Hater

Danny McCoyne este un functionaras ca oricare altul, cu o familie cam numeroasa, doi baieti si o fetita, toti sub zece ani, si un socru nu de cosmar, dar care nu prea-l inghite sub nicio forma. Viata lui, de altfel monotona si marcata de grija asigurarii unui viitor copiilor sai, se transforma radical intr-o buna zi in urma unui banal incident. O trecatoare este ucisa pe strada, in drumul sau catre serviciu, absolut fara niciun motiv. Intamplarea se dovedeste pina la urma mai mult decat o actiune izolata a unui maniac, fiind de fapt vorba despre o mutatie genetica care apare absolut aleator si care induce subiectului o stare de furie incontrolabila. Furia rezulta in acte de violenta incontrolabile vis-à-vis de – si aici devine interesant – orice persoana ce nu a suferit aceasta transformare, indiferent ca e vorba de mama, fiica, frate, sot, bunica etc. Odata instalata schimbarea, se pune punct la tot ce era familiar si sigur. Se incepe o viata cu totul noua. Astfel, in scurt timp, lumea se transforma intr-un adevarat camp de lupta, avandu-i drept combatanti pe ei sau pe noi, adica haterii si cei care nu au fost afectati de mutatia misterioasa.Autorul nu si-a propus sa se piarda in prea multe explicatii si teorii despre cum si de ce, ca sa nu mai adaugam si cine a lansat aceasta infectie in lume. Nu, el urmareste destinul lui Danny, aflat intr-o cautare continua si disperata a fiicei lui cele mici. Cautarea se deruleaza cu drag si spor si in al doilea roman si din acest motiv am trecut rapid si la lecturarea Dog Blood-ului, dar  acesta nu aduce chiar asa multe noutati si parca-si mai pierde din prospetime si farmec, devenind pe final chiar un pic exasperant.  Cu toate astea, e bine de parcurs oricum pentru a nu ramane in urma cu evenimentele.

Nu stiu de ce, dar s-a raspandit impresia ca Hater este un roman cu zombie. Nimic mai fals. Oamenii afectati de mutatia genetica isi pastreaza intacte intelectul si firea omeneasca, nu simt nevoia sa manance carne de om sau alte minunatii “interne”, ci doar au o aversiune “mortala” fata de lumea ramasa neschimbata. Moody aduce (din fericire) un suflu nou in zona romanelor de actiune cu tente evidente de suspans si horror, desi l-as incadra mai degraba la categoria romanelor post-apocaliptice din motive evidente.

Hater, publicata pentru prima oara online in 2006 de autor, a si atras rapid atentia media,  Guillermo del Toro  (regizorul Hellboy 1 & 2, Pan’s Labyrinth si seria Hobbit ce e pe vine + coautorul dezamagirii The strain) cumparand drepturile de ecranizare impreuna cu Mark Johnson ( The Chronicles of Narnia).

Eu am ramas cu impresia ca autorul a reusit sa echilibreze foarte bine ingeniozitatea povestirii cu o actiune febrila si continua, dar si cu ceva personaje foarte bine puse in cadru. Despre al doilea volum nu am vorbit prea mult pentru ca cine va termina Hater cred v-a simti nevoia sa abordeze si Dog blood, macar din curiozitate daca nu din placere.

De vizitat si site-ul trilogiei aici. Si la final iata si ceva promo :

A head-spinning thrill ride, a cautionary tale about the most salient emotion of the 21st century… HATER will haunt you long after you read the last page…

GUILLERMO DEL TORO

Un laborator clandestin de cercetari scapa de sub control un experiment nanotehnologic, rezultand in contaminarea intregii regiuni aflate sub  bariera de 3000 de metri. Singurii supravietuitori sunt norocosii care au apucat sa se refugieze la altitudini considerabile,  nevoiti acum sa se lupte din toate puterile pentru a depasi  amenintarea molimei invizibile. In ciuda acestei grele lovituri, o mica parte din populatia americana reuseste sa se organizeze si, sub atenta indrumare a unor factiuni, de acum independente, ale armatei, reuseste sa se puna pe picioare. Din pacate, nu toata lumea impartaseste idealurile si sentimentele nobile ale doctorului Ruth Ann Goldman ce se trezeste aruncata intr-o cursa contracronometru pentru obtinerea unui vaccin. Si astfel ne trezim aruncati intr-o calatorie plina de peripetii, de-a lungul careia protagonistii vor descoperi cine se face responsabil de lansarea experimentului si cine le sunt cu adevarati aliati.

