Cititor SF

Antologia de fata, inchinata marelui Robert E. Howard (cel mai de seama si totodata si  initiatorului de necontestat al curentului de fata), Fritz Leiber si Michael Moorcock (scriitor ce a reiventat si slefuit genul cu personajul sau albinos) debuteaza cu un cuvant inainte din partea autorilor sai in care acestia traseaza si diseca istoria curentului Swords & sorcery. Curent ce se concentreaza mai ales asupra bataliilor si demonilor personali, asupra luptelor duse in camere secrete din temple misterioase, pe alei laturalnice din orase exotice sau in adancurile temnitelor si grotelor de nepatruns. Personajele deseori au o tinuta morala indoielnica, si nu in putine cazuri eroismul lipseste cu dezavarsire, acestia neincercand altceva decat sa-si salveze propria piele din vreo capcana in care au cazut chiar din vina si neglijenta lor.

Printre altele interesant este ca abia in 1961, intr-o scrisoare, Michael Moorcock a venit cu ideea botezarii curentului in epic fantasy, ironia sortii fiind ca pina la urma denumirea a fost acordata operei si directia pe care scria Tolkien si totodata celalalt revers al monedei fantasy. Ca sa va faceti o idee printre scriitorii noului val de Swords & sorcery, pentru ca in ultimii ani s-a observat o crestere semnificativa a acestora,  ar putea fi amintiti urmatorii, unii prezenti si in volumul de fata:  Steven Erikson, Joe Abercrombie, Scott Lynch, Tom Lyod, David Anthony Durham, Brian Ruckley, James Enge, Brent Weeks sau Patrick Rothfuss. Deci stati linistiti ca fanii genului au ce citi. Read more…

Tinand cont ca am auzit (aproape) numai cuvinte de lauda la adresa autorului si, implicit, la adresa volumului sau de debut, i-a venit si lui randul la citit. Dupa cum bine ati vazut, am afirmat ca volumul incepe interesant, insa la un moment dat, dupa vreo 20 de pagini, dialogurile si modul in care incearca autorul sa-si dezvolte simtul literar mai mult streseaza decat atrag. Asa ca, daca nu ar fi fost Jen, eu sigur nu as mai fi continuat cu lectura. Nu pot spune ca este o capodopera, insa macar mi s-a parut a fi peste debutul lui Brent Weeks. Nici Lynch nu-si cruta personajele si iti vine sa-i dai un pumn in nas, dupa ce se hotaraste brusc sa mai scoata cate unul din ecuatie. Si m-a deranjat nu pentru ca m-as fi atasat prea tare de eroii lui, ci pentru ca omorul nu trebuie folosit intotdeauna ca punct de pornire pentru o intriga ulterioara. Se mai pot gasi cu usurinta si alte motive. Si poate m-a si sacait rapiditatea cu care ii lichideaza. Nici Martin nu-si cruta favoritii, dar parca totusi altfel reuseste sa puna in scena aceste evenimente.

O parte din intriga volumului de fata a reusit sa ma tina strans conectat la desfasurarea intregii plase de paianjen, lasandu-mi impresia la un moment dat ca intrezaresc chiar  itele ascunse ale complotului. Totusi, nu a fost sa fie asa si  am mai si fost un pic dezamagit de cat sange curge in partea finala a romanului. Avand in vedere, mai ales, ca nimic nu anunta un asemenea deznodamant. In plus, am reusit sa raman si cu un mare semn de intrebare. Daca, cel putin in volumul de fata, un personaj nu mai joaca niciun rol si nici nu mai apare la final, ce rost are sa sugerezi ca trupul sau nu se mai afla in sicriu. Mare mister mare. Read more…