Cititor SF

Ce am citit

The Reapers Are the Angels, de Alden Bell

Roman literar cu… zombi. Pe autor nu-l intereseaza de unde si de ce au aparut doamnele si domnii zombi, si nici ce vreau ei, pentru ca romanul este de fapt despre altceva. Este despre cum fiinta umana se poate adapta la aproape orice conditii. Personajul principal, Temple, este o tinara de 15, sau poate 16 ani, venita pe lume dupa zombocalipsa, prin urmare starea de fapt este “normalitatea”, singura “normalitate” pe care ea o cunoaste. Iarasi, zombi sint amenintarea ce mai mica, raul major vine tot din partea fiintelor “ginditoare”.

Desi avem parte de ceva actiune, volumul nu are o poveste, un plot. Este un roman de situatii si personaje. O carte scurta si frumoasa, total nerecomandata celor ce cauta explicatii “stiintifice” sau sense of wonder, dar buna pentru ceilalti. Read more…

De cand a aparut volumul  de fata mi-am dorit sa pot face un serial cu povestirile adunate in paginile lui, model des intalnit prin afara, insa la care noi nu am apelat pina acum. Cum l-am gasit la reducere pe site-ul Nemirei, l-am si pus in cos  fara sa mai stau pe ganduri (multumesc lui A. Buzdugan pentru semnalare). Deci cartea e cumparata pe banii mei, pe spinarea si munca mea, si cei care viseaza ca primim carti sa scriem de bine despre ele, pot sa-si bage linistiti presupunerile nefondate exact in DOS. MS-DOS, desigur.  Dar sa trecem la lucruri mai serioase.

Cory Doctorow – Eu, robo-barca

Ei bine imi este clar, Doctorow este un tip cu o imaginatie care sparge destule standarde. Pentru el nu exista un tipar neaparat, ci improvizeaza foarte mult si variat. Si culmea, ii si iese, domnule. Nu in toate povestirile, normal, si aici sta marturie When sysadmins ruled the earth, insa nu e prima oara cand descopar un text deosebit. The things that make me weak and strange, publicata pe site-ul Tor si despre care am scris cateva cuvine la linkul precedent, este o alta dovada a resurselor nebanuite ce-l bantuie pe vestitul scriitor canadian. Read more…

Axis – Robert Charles Wilson

Imi este greu sa scriu despre “Axis“. Am avut norocul sa citesc aceasta carte dupa ce in prealabil citisem inca vreo trei volume semnate de Wilson care imi placusera foarte mult. Spun asta deoarece “Axis” este un pic altfel. Cred ca expresia cea mai potrivita pentru ea este ‘carte ciudata’.

In principiu “Axis” este un fel de continuare a lui “Spin” (Turbion), povestea desfasurindu-se pe noua planeta Equatoria, accesibila datorita ‘arcului’ plasat in Oceanul Indian. Deasemeni intilnim conceptul virstei a patra si ‘alchimia’ genetica martiana. In rest cele doua carti sint total diferite. “Axis” nu are nimic de a face cu marile idei si concepte din “Spin”. Nu spun ca lipsesc, insa in mod clar sint mai putine, insa cu o alta orientare, ‘aliana’.