Daca pina acum am avut parte de sfarsituri de lume inlesnite de genetica (Oryx si Crake), de dezastre rezultate in urma razboaielor nucleare (Ultimul tarm), de invazii de organisme necunoscute sau de actiunea unor factori externi surprinzatori (Turbion, Ziua trifidelor), de aceasta data o serie de organisme artificiale nascute din imaginatia creativa a omului distrug orice misca. Nanotehnologia este un subiect relativ nou si a fost interesant sa ma familiarizez cu abordarea si viziunea absolut originala a scriitorului asupra acestui subiect.

Trebuie sa recunosc ca stilul abordat nu este asemanator cu cel a lui Dan Simmons sau Gene Wolfe, de exemplu, care fac trimiteri literare si se folosesc de numeroase elemente stilistice, insa in mod cert Jeff Carlson reuseste sa compenseze aceasta incarcatura cu o actiune continua si frenetica, putine momente adevarate de respiro si un scenariu foarte reusit. Ne sunt pregatite multe situatii surpriza si deseori eroii sunt nevoiti a se confrunta cu diverse obstacole, cele nanotehnologice, piedicile naturale sau firea umana fiind doar cateva dintre ele. Scriitorul urmareste evolutia mai multor personaje, situate in planuri si locatii diferite, ce odata confruntati cu noul adevar al cataclismului vor lupta din rasputeri pentru a supravietui cu orice pret. Asa cum e de asteptat, unii vor mai si pieri pe parcurs, spre – evident – parerea de rau a cititorului  Desi s-a spus ca nu s-a concentrat suficient de mult asupra personajelor sale, totusi ele mi s-a parut ca sunt indeajuns de bine construite si puse in scenariu incat pot trezi cu usurinta simpatie imediata.

Nu cred ca se vor gasi cititori care sa nu-l considere atractiv pe Jeff Carlson si sa nu se indragosteasca la prima vedere de romanul sau. Dar, desi Plague Year este un roman reusit din multe puncte de vedere,  continuarea sa, Plague War, din primele 60-70 de pagini nu se ridica deloc la nivelul acestuia. Si chiar imi pusesem mari sperante. Parca scriitorul  si-a pierdut din fler si indemanare si am trait cu impresia ca stagneaza pur si simplu cu ideile si actiunea ajungand intr-un punct de unde nu mai poate evolua spre o serie de intamplari cu adevarat interesante. Posibil sa ma insel, insa chiar mi s-a parut plictisitor si am renuntat in final  sa ma mai chinui in continuare.

In ciuda acestei situatii speciale, Plague Year ramane o carte suprinzatoare, numai buna de savurat intr-un weekend.

“Frightening, plausible and action-packed, Plague Year is one of the best debut novels in years…Jeff Carlson packs riveting storytelling with a lot of fresh ideas.”

-David Brin, New York Times bestselling author of Kiln People

“Plague Year proposes a frightening new nanotech catastrophe, and uses it as a crucible to explore the best and worst of human nature. Tightly written and well-told.”

-Robert Charles Wilson, Hugo and Aurora Award-winning author of Axis and Spin

Dupa ce am terminat romanul care a fost rasplatit cu premiul Hugo in 1961, nu pot sa constat decat ca am ramas un pic dezamagit. M-as fi asteptat la altceva din partea unei asemenea carti premiate, chiar daca subiectul central se invarte in jurul religiei si a ideii ca singurii pastratori ai cunostintelor umane adunate in carti si manuscrise au ramas doar calugarii. Adica  stiu oricum ca religia a fost, este si va fi un subiect mereu controversat ce va atrage ca un magnet discutii si va starni pasiuni banuite (sau nu), insa speram sa-mi ofere si alte satisfactii decat un discurs stufos despre credinta.

Actiunea ne plaseaza pe continentul american intr-o era in care acesta a ramas foarte putin locuit. In cea mai mare parte a sa, este slab populat de popoare ale padurilor si campiilor alcatuite din salbatici, dar si din clanuri familiale organizate din loc in loc in comunitati  rudimentare. Principala sursa de hrana o constituie vinatul, pescuitul sau agricultura primitiva, activitati capabile totusi sa mentina pe linia de plutire o populatie cu o rata a natalitatii foarte mica (fara a-i include aici si pe idiotii si monstrii foarte raspanditi mai ales datorita radiatiilor). Sunt timpuri in care vrajitoria este cea mai promitatoare “meserie”, iar razboiul iti poate spori prestigiul si poate contribui din plin la cresterea bunastarii.

In acest viitor sumbru survenit in urma razboaielor atomice singura oaza de lumina pentru cunoasterea omenirii o reprezinta Abatiile, unde se gasesc pastrate cu sfintenie volume de carti si documente apartinand secolelor si vremurilor trecute de demult.

