YA, cu tenta ‘emo’ clara. Ideea este destul de previzibila, abunda de chestii pe care autorul le crede specifice liceenilor, dar are grija sa le prezinte numai pe cele care ‘dau bine’ cu SF-ul. De exemplu nu am auzit nimic despre manelele cintate duios din smartphoane in liceele patriei. Mai nasol e ca si cu chestiile ce tin de adolescentii un pic mai desteptii (‘tocilari’ adica) Lazar da cu mucii in fasole (Nvidea Gforce!!!). Adica daca  nu le stii prea bine e de preferat sa vorbesti la general decat sa te bagi in chestii specifice numai ca sa te faci de ras. Mai ales ca acele ‘specificitati’ nu adauga nici un pic de valoare textului.

Asa cum a spus Jen mai sus se merge pe clisee usurele. Ma intreb daca autorul si-a pus problema cum ar fi evoluat toata treaba daca toata lumea avea acces la superputerile alea…  Per total, un text care mie nu mi-a spus nimic, in orice caz nimic bun.

Balin Feri – Restrictia

Aspoiu: Cred ca prezenta celor doua texte, “ARI” si “Restrictia”, in aceeasi antologie este o greseala pentru ca ambele marseaza pe aproximativ aceeasi idee de baza. Nu stiu daca si cine a facut selectia textelor, insa din punctul de vedere al cititorului este evident acest lucru.

Parerea mea este ca prietenul nostru BF face cateva greseli de incepator. In primul rind vrea sa spuna prea mult: cum arata societatea si Pamintul in viitor, de ce era asa de destept Einstein, cum au aparut oamenii pe Pamint, cine sint de fapt Adam si Eva, cum ne vad alienii si cum ne dau ei la cap. Cand vrei sa spui prea mult sfarsesti prin a dilua ideea de baza, asta se aplica in mod special prozei scurte. Din cauza asta BF nu prea reuseste in mai nimic din ce si-a propus. In al doilea rind avem parte de o introducere cam lunguta, care putea sa lipseasca cu totul pina la momentul cand personajul principal ajunge la bulau (niste fashback-ri rezolvau repede si eficient toata nevoia de background). In al treilea rind Personajul Einstein e in plus, ridicol si degeaba – nu face dacat sa traga povestea in jos. In al patrulea rind, fiind ocupat cu toate astea, BF nu prea mai are timp sa ne spuna prea multe chestii convingatoare despre viitor – doar ca e nashpa si totul e controlat de catre o organizatie gen politia militara globala. In al cincilea rind partea ‘stiintifica’ legata de calatoria in timp este foarte neinteresanta, plictisitoare, spusa ca un ‘dialog’ intre savant si tipul mai putin savant; ca si in alte cazuri valoare adaugata zero – mai bine lipsea (cu tot cu cel care o explica). In al saselea rind apar niste alieni-voci din pamint si iarba verde, care il plaseaza pe nea Adam undeva in afara timpului, unde insa timpul tot curge in mod normal dovada fiind conversatia in timp real acestora care, culmea, este auzita si INTELEASA de catre personajul mentionat. Cam din aceeasi iarba verde apare si personajul Eva, undeva aproape de final, numai buna sa inchida cercul.

Asa cum am spus, mult prea mult scris. Imi este clar ca sperante sint, insa BF are de invatat cum sa scrie mai putin, fara chestii inutile, sa se concentreze pe chestii relevante pentru cititor si cum sa creeze personaje credibile. Parerea mea sincera e ca BF are nevoie de focus si forta pe intindere mai scurta (jumatate?). Strict legat de prezenta povestire poate ar prinde bine revederea “Hawksbill Station” si “Timescape” (si nu numai).

Jen: Povestirea asta nu avea ce cauta in acelasi volum cu a lui Liviu Radu. Din pacate, comparatia intre cele doua idei identice ii da castig de cauza lui Liviu Radu… mai ales ca sfarsitul nuvelei lui Balin Feri e previzibil cam de cand apare personajul Eva. Din fericire, scriitura e placuta, si in ciuda subiectului cam rasuflat mi-a facut placere sa citesc pana la capat.