Marea diferenta stilistica este data in primul rind de povestirea la persoana a treia. Pentru mine chestia asta nu a picat prea bine fiind obisnuit de forta cu care Wilson isi creeaza personajele la persoana intai. Probabil ca aceasta solutie a fost aleasa pentru a jongla cu mai multe fire narative si detalii. Romanul urmareste doua planuri, Lise / Turk si Isaac / Avram care converg catre un punct climactic aflat undeva in desert. Daca povestea lui Isaac si Avram poate fi vazuta ca o parafraza a povestii biblice legata de jertfa suprema (avem si un fel de Mesia martian), povestea lui Turk si Lise este o calatorie a maturizarii si a cunoasterii de sine. Wilson continua povestea fanatismului, insa de data asta insa pe partea fanatismului stiintific manifestat de savantii un pic obsedati sau scapati pe aratura care vor sa inteleaga lucruri de neinteles cu orice pret, mai ales daca pretul este platit de altii. Planul Isaac / Avram are forta, insa nu pot spune acelasi lucru despre Lise / Turk. Lise pare prototipul unei giste cam rafatate, casatorita cu un barbat cam prostanac, care isi ea lumea in cap datorita vietii plicticoase pe care o duce cu acesta. Turk este un pierde vara fara prea mari batai de cap, baiat bun dealtfel, un fel de James Bond somer,  mai linistit, in stand-by. Una peste alta, fata pleaca cu Bond-ul sa-si caute tatucul disparut acum multi ani, o motivatie prezentata destul de neconvingator in acest caz. In final se intimpla ce se intimpla (destul de original insa prea spectaculos), Avram se dovedeste a fi un cretin, Lise isi da seama cum e cu gisca, iar Turk… are un acces de noblete. Read more…

The Chronoliths – Robert Charles Wilson

Detalii AICI.

Nu pot decat sa adaug ca exista si dreptate pe lumea asta.

Plus in pregatire :

Am mai vazut si un Card, dar ma cam lasa rece autorul asa ca nu mai aduc aminte.

Nu vreau sa va plicitisesc cu cate carti a scris si cate premii a luat Wilson, toate astea le gasiti fara mari eforturi pe Wikipedia.  Vreau sa va povestesc despre “Bios”, o cartulie subtirica (~200pg) cu coperta ciudata, scrisa de acest autor inaintea noului mileniu.

Ca ai convine sau nu, toate cartile lui Wilson vor fi comparate cu “Spin” (Turbion). Nu ma refer atat la ideile ce tin de SF, cat la calitatile literare ale scriiturii. Si asta deoarece lumile lui Wilson nu sint construite pe milioanele de lasere, nave spatiale, robotei sau rase extraterestre cu personalitatea vacilor de musuroi, nu. Lumea  lui se sprijina pe oameni, oameni cu ambitii mari si marunte, prosti si destepti, cu sefi, cu slujbe, oameni supusi greselii, si mai ales oameni VII.

Asa este este si cazul lui “Bios”. Setting-ul este relativ simplu: umanitatea a ajuns la stele insa costurile zborurilor sint exorbitante. In ciuda costurilor uriase, o planeta relativ apropiata, plina de viata este in atentia exploratorilor iar cateva baze sint stabilite la suprafata, plus inca una pe orbita lui Isis. Dar costurile financiare palesc in comparatie cu riscurile biologice la care sint expusi exploratorii, caci tot ce inseamna viata pe Isis, de la bacterii la animale de talie mare, lupta impotriva oamenilor.

Este momentul sa intre in scena Zoe Fisher, special nascuta (de fapt clonata, “construita”, rezultat al ingineriei genetice) pentru a explora planeta salbatica. In ciuda multiplelor imbunatatiri biologice si scuturi anti-toxine, sufletul si mintea ei, a oamenilor in general,  vor ramane aceleasi, vom fi manati de aceleasi motivatii, vom face aceleasi rationamente, vom avea acelasi emotii…

“Bios” ar fi putut fi cea mai tare carte dedicata esecului rasei umane. Caci asta este tema majora a volumului de fata: ambitii mari care distrug vietile oamenilor marunti, oameni marunti care saboteaza planuri marete. Si asta nu se intampla premeditat, ci datorita faptului ca fiecare in felul nostru avem propria agenda, propriile planuri, vise si dorinte, care de cele mai multe ori nu merg in aceeasi directie cu “planul general” pentru “binele mai mare”.Nu “vedem” mai departe, nu vrem sau nu ne intereseaza sa “vedem”. Sau instinctiv simtim ca “binele general” este doar un pretext, o deghizare a scopurilor mai marilor momentului.

In “Bios” esecul apare peste tot si la toate nivele: tehnologic, biologic, personal, managerial, colectiv… Si nu vorbim de “nu merge, mai incearca”, caci Isis este un asasin nemilos, care nu permite nici un compromis.  Pina si un prim pseudo-contact cu o rasa non-terestra sfarseste prin catalogarea carnii de om ca delicatesa de top in meniul bastinasilor.