Ei bine, romanul de fata ascunde in spatele celor trei povestiri ale sale o ironie implacabila a sortii pe care o descoperim inca din momentul in care aflam ca nimeni nu mai poseda cunostintele necesare pentru a descifra cartile pastrate de Abatii sau cind se porneste intregul proces de canonizare al Sfantului Leibowitz – actiune de canonizare ce se desfasoara in principal pe baza descoperirii unor schite ingineresti apartinand calugarului Leibowitz (bine, si sustinuta de martiriul sau, usor umflat de fratii calugari in relatarile lor orale).

Muscatura ironica se mai simte din plin si la finalul (cam) dezamagitor al primei povestiri, Fiat homo (“Let there be man”), cind eforturile de 15 ani de zile ale unui calugar se duc pe apa simbetei (bine, aici depinde si din ce perspectiva privim). Poate si o mare parte din aceasta dezamagire a mea a provenit din faptul ca sfarsitul a fost prea neasteptat, brutal si rapid. In ciuda acestui sentiment apasator povestirea Fiat homo dovedeste ca in viata este posibil sa nu avem sansa sa ducem la capat mereu ce ne-am propus, iar sfarsitul poate fi chiar dupa coltul urmator.

Pe linga intamplarile cu o constructie usor persiflatoare romanul sta si sub zodia coincidentelor. Una dintre ele o intalnim in cea de-a treia povestire, Fiat voluntas Tua (Let Thy will be done), cand un volum de poezii scris cu secole in urma de un poet necomformist ce joaca un rol consistent in cel de-al doilea text, Fiat lux (Let there be light), apare subit in mainile Abatelui Manastirii Ordinului Leibowitz. Si asta ar fi doar una dintre ele.

Se mai poate observa si ideea obsesiva a autorului ca viata are o rotatie ciclica si in special evolutia umanitatii este un proces unitar, care mai devreme sau mai tarziu ajunge in acelasi punct de saturatie, existand riscul ca totul sa explodeze cind se umple paharul.

Drept exemplu in volumul de fata in doua momente (cel putin unul efectiv, pe celalalt il putem doar banui) gasim fiinta umana ajunsa undeva foarte sus din punct de vedere stiintific si tehnologic, insa nechibzuinta si tarele firii umane declanseaza razboiului atomic soldat, cu ce altceva, decat cu distrugerea aproape in totalitate a planetei si a rasei umane. Totusi omul este o fiinta adaptabila si  capabila sa reia ciclul evolutiei, chiar daca mediul si conditiile din jur sunt vitrege si supuse unor schimbari continue.

De cateva ori mi s-a parut ca s-a uitat sa se elucideze unele din firele epice abordate. Drept exemplu, la un moment in cea de-a doua povestire, Fiat voluntas Tua, un evreu batran, omniprezent de-a lungul cartii, este descris ca asteptand o anumita personalitate aflata intr-o misiune mai mult sau mai putin sfanta. Figura pe care o putem banui ca fiind una de o inalta tinuta morala si sufleteasca, si despre care in continuare nu se mai sufla niciun cuvintel, este uitata cu desavarsire.

Povestirile cu actori diferiti, dar aproximativ in aceleasi planuri si cu o serie de coordonate usor modificate intregesc volumul si se completeaza reciproc foarte bine. Chiar daca nu am fost neaparat atins intr-o mare masura, totusi actiunea din Cantica pentru Leibowitz are destule atribute pentru a fi incadrat si el in categoria romanelor cu o atmosfera  postapocaliptica de citit negresit. Pentru fani si nu numai. De coperta celor de la Fahrenheit nu m-am lovit pe net asa ca pina cind imi voi instala scanner-ul o voi afisa pe cea de la Bantam Books, 2007. Si ea mai mult decat sugestiva pentru subiectul tratat.

Fast forward cateva luni mai incolo… Dupa cum ma asteptam, cartea, botezata Supravietuitorul in romana (da, stiu, e pacat ca nu avem un cuvant bun pentru “to cull”), s-a dovedit captivanta. Da, e un cliseu, dar chiar e scrisa destept si te prinde din prima. Ce e clar: o molima rade de pe fata pamantului aproape toata populatia globului. Cei ramasi se descurca si ei cum pot intr-o lume care se duce naibii pe zi ce trece. Singura evadare a oamenilor din viata mizerabila de zi cu zi este emisiunea saptamanala a lui John-Paul Rohare Baptiste, conducatorul Biserii Apostolice a Zorilor Redescoperiti, imun la Molima gratie dorintei Domnului (cica).

Pasiunea mea postapocaliptica si-ar fi dorit mai multe detalii aici, mai mult despre modul in care oamenii isi continua existenta… dar actiunea incepe atat de rapid incat chiar n-am suferit mult, si oricum am avut parte de cateva secvente satisfacatoare (de exemplu BBC-ul e la datorie chiar si cu 90% din personal mort si ingropat – sau, ma rog, ars, putrezind pe strazi etc).