Redactarea lasa din nou de dorit totusi, ghilimele romanesti alterneaza cu cele in stil francez… din motive pe care nu le inteleg, dar as da vina pe setarile Wordului

Ah, da: daca m-as fi prins ca Albert era Einstein, mi-ar fi placut mai mult

Marian Truta – A doua venire

Aspoiu: Pentru mine aceasta este cea mai buna povestire a antologiei de fata. Mi-a adus cumva aminte de Ted Chiang. Personaje romanesti foarte fain construite, un set-up romanesc intr-o istorie alternativa, presarata din belsug cu elemente ‘alchemy-punk’, daca imi este permisa folosirea acestui termen. Dupa lectura o sa va fie foarte clara sursa inspiratiei domnului Truta (da, fapte reale din vara-toamna lui 2008, foarte frumos integrate in universul alternativ) insa forta acestei scrieri nu sta in idee ci in cum este ea prezentata. Desi se desfasoara pe 43 de pagini, nu am simtit intinderea. Partea cu amintirile cetoase din timpul unei stari de ebrietate avansata (da, ati citit bine!) a fost pentru mine cireasa de pe tort din punct de vedere literar.

Din punctul meu de vedere aceasta povestire poate oricind sa stea in topul prozei scurte de gen. Si vorbesc despre despre topul international. As fi curios cat timp a fost in lucru si cite drafturi a avut acest text – presupun ca prima scinteie dateaza din toamna lui 2008. Nu de alta dar se vede ca este lucrat, nu am gasit nici o fisura, nici de exprimare, nici de logica, nici de altfel. Ce incerc sa spun este ca pe linga idee, vointa si o doza de talent, povestirile scriitorilor aspiranti au nevoie de metoda si de munca (merci ‘V’). Spun asta deoarece in cazul majoritatii celorlalte lucrari nu se simte ca au fost revazute si finisate corespunzator. Exemplul cel mai evident este “Restrictia” (sper sa ma ierti draga BF ca te folosesc drept exemplu negativ, dar esti cel mai la indemana).

Mai spun doar ca daca vreodata in RO se va lansa o scoala de scris SF&F, Marian Truta ar trebui sa fie printre profesori.

Jen: Marian Truta este printre primii romani autori de SF&F pe care i-am citit, candva, cand exista un site pe nume Top 10 SF, si printre cei care m-au impresionat cel mai tare atunci. Textul de fata e, dupa cum a spus si Aspoiu, foarte bine scris, dar pe mine actiunea nu m-a dat pe spate. Sau, mai exact, partea ei SF. Relatia dintre Iovan si Ilinca este foarte actuala – baietasul de cartier care incearca sa para mai bogat, suna cunoscut? -, dar restul… Cele doua planuri are actiunii nu mi s-au parut conectate destul de bine (desi fiecare este interesant, luat separat), iar justificarea finala chiar nu am inteles-o: cate un agent pentru fiecare inginer? Mai ales ca al nostru nu mi s-a parut ca merita atentia…

In schimb nota 10 (hai 9.50) pentru Masina si pentru chestia din final. Aproape toate pacatele au fost spalate in ultima pagina.

Danut Ungureanu – Ultimul mesaj e vesnicia

Aspoiu: Trebuie sa va spun ca nu prea ma omor cu cyberpunku’. Putine scrieri incadrabile in acest subgen mi-au fost pe plac, majoritatea scrise insa de autorii a caror opera atinge doar tangential subgenul mai sus mentionat. In  general cyberpunku’ ma oboseste prin viteza cu care autorii arunca in cititor cu tot felul de termeni tehnici reali sau inventati specifici IT-ului, de multe ori granita dintre fizic si virtual fiind in mod intentionat neclara. Nu de putine ori am avut senzatia ca aceasta zapacire a cititorului este practicata in mod intentionat pentru a masca alte ‘deficiente’ ce tin de partea literara – world building, personaje, constructie si dozare a textului.