Personajul nostru principal e un baiat dur, un fost agent MI6 care reuseste sa ramana mai lucid decat majoritatea supravietuitorilor dar care isi duce viata de pe-o zi pe alta fara nici un scop… cel putin pana cand primeste un mesaj de la cineva care n-ar fi trebuit sa mai fie in viata. Atunci baiatul nostru, ca un mic Van Damme britanic ce e, se hotaraste ca are putina treaba in Statele Unite, asa ca face rost de un avion si pleaca. E pacat sa dezvalui prea mult din actiune, dar sa zicem doar ca societatea americana s-a schimbat foarte mult in cei cinci ani de la declansarea Molimei, iar trimisul Domnului de care ziceam mai sus joaca un rol important. Ce poate fi mai eficient pentru manipularea maselor decat sa amesteci biserica si armata?

Un lucru e clar despre carte: te tine in priza pana la ultimele pagini. Totul se misca repede, eroul nostru are fix doza de autoironie potrivita si injura in mod corespunzator*, pregatirea speciala justifica in mare parte faptul ca reuseste sa cafteasca pe oricine ii sta in cale, iar micile mistere persista pana la sfarsit.

[*Multa lume s-a plans in recenziile de pe Amazon de numarul presupus exagerat de fuck-uri (traduse, spre bucuria mea, cu niste 'futu-i' neaose de catre Mircea). Serios, e sfarsitul lumii iar personajul principal e un tip care omoara oameni pe banda rulanta... credeti ca ar trebui sa aiba limbaj de domnisoara de pension?!]

Ce e mai putin placut: pe alocuri autorul pare ca a uitat ce incepuse (prescurtarile americane care il bulverseaza pe britanic la inceput dispar in decurs de cateva pagini si nu mai reapar), italicele sunt folosite mult prea mult (serios, nu e nevoie sa subliniezi un cuvant o data la 3 fraze!), iar unor detalii li se da prea multa importanta comparativ cu impactul lor final (cand mentionezi o data pe capitol ca e ceva dubios in legatura cu un personaj, ai face bine sa apari cu ceva chiar surprinzator la sfarsit).

Dar toate cele de mai sus sunt usor de ignorat. Ce m-a iritat pe mine a fost altceva: motivatia personajului pentru toaaata povestea pe care am citit-o. Nu ca ar fi greu de ghicit de la cine e mesajul care il pune pe drumuri (desi hm, cam mare coincidenta cu omul potrivit la locul potrivit in cele 5 secunde potrivite), dar ma asteptam la… mai mult, ceva in plus pentru care persoana respectiva e importanta. Motivul care ni se dezvaluie in final nu prea pare credibil pentru personalitatea agentului care ne-a fost descrisa pana la momentul respectiv… In orice caz, astept sequel-ul Poate urmatorul autor a gasit o explicatie mai buna (urmatoarea carte e scrisa de altcineva).

In concluzie, Supravietuitorul nu e mare literatura si nici n-are potential sa devina cartea de capatai a cuiva. Dar, judecand-o in contextul potrivit – divertisment, pur si simplu – si-a atins scopul foarte bine. Si, ca primul volum din Afterblight Chronicles/Cronicile Apocalipsei, a reusit sa creeze un decor extrem de promitator pentru volumele urmatoare. In plus, subiectele par destul de variate… din descrierile de coperta, cel putin, reiese ca nu toate vor fi despre baieti duri care omoara tot in cale, iar autorii diferiti asigura macar ceva varietate. Amatorii de fictiune postapocaliptica ar trebui sa tina urechile ciulite dupa vesti despre urmatoarele volume – numarul doi e programat pentru la toamna, la Gaudeamus.

Subiectul romanului urmareste apropierea iminenta a sfarsitului lumii ca urmare a unor razboaie nucleare intense. Nu poti sa nu zimbesti de ironia sortii accentuata de scriitor, ca cei mici, tari ca Egiptul sau Albania le-au tras-o, ca sa ma exprim mai liber, marilor puteri ale lumii, declansand o conflagratie de dimensiuni globale. Nori de radiatii rezultate in urma diverselor bombe nucleare, la care a recurs omenirea, s-au raspindit de-a lungul marii majoritati a planetei si ameninta sa loveasca in curand si tarmurile pasnice si nevinovate ale Australiei. Cam asta ar fi fondul pe care se desfasoara evenimentele din carte, axate in principal pe doua directii, nevoia de a afla daca mai sunt supravietuitorii pe restul globului si credinta cercetatorilor australieni ca nu vor mai apuca anul urmator.

Stilul aparte al scriitorului si talentul literar se distinge inca de la prima pagina a romanului, introducandu-te cu usurinta in atmosfera dominata de optimismul aparent al oamenilor care se incapatineaza sa creada ca viata lor se va sfarsi brusc fara ca ei sa aiba vreun cuvant de spus . Trecerea de la o perspectiva la alta se realizeaza natural, aproape fara niciun efort, nefiind nevoie de noi elemente despartitoare pentru a observa ca personajul urmarit este altul decat cel de la dialogul sau descrierea precedenta. De multe ori ai impresia ca parca timpul a stat pe loc, personajele traind acelasi sentiment si incercand sa-si ocupe timpul si mintea cu diverse activitati pentru a uita de probabilitatea apropierii iradierii. Pentru a se complica un pic situatia si pentru a atrage atentia, asistam si la infiriparea unei scurte si nevinovate idile, lipsite de orice aport sau tenta sexuala prea explicita, caracterizata doar de flirturi si socializari nevinovate, ce contribuie din plin la cresterea tensiunii. Scriitorul a urmarit sa puna accent mai mult pe sentimentele si pornirile personajelor, pe modul particular al fiecaruia de a face fata situatiei; un personaj inca mai crede ca familia sa este in viata, desi este clar ca acestia nu mai sunt de mult timp printre cei vii, altul isi ineaca amarul in bautura, unii pur si simplu fac planuri despre ce o sa cultive in gradina in primavara urmatoare sau viseaza sa participe la curse de raliuri.

De mentionat ar fi ca unele dintre aceste fapte pe care le desfasoara acum, nu ar fi avut curaj sau ocazia sa le realizeze in vremuri normale. Poate acesta a si fost mesajul, pe care si-a dorit scriitorul sa-l sugereze, pe linga iresponsabilitatea razboaielor si pericolul pe care-l constituie infruntarile armate de ordin nuclear, ca e mai bine sa traim o perioada scurta de timp cu intensitate si mult mai important, sa ne vedem mult mai clar prioritatile, decat sa ne complacem multi ani intr-o viata sterila dominata de aceeasi rutina zilnica.

Ca sa fac o paranteza mai lunga, la un moment dat, un eveniment care nu a mai fost detaliat apoi de scriitor mi-a sarit in ochi. Este vorba de sustragerea a trei ziare dintr-o zona puternic iradiata de catre un marinar si transportarea acestora la bordul submarinului, actiune ce nu a fost dezvoltata ulterior, trecand aproape neobservata. Desi nu s-a intamplat nimic, curiozitatea-mi odata starnita, nu m-am lasat pina nu am cautat detalii in privinta posibilitatii ca hartia iradiata sa afecteze organismul uman. Dintr-una`n alta am descoperit alte procese mai sofisticate. Se pare ca putem apela in cazul muzeelor sau al cartilor la o operatiune de conservare prin iradiere fara ca produsele supuse procesului sa devina toxice, metoda ce se constituie intr-o alternativa ecologica, eficienta si cu un randament foarte mare, la metodele chimice de conservare. Aceasta iradierea actioneaza simultan asupra tuturor factorilor biologici ce degradeaza lemnul, pielea, pergamentul, textilele, hartia etc (insecte, mucegaiuri, bacterii), fara a afecta proprietatile materialelor. Totodata, in obiectele tratate nu ramin reziduuri care sa pericliteze sanatatea operatorilor, restauratorilor, vizitatorilor sau sa altereze spatiul de expunere.Mai multe detalii pe link. Despre ce ma interesa pe mine nu prea am gasit date concludente.

Revenind la “Ultimul tarm” nu pot sa afirm ca a fost o lectura prea antrenanta, pentru ca in primul rand, urmareste mai mult aspecte de atmosfera si de psihologie a maselor, realizand o contemplare minutioasa a intregului dezastru, si in al doilea rand aceasta atmosfera apasatoare este secondata de un accent foarte scazut pe actiune. Si totusi cartea lui Nevil Shute, adusa de oamenii de la Pygmalion in Romania intr-un tiraj de nu mai putin de 4000 de exemplare la vremea respectiva (desi prin orasul meu eu nu am vazut-o deloc) se inscrie cu succes in galeria romanelor apocaliptice alaturi de Ziua trifidelor, Oryx si Crake, Greybeard, Lup si fier, I Am Legend, sau Apocalipsa lui King, multe dintre ele citite pe nerasuflate, meritandu-si din plin locul si statutul printre aceste capodopere ale literaturii science-fiction .

Si sa nu uit si bonusul cartii, introducerea lui Mihai-Dan Pavelescu redactorul de atunci al cartii, care  trece prin datele biografice ale scriitorului, observand ca romanul nu a fost scris de un autor clasic de science-fiction, analizand  apoi si contextul mondial, dar si literar,  in care a fost scrisa cartea lui Nevil Shute.