V-am spus toate astea pentru a intelege ca parerea mea nu are relevanta nici macar pentru mine in cazul acestui text (se aplica si la textul semnat de Corn). In aceasta povestire dedicata lui Alexandru Ungureanu (Big Al), Danut Ungureanu nu incearca sa ascunda nici un fel de deficiente – pentru ca nu exista. Scriitura curge foarte bine, personajele sint “reale”, dialogurile au susbstanta. Doar ca pe mine nu prea m-a prins din cauza motivelor expuse mai sus. Precizez doar ca am citit alte texte semnate de Danut Ungureanu in care doza de cyberpunk era de la moderata spre foarte redusa, texte care mi-au placut foarte mult. Si ma opresc aici.

Jen: Si eu cu cyberpunkul… la fel. Nu ma atrage genul si sunt rare textele care reusesc sa ma prinda intr-atat incat sa ignor problemele care vin o data cu tona de tehnologie pe care ne-o varsa autorii in cap. In concluzie, tot ce pot spune despre nuvela lui Danut Ungureanu e ca e scrisa bine. N-am prea inteles ce se intampla, dar nici nu m-a tras inima sa o recitesc ca sa ma prind.

Din nou, ghilimele in loc de linii de dialog.

Despre carte in general

Aspoiu: Sint sigur ca Jen o sa aiba mult mai multe de spus, eu o sa ma rezum la probleme evidente.

• Cuprinsul care ‘cuprinde’ doar autorii, fara titlurile textelor; desi domnul Teodorescu este prezent cu doua texte, este ‘cuprins’ doar o singura data.
• Folosirea la gramada a liniutelor de dialog, ghilimelelor, ba am vazut si chestia asta “<< >>” la un moment dat.
• Si cam atat. Despre partea ‘politica’ o sa va spun cu alta ocazie.

Jen: Nu am mult mai multe de spus Cam toate problemele au fost punctate deja in recenzie, si cred ca motivul este unul extrem de simplu: ori redactorul a lipsit cu desavarsire, ori nu si-a facut treaba. Per total a fost mai bine decat ma asteptam totusi, iar eu sunt sensibila la amanunte de genul asta. (Deformatia profesionala si nu prea, am remarcat aproape dintotdeauna inconsistentele de stil…)

Coperta despre care s-a tot discutat mi se pare… inca nu stiu cum. Imaginea in sine nu arata rau, dar nu imi place cum a iesit pe carte. Parca e un jpg marit mai mult decat era cazul…

Later edit (Aspoiu): In cadrul pragrafului referitor la “Titanic”, s-au strecurat citeva exprimari nu tocmai fericite pe care mi le asum. Drept umare am operat unele corectii si adresez scuze publice domnului Genescu pentru situatia creata.

Nemultumit ca a fost trecut pe linie moarta – titulatura de director onorific impunea doar respect si ii recunostea meritele, insa din punct de vedere executiv nu putea lua nicio decizie – si orbit de un pic de gelozie, Tamerlan isi planuieste cu grija intoarcerea pe scena in lumina reflectoarelor. Hugh Secada, un “fost emigrant columbian, fost somer si fost spatiofor, care a renuntat la cinci ani din viata pentru a sta cite saisprezece ore pe zi cufundat” in cuvele din care te lansai in spatiul virtual al turboskellilor si noul Director al United Spaces, va incerca sa i se opuna. Astfel, intregul roman este o cursa contracronometru initiata de Companie pentru a descoperi si a dejuca planul imaginat de Tamerlan. Pe parcurs intriga se complica si mai tare prin aparitia spatioforilor mercenari ce urmaresc sa-si extina spatiul virtual la nesfarsit. “Adrenergic!” are un ritm de desfasurare foarte bun, si chiar alert in partea finala a actiunii cind ne apropiem de deznodamant. Final care, de altfel, nu mi-a adus rasturnarea de situatie mult asteptata, insa acest aspect nu scade cu nimic din farmecul nuvelei.