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/02/23/nevil-shute-ultimul-tarm/feed/ 18 http://www.cititorsf.ro/2009/02/16/sharia-roxana-brinceanu/ http://www.cititorsf.ro/2009/02/16/sharia-roxana-brinceanu/#comments Mon, 16 Feb 2009 07:33:52 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=2559 Roxana Brinceanu a debutat in revista Lumi Virtuale (varianta electronica) cu povestirea Colectionarul de ingeri. Este prezenta in antologiile Titania (Editura Altum, 2004) si AtelierKult: povestiri fantastice (Editura Millennium Press, 2005).

Sharia, denumire probabil preluata din religia islamica, pare a fi romanul secretelor bine ascunse si tainuite care sunt totusi luminate pina in final. Desi nu se accentueaza exact ceea ce a fost/este Sharia, din informatiile oferite pe parcurs se poate trage concluzia ca omenirea confruntata cu o serie de mutatii ale locuitorilor sai a decazut din anumite privinte tehnologice, eroziunea naturii facandu-si simtita prezenta de-a lungul intregului glob. In urma mutatiilor respective au aparut specii hibride de oameni-caini, cimpanzei sau iepuri, ce s-au amestecat si vietuiesc alaturi de fiintele umane. O carte despre cei aflati in suferinta ce accentueaza ideea ca uneori masele oprimate de sistem sau de soarta au nevoie de o posibilitate de descatusare care sa le alunge temerile si durerile, si sa le cultive aspiratiile si dorinta de a reusi. Un roman al problemelor in ceea ce priveste prejudecatile de rasa si al urii impotriva celor ce sunt diferiti dar si al celor asupriti care reusesc totusi sa gaseasca motivatii si aspecte care sa-i ajute sa se integreze si sa se adapteze cu usurinta diverselor schimbari.

Cadrul in care se desfasoara intamplarile este cel care fascineaza si aduce intr-adevar aminte de China Mieville si abordarea urban fantasy, insa daca in Perdido Street Station se impleteau fericit alchimia cu tehnologia steam-urilor, de aceasta data in Sharia avem influente cibernetice in forma lor cea mai pura. Cipuri personalizate de identificare a locuitorilor oraselor, teoretic imposibil de inlocuit, aparatura de comunicatie si bancara sofisticata, translatoare pentru mutanti, baze de date imense stocate in anumite recipiente speciale, implanturi,  si lista continua.

Intriga este suficient de credibila cat sa te indemne sa te afunzi tot mai tare in lectura si din punctul meu de vedere daca ar fi sa fac o comparatie cu debutului unui alt mai celebru scriitor american frunzarit recent, Brandon Sanderson, Roxana Brinceanu prin pastrarea decenta a dimensiunile romanului coroborata cu idea principala construita in jurul povestirii ar fi trebuit sa aiba un viitor ceva mai promitator.

Actiunea sustine suficiente rasturnari de situatii si intorsaturi, introducand o suma considerabila de personaje in scena sau aducand elemente noi si situatii surpriza despre cele deja prezente, in cantitati cit sa multumeasca multi impatimiti de literatura fantastica. Personajele isi gasesc cu usurinta locul in cadrul construit de autoare chiar daca uneori ai impresia ca s-ar fi putut acorda o atentie si mai mare creionarii psihologiei si motivatiilor acestora. Si finalul este unul bine ales insa pare lipsit de acea accelerare intalnita in majoritatea scrierilor de gen, cand actiunea o ia pur si simplu razna, desi poate chiar s-a si dorit a fi unul alert, de aceasta data avand parte de intamplari povestite parca intr-un ritm ceva mai temperat,.

Si totusi, pentru un roman de debut cred ca Roxana Brinceanu s-a achitat  pina la capat de indatoririle sale, acelea de a transporta cititorul intr-o lume fantastica numai buna de parcurs la pas domol in zilele de weekend.

Margaret Eleanor Atwood s-a nascut in 1939 si este o scriitoare canadianca numarandu-se printre cei mai premiati si onorati scriitori de fictiune din istoria recenta, mandrindu-se cu un premiu Arthur C. Clarke Award in 1987 pentru “The Handmaid’s Tale”, nominalizata si la Nebula si tradusa si la noi  in 1995 la editura Univers si un Prince of Asturias Award pentru “Literatura” acordat de spanioli in 2008. A fost inclusa pe lista scurta la Booker Prize de cinci ori pina acum, cu o singura victorie, plus finalista la  Governor General’s Award unde a castigat de doua ori din sapte nominalizari.

“Oryx si Crake“ este un roman cu numeroase elemente  distopice  si desi multi l-au categorisit ca apartinand genului science-fiction, chiar Atwood a preferat sa-l incadreze la fictiune speculativa considerandu-l un roman de “aventuri romantice” pentru ca nu se ocupa de lucruri care inca nu au fost inventate ci merge doar un pic mai departe decat realismul pe care-l asociaza ea cu forma romanului.

Spre surprinderea mea romanul a reusit sa ma impresioneze la anumite capitole insa m-a dezamagit, dupa cum ma asteptam, exact cand imi era lumea mai draga, la final. Si totusi, ipotezele cu care jongleaza scriitoarea sunt halucinante si ti se imprima pe retina neuronilor, nascand intrebari si punandu-te pe ginduri, mai ales dupa ce ai reusit sa parcurgi intreg romanul. O lume a viitorului cel putin apropiat cu zilele noastre in care genetica si microbiologia cunosc o dezvoltare exploziva, marile corporatii alergand sa adune geniile in ale combinarilor celulare si cercetatorii din acest domeniu, izolandu-i in facilitati create special pentru munca acestora, adevarate centre de cercetare dar si de productie in masa. Posibilitatile sunt multiple, de la proiecte de crearea a unor gene specializate in combaterea infectiilor pina la transplantul de organe compatibile, crescute intr-o gazda animala pentru a fi apoi transferat la una umana. Si nu cred ca mai mira pe nimeni ca de la aceste experimente pina la dorinta de nemurire a oamenilor, si implicit abordarea proiectelor pe aceasta tema, nu este decat un pas.

Mi s-a parut fascinant cum scriitoarea reuseste la o varsta admirabila sa scrie cu atata naturalete despre viata, imbracand in lumini si umbre viata eroului principal, cel zis si Snowman,  inserand pe alocuri ironii subtile la obiceiurile si viata omului in societate. De fapt si de drept, romanul pare o marturie a multora dintre punctele nevralgice ale societatii si psihologiei umane dar si o introspectie veridica asupra propriului destin cu un accent deosebit asupra relatiilor interumane.

Actiunea este in asa fel construita incat povestirea sare din trecut in viitor, asternand incet si cu rabdare detaliile necesare pentru a ne edifica asupra starii de fapt in care se gasesc plasate personajele. Cadrul science fiction este folosit admirabil, pentru a descrie printre altele, fragilitatea fiintei umane si tarele sufletesti carora trebuie sa le faca fata inca de la primii pasi in viata un copil lipsit de caldura iubirii parintesti si neglijat de atentia acestora. Nu sunt uitate nici radiografiile evolutiei emotionale ulterioare, construindu-se un personaj nu neaparat unic in cadrul literaturii, dar in mod sigur memorabil.

Multe dintre dilemele personajelor le putem identifica si printre franturile propriilor framantari, scriitoare intarind inca odata, nu ca ar mai fi fost nevoie prea tare, ideea ca lumea nu este un loc prea placut pentru idealisti, societatea prin meschinarii si jocuri de culise hotarand in mod decisiv soarta acestor inadaptati. Si totusi, chiar daca multi cunosc acest adevar, sau se vor lovi de el cat de curind, vor exista intotdeauna oameni care vor lua pozitie, care vor reactiona indiferent de consecinte, minati doar de sentimente altruiste, lucru subliniat si in ultimele capitole ale cartii. La un moment dat staruie impresia ca lumea descrisa de Atwood este una bolnava si cangrenata, fara nicio posibilitate de insanatosire, insa cert este ca daca ne uitam cu atentie, diferentele dintre ceea ce se intampla la momentul de fata peste tot in lume si ceea ce descrie scriitoarea nu sunt chiar asa de departate.

Este un roman al zidurilor pe care le ridicam in jurul nostru, marcati de viata nu prea roz, si despre cicatricile si framantarile ce raman in urma dupa ce faptele sunt consumate. Fara a insista prea mult si fara a construi un discurs evident si prea vehement, cum am intalnit recent la John Wyndham, sunt inserate in discutii trimiteri catre moralitate, mai ales ca genetica este o stiinta asa de controversata si poate si din acest motiv, scriitoarea renunta la orice inhibitii si sparge orice tipar stiintific, pregatindu-le adevarate surprize de incrucisare genetica cititorilor sai.

Am spus ca finalul m-a lasat un pic cu buza umflata,  poate si pentru ca nu inchide neaparat cercul ci pastreaza intr-un fel de suspendare feerica evolutia si timpul intamplarilor, si chiar daca, cel putin jumatate de carte, nu poti intui unde se va ajunge, exista indicii si momente pe parcurs care te trimit in mod evident cu gindul la desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Si daca aduc aminte si ca John Joseph Adams a inclus-o in lecturile sale postapocaliptice enumerate la sfasitul antologiei “Wastelands” parcursa recent, cred ca orice cititor pasionat de asemenea peisaje va redescoperi in romanul de fata placerea lecturii si atractia de netagaduit pe care o exercita acest subiect intens dezbatut si rasabordat, cel al sfarsitului omenirii.

Ps:  Oryx si Crake denumesc ( in engleza ) doua animale care au impresionat-o pe scriitoare si sunt folosite ca si nume alternativ de unele din personajele cheie ale romanului.