Cert este ca scriitorul a reusit intr-un manunchi de pagini sa creionez un univers credibil si functional si a continuat construind premizele unui al doilea spatiu virtual de care veti fi in mod cert fascinati. Si nici personajele nu sunt cu nimic mai prejos, actiunile si personalitatile electrizante care populeaza nuvela constituindu-se intr-un alt puncte forte al scrierii alaturi de elementele inovatoare de tehnologie despre care autorul vorbeste cu o naturalete iesita din comun.

De fapt ,eu unul nu am avut impresia ca ar exista vreo slabiciune evidenta, nuvela fiind proportionata exact pe masura subiectului abordat, scriitorul stiind cind sa se opreasca pentru a evita o eventuala plictisire a cititorului. Poate nu ar fi fost rau sa fi existat undeva un scurt glosar cu termenii folositi in nuvela, pentru ca cel putin la inceput te misti mai greu pina reusesti sa ai o imagine generala asupra intregului si asta si datorita abundentei – firesti de altfel – a elementelor de factura cyberpunk care populeaza “Adrenergicul”.

Combinand abilitatea unui scriitor profesionist cu o constructie reusita a personajelor cu un univers capabil sa trezeasca interes, dar si uimire, si alaturandu-le un fir narativ coerent si precis Sebastian A. Corn a reusit sa ne ofere noua, cititorilor romani, propria noastra varianta de lume cyberpunk. Este genul de lucrare pe care o citesti si, daca nu ai sti ca scriitorul este roman, ai crede ca in mod sigur este opera unui britanic sau american. Este cu adevarat o lectura speciala.

Prima pe lista, Millennium Fantasy & Science Fiction, editata de, evident, Millennium Press, si care contine 10 nuvele scrise de autorii publicati de editura.  Recunosc ca nu ma asteptam la foarte mult, pentru ca majoritatea celor din volum mi-erau ori necunoscuti, ori familiari doar ca autori de romane. Rezultatul… cu plus. Nu excelent, dar bun.

Inceputul e foarte promitator: Cerul inghetat de Jeff Carlson e o nuvela SF cu extraterestri, primul contact, chestii d-astea. Echipa de explorare si costumele inteligente nu-s nimic nou, dar rasa/rasele de amfibieni au fost ceva deosebit, cel putin pentru mine. Per total nimic inovator, dar actiunea curge cum trebuie, personajul e in regula… o lectura placuta. Tinand cont si de jumatatea de roman de Carlson pe care am citit-o, probabil o sa mai dau cu ochii de scrierile autorului, dar n-o sa le caut in mod expres.

De la povestirea lui Marian Coman, Crama lautarilor, am primit exact ce ma asteptam: putin fantastic amestecat cu realul, personaje cu “personalitate” si care vorbesc cum ar trebui (asa de multi autori au tarani care zici ca-s absolventi de Litere…), o poveste putin vesela, putin trista. Nici o dezamagire, si chiar daca finalul poate avea si o explicatie pragmatica (soc, halucinatii), o prefer pe cea fantastica.

Epidemia lui Sebastian A. Corn e din punctul meu de vedere cea mai buna nuvela din roman (la egalitate cu Sysadminii, dar in cu totul alt registru, asa ca nu prea se pot compara). Sa creezi o lume intreaga in 35 de pagini si dupa aia sa mai reusesti si niste personaje credibile si o poveste captivanta nu e de colo. O comunitate rurala tehnologizata intr-un cu totul alt fel decat ne-am imagina noi, organisme/entitati/virusi antici, sugestii ici-colo care mie mi-au dat de inteles ca planeta ar fi tot Pamantul intr-un viitor indepartat… am o singura plangere: de ce e asa scurt textul? Eu puteam sa citesc inca mult si bine pe aceeasi tema.

DaVinci inaltandu-se de Jack Dann nu mi-a zis nimic. Da’ nimic, nimic. Ce treaba avea DaVinci cu Machiavelli (de ce nu putea sa fie un pusti la intamplare si nu cineva faimos?), de ce trebuia sa-mi pese de inventiile lui Leonardo sau tablourile lui sau relatiile cu diversi? DaVinci a fost o persoana interesanta si ar putea fi un personaj la fel, dar nu asa. 65 de pagini a fost mult prea mult, a durat cateva “sedinte” de citit ca sa ma conving sa termin nuvela in speranta unui sfarsit impresionant.. nu.