Inceputul cartii este unul destul de dur, scriitorul nu sta prea mult pe ganduri si ne arunca cu brutalitate in valtoarea evenimentelor. Astfel ne gasim plasati alaturi de un tanar biolog ce se confrunta cu o posibila catastrofa. Este vorba de sfarsitul societatii asa cum o stim noi, insa aspectul cel mai grav al acestei nenorociri este de fapt probabilitatea, deloc de neglijat, de extinctie totala a fiintei umane. In fapt intreaga poveste este in asa fel manuita incat scriitorul gaseste momente prielnice de a-si exprima direct nemultumirile fata de oranduiala societatii omenesti, exploatand din plin discursul retoric si apeland la dialogurile purtate de personajele sale. Uneori mi  s-au parut agasante mai ales in partea de final, alte ori reusesc sa treazeasca suficient interes. Este adevarat omul confruntat cu anumite adevaruri are tendinta de a se gandi mai mult, de a medita mai intens asupra aspectelor pierdute, asupra acelor elemente care i-au inlesnit declinul sau dimpotriva, asupra masurilor de actiune ce se impun a fi intreprinse.

De remarcat ca si ironia sortii isi face simtita prezenta, mai ales in partea de inceput, in care unul dintre cele mai bine pastrate secrete al lumii reuseste sa fie desconspirat si chiar se raspandeste cu repeziciune de-a lungul intregului glob. Reusim sa fim partasi la decaderea fiintei umane, aceasta confruntata cu situatiile limita este convinsa sa renunte la orice urma de ratiune si sa se dedea descatusarii instinctelor. Altruismul si marinimia sunt de acum cuvinte goale fara niciun inteles pentru supravietuitorii catastrofei ce a lovit fara nicio rezerva intregul continent britanic, si implicit intreaga planeta.

Descrierea actiunii se face la persoana intai iar intamplarile sunt narate din perspectiva si ochii biologului, acesta trecand printr-o gama variata de sentimente de indoiala si neîmpacare vizavi de soarta semenilor sai. Dilema de a le prelungi sau nu agonia celor condamnati deja in dauna periclitarii propriei supravietuiri este accentuata des de-a lungul intamplarilor ulterioare surprinzand o multitudine de aspecte ce redau cu expresivitate grozavia situatiei.

Scriitorul intelege suprematia speciei umane de-a lungul timpului se datoreaza nu doar faptului ca omul gandeste ci ca acesta a si fost in stransa legatura cu capacitatea creierului de a procesa informatiile de natura luminoasa ale intregului spectru cromatic de la rosu la violet. Pe scurt a si avut unele atuuri de care a stiut sa se foloseasca si sa le exploateze la intregul lor potential. Totodata in situatiile in care specia umana este pusa in fata propriei extinctii mentalitatile trebuie sa se modifice, impunandu-se sacrificii si abordari diferite de situatii, trebuind a se renunta, in principiu dar si in fapt, la stilul si abordarile de viata specifice societatii din care au facut parte pina la momentul critic.

Daca prin prisma maladiei ciudate ce loveste populatia Marii Britanii omului ii este refuzat dreptul la o viata in conditii normale, la fel de periculoase pentru cei sanatosi se dovedesc a fi delasarea, dezinteresul si in principal neimplicarea in construirea unui nou viitor. Si totusi ce sunt trifidele? Ei bine, sunt frunzele impărtite sau despicate in trei parti pina la mijlocul lungimii sau latimii. Termenul este folosit pentru a descrie plantele cu radacini necunoscute, care odata puse pe picior de egalitate, pot decima incet, dar sigur, fiintele umane. Parca orbirea nu era de ajuns, acum omul trebuie sa se lupte si pentru viata sa cu un alt pradator feroce. Si totusi speranta moare ultima…

***

- Locul asta, Tynsham este insemnat pe harta?intrebase putin nelinistita (doamna care astepta dintr-o clipa-n alta venirea americanilor-nota mea)

- N-avea grija, o asigurase Cocker. E marcat pe cele mai bune harti ale americanilor.

***

Ps: Pentru iubitorii scenariilor apocaliptice sau de evenimente ce anunta sfarsitul lumii, ” Ziua trifidelor” este o lectura de neratat. Later Edit – In cateva cuvinte actiunea poate fi schitata astfel: un pacient internat intr-un spital se trezeste dupa o operatie la ochi si descopera ca o mare parte din omenire a orbit.Aceasta maladie neasteptata plus prezenta surprinzatoare a trifidelor carnivore anunta un viitor interesant omenirii. – Si mai surprinzatoare a fost constatarea ca romanul nu are nicio legatura cu Blindness (200[8] – inspirat de fapt dintr-un roman de José Saramago ,desi eu aveam alta impresie.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.