Citisem Ingeri, iesiti din morminte in volumul de autor al lui Dan Dobos (recenzia lui Jewel aici)… si, cumva, reusisem s-o uit complet. Nu stiu de ce, pentru ca e chiar reusita. O nuvela scurta si la obiect, despre imbunatatiri medicale obligatorii si despre ce inseamna de fapt o fiinta umana. Nu stiu daca as putea citi un roman intreg despre asta (vezi recenzia lui Jewel), dar ca povestire merge foarte bine.

Despre Cand sysadminii conduceau pamantul de Cory Doctorow am scris separat, in mai multe detalii si cu mai mult entuziasm. Aici o sa repet doar ca inteleg de ce multora nu le-a placut – trebuie sa intelegi despre ce vorbesc personajele si sa te poti pune in pielea lor, iar daca nu esti putin geek sau dependent de internet nu ai cum.

Gesta Kaenorum de Danut Ivanescu e… ciudata. Pentru mine, cel putin. E scrisa bine, foarte bine. “Gesta Kaenorum” propriu-zisa, marturia despre faptele poporului misterios, este captivanta. Si cu toate astea, nuvela in sine mi s-a parut prea lunga. Sau poate ca titlul nu e ales prea bine. Ma asteptam sa fie mai mult despre Kaenas si mai putin despre peregrinarile lui Petru Stratioes care, sincer, nu mi s-au parut peste masura de palpitante. Poate ca daca plecam cu alte asteptari as fi fost mai incantata.

Eu te-am iubit, Parachivo de Liviu Radu a fost la fel de distractiva cum o anunta titlul. Am locuit cativa ani langa Ghencea si cunosc microbisti, asa ca Republica Autonoma Fotbalistica Bucuresti nu mi se pare ceva atat de tras de par. Nici faptul ca galeriile celor 3 mari echipe s-au transformat in forte de mentinere a ordinii, sau ca sunt loiali mai mult clubului decat interesati de ce se intampla pe teren, sau ca moartea unui arbitru poate sa duca la o razmerinta generala. Cum arata o poveste politista cu un detectiv improvizat in peisajul asta? Merita citit.
(Offtopic, la singurul meci de fotbal la care am fost – Steaua vs. o echipa franceza, galeria nu a cantat pro-Steaua sau anti-francezi, ci anti-Dinamo si Rapid…)

Un loc mai bun de Richard Russo m-a lasat iarasi rece. Niste cyberpunk si niste policier ar putea fi o combinatie reusita, dar in forma de aici nu m-a captivat deloc. Am citit povestirea acum 2 luni si am uitat-o complet, atat de mult m-a prins.

Intrebari pentru un soldat de John Scalzi poate fi citita si individual, dar in mod evident daca ai citit Razboiul batranilor o sa intelegi ceva mai mult. Memorabila nu mi s-a parut, dar a fost o lectura placuta. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, prefer sa-l citesc pe Scalzi pe blog decat sa-i citesc literatura…

P.S. O recenzie mai cuprinzatoare si cu care sunt in mare parte de acord, aici.

Scriitorul Sebastian A.Corn va lansa la targ volumul “Adrenergic” la editura Millennium Press

Mai multe detalii aveti aici si aici pe blogul editorului.

——————————————————————————————————————————-

Nume si prenume* : Sebastian A.Corn

Data si locul nasterii** : 26.03.1960 la Bucuresti

Ocupatii : Scriitor, chirurg, critic, redactor SF, traducător

Debut : In  Jurnalul SF, anul 1994, cu povestirea „Snorky”

Prezent in revistele si volumele colective :  .

JSF, Alternativ SF, CPSF Anticipatia, Almanahul Anticipatia, Nautilus, Supernova, Helion,  F&SF Magazin, Curierul Naţional, ”Motocentauri pe acoperişul lumii“(Ed. Karmat Press, 1995), Antologia Nemira ’96.

Romane publicate:

“2484 Quirinal Ave“(Ed. Nemira, 1995)
“Aquarius” (Ed. Olimp, 1996)
“Dune 7 – Cartea brundurilor”  (Ed. Nemira, 1997), sub pseudonim;
“Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine” (Ed. Nemira, 1998).
“Cel mai înalt turn din Baabylon” (Editura Nemira, 2002)
“Imperiul Marelui Graal” (Editura Diasfera, 2004)
“Vindecătorul” (Editura Cartea Românească, 2008) – pe care este posibil sa o mai gasiti si la targ

Premii:

Premiul I, Quo Vadis?, 1994;
Premiul de incurajare, RomCon, 1994;
Premiul Dan Merişca, 1994;
Premiile Supernova si Helion, 1994;
Premiul I pentru roman, Ed. Nemira, 1994 – “2484 Quirinal Ave”
Marele premiu Nemira, 1997 – “Să mă tai cu tăişul bisturiului tău,scrise Josephine”
Premiul Vladimir Colin, 2006 – “Imperiul Marelui Graal”

—————————————————————————————————

1.Romane memorabile citite recent:

a) “Ochiul Timpului“, de Robert Jordan

b) “Ma numesc Rosu“, de Orhan Pamuk

2.Ati recomanda autorii romani de sf & f si urmatoarele lor romane :

a) “Waldemar“, de Liviu Radu

b) “Va cauta un taur“, de Sergiu Farcasan (mai putin ultima treime, in care textul se dilueaza)(prefer, insa, de departe, povestirile scurte si nuvelele, unde ar fi de mentionat o gramada de autori romani, din toate generatiile…)

3.Sperati sa apara publicat in Romania intr-un viitor apropiat:

a) “Les Bienveillantes“, de Jonathan Little (mainstream)

b) urmatorul roman din seria “Cantec de Gheata si Foc” (chiar abia il astept…)

4.Reeditari sf & f pe care le considerati necesare:

a) serie de autor P.K. Dick,

b) povestirile scurte ale lui Clifford Simak,

c) A. E. van Vogt (dar bine tradus)

5.Proiecte de viitor:

a) un roman mainstream – “Persoana si planul lui Nolli” (ma rog, n-o sa iasa un mainstream curat…)

b) sa rescriu “Imperiul Marelui Graal” (ca sa-l transform si sa-l fac mai lizibil) si sa initiez o serie plecand de la el.

————————————————————————————————–

*De fapt este vorba de pseudonimul literar

**Informatii preluate de pe blogul cultural sf si wiki

Vor citi Sebastian A.Corn (“Scrisoare” ), Liviu Radu (un fragment din nuvela “Lumina trebuie sa vina de la rasarit”) si Balin Feri (”Extrem”). Primele doua texte au fost postate pe site-ul asociatiei SRSFF .

După lecturi vor urma discuţii pe marginea textelor prezentate. Si tot  la intalnirea de joi, va fi anuntata si structura de organizare a Cenaclului ProspectArt.

Sunt asteptati toti pasionatii de science fiction si fantasy.

Si iata si afisul, o prelucrare reusita dupa o lucrare a artistului roman, ajuns in Canada, Daniel Dociu.

Ora de difuzare este  13.15 iar emisiunea poate fi ascultata si pe internet introducandu-se adresa  http://srr.ro/stream/rrc.asx in browser-ul web.

Later Update : Si s-a terminat si emisiunea. Ma  asteptam sa dureze ceva mai mult. Interesanta ideea organizatorilor emisiunii cu oferirea cartilor doar in urma unui simplu telefon, castigate de doi ascultatori, cel putin unu fidel, din Bucuresti.

Au fost aduse in discutie atat interviul recent luat de Michael Haulica, dupa cum am zis si mai sus lui Danut Ungureanu dar au fost si intrebari din partea gazdei pe baza statului pentru a se clarifica anumite idei. Per total o emisiune reusita din care am aflat si ceva noutati si puncte de vedere in prima auditie.

Inca de la inceputul romanului poti banui ca povestea are potential iar tavalugul intamplarilor ulterioare, dupa plecarea in calatorie a lui Krog, care se transforma dintr-un bulgare de zapada intr-o adevarata avalansa de zapada, dovedesc acest lucru. Avem o povestire in care scriitorul si-a imaginat modul in care s-a raspandit graiul omenesc, poveste presarata cu o serie de necunoscute, neelucidate insa pina la final, dimpotriva aura de mister adancindu-se. Cred ca am putea incadra romanul ca fiind unul fantasy insa nu trebuie sa ne lasam inselati de aceasta categorisire pentru ca in fapt textul ascunde mai multe trimiteri si idei decat ar parea la o rasfoire sumara. Nu stiu daca autorul si-a dorit sau nu, insa nu o data m-am trezit facand legatura intre lunga aventura a lu Krog si modul in care a influentat el soarta triburilor intalnite cu influenta (teoretica, cel putin) pe care a avut-o Iisus asupra omenirii. Poate m-am dus eu cu gindul prea departe insa impresia a existat destul de des.

De ce sentimente contradictorii? Pentru ca am sperat ca unele intrebari sa capete un raspuns mai clar, pentru ca am sperat la o carte cu o actiune mai febrila. Este adevarat, avem parte de ceva lupte pe parcurs, o batalie finala si ceva urmariri insa nu prea m-au multumit. Unde mai pui ca la un moment dat calatoria initiatica a lui Krog incepe sa devina monotona, si desi personajele se schimba continuu, planul de desfasurare a evenimentelor se pastreaza cam in aceleasi coordonate. Eroul nostru strabate de fapt intregul glob de astazi, intrand in contact cu diverse comunitati, migratoare sau nu, de la un triburi alcatuite doar din femei, adevarate amazoane ale preistoricului, pina la oameni ce traiesc in munti, in mlastini, stramosi ai pigmeilor, ai beduinilor, eschimosilor, fiecare dintre acestia cu obiceiurile, ritualurile specifice si sa nu uitam, vindecatorul propriu.

De ce Vindecatorul şi nu Ucigasul, sau toiagul Tatalui? Pentru ca insusi Krog, in ciuda celor care se spune despre el si ceea ce este considerat a fi, este de fapt, in esenta, un Vindecator special. Disipeaza, prin cuvintele pe care le creeaza in minte, orice bariera de comunicare ce ar putea aparea intre triburile preistorice, conducand la inventarea cuvintului si a limbajului. Pina la finalul romanului suntem partasi la trecerea in legenda a lui Krog, aventura sa fiind pe buzele tuturor si inflacarand mintile sustinatorilor dar si starnind controverse si ridicandu-i impotriva adversari. Nu de putine ori acesta dar si cititorul este surprins sa constate ca multe dintre triburile intalnite stiau ca urmau sa-l intalneasca si aflasera deja de faptele si intamplarile prin care a trecut, desi teoretic era imposibil. Doar daca nu ar fi fost vorba de o profetie mai veche si totul se explica, cel putin partial.

Cartea arata intr-adevar impecabil, atat ca si text dar si ca aspect, si dovedeste ca uneori dragostea pentru literatura nu trebuie sa fie eclipsata de spiritul intreprinzator si dorinta de inavutire rapida prin aruncarea pe piata a unor adevarate catastrofe, cel putin in privinta redactarii. Meteahna de care unele edituri se pare ca nu mai scapa.

Este si un roman despre prietenie si tradare, despre puterea si forta de supravietuire a fiintei umane, dupa care, in ciuda nemultumirilor evidente, te simti mic in fata puterii creatoare a scriitorului si a mesajului transmis, si te bucuri ca Sebastian A. Corn a rezistat in fata provocarilor timpului si poate fi citit cu placere si astazi, la fel de bine ca in trecut. Daca s-ar concentra si mai mult asupra dezvoltarii unei actiune axata mai mult pe rasturnari de situatii (exista dar nu neaparat suficient de tensionate) si evenimente mai putin previzibile secundate de un fir epic mai intens, mi-ar placea si mai mult. Pe internet gasiti gasi cartea la oferta  pentru saptamana in curs pe site-ul editurii Cartea Romaneasca.