Dar, din pacate, “Bios” nu este cea mai tare carte despre esec, si asta, culmea, datorita “obiceiurilor umane” in ale SF-ului care musai trebuie, macar la sfarsit, sa o dea in “sense of wonder”. Nu stiu daca a fost ideea lui Wilson, sau daca vreun maruntel de la marketing a pus in aplicare “agenda” TOR intr-un mod defectuos, insa acea parte putea lipsi, caci nu face decat sa dilueze forta volumului. Sau e vorba de un “mesaj ascuns”?!

Ar mai fi de adaugat performanta incredibila a autorului, care, doar din informatii si imagini indirecte reuseste ca creioneze o societate umana viitoare foarte solida si perfect credibila fara a plasa actiunea romanului macar un minut in afara “zonei fierbinti” numita Isis. Si reuseste acest lucru prin varietatea, istoria si profunzimea personalitatilor multidimensionale care formeaza grupul pionierilor planetari.

Parerea mea, ca de obicei, extrem de subiectiva.

“Spin“, tradusa la noi “Turbion” la editura Nemira scrisa de Robert Charles Wilson, este prima carte dintr-un ciclu preconizat de trei, “Axis” aparuta in 2007 si “Vortex” aflata inca in lucru, ce din cate am inteles se pot citi si separate, situate evident in acelasi univers. Desi dimensiunile versiunii romanesti sunt destul de impunatoare peste 750 de pagini, formatul hardcover englezesc avand in jur de 368 pagini, insa, normal la dimensiuni mai mari ale cartii, lectura este fluenta, scriitorul dovedind ca detine atuurile atat de necesare unui bun povestitor. De altfel dupa o analiza succinta a celei de-a doua coperti observam ca marele Stephen King a afirmat acelasi lucru, ca in viziunea lui, “nu cunoaste un povestitor mai talentat decat Robert Charles Wilson“, insa lasati-ma sa cred ca a uitat sa se includa si pe el in afirmatie, voit sau nu. Insa, intradevar King a vazut bine, forta lui R.C Wilson sta in modul sau de a expune povestea, de a te introduce in zbuciumul sufletesc al personajelor, de a contura in cel mai mic detaliu lumea in care vrea sa te introduca.

Inainte de a fi un roman sci-fi de cea mai pura sorginte, “Turbion” este un “manifest” inchinat sacrificiilor si compromisurilor pe care sunt dispusi sa le indeplineasca oamenii pentru a-si atinge scopul dar si un adevarat “tracker” ( mi-am scormonit mintea dupa un cuvant apropiat, dar ceva mai bun nu am gasit) de inregistrare a modului in care reactioneaza rasa umana in momente de criza si de amenintare cu extinctia speciei, cu un accent pronuntat asupra evolutiei personajelor alese.

Cartea ni se deschide cu un eveniment neobisnuit, acel care isi va pune amprenta asupra existentei si modului de viata a celor trei personaje principale, Jason si Diana Lawton si a prietenului acestora Tyler Dupree. Este vorba despre disparitia subita a stelelor de pe cerul Pamantului, moment ce marcheaza un nou pas in evolutia umana si prilej pentru aparitia si cultivarea de culturi religoase inchinate fatis sau nu sfarsitului lumii. Isteria ce urmeaza unui astfel de eveniment apocaliptic este totusi tinuta sub control, cu mici exceptii izolate, amatorii de peisaje postapocaliptice cu lupte de strada, imagini dezolante de orase ruinate putandu-si lua gandul de pe acum de la asa ceva. Si cred ca nu ma puteti condamna ca am sperat si eu la asemenea peisaje. Stiinta scriitorului consta in imbinarea cadrelor si in modul in care se succede actiunea si desfasurarea evenimentelor, existand numeroase momente cheie in care cititorul este lasat in suspans pentru a urma imediat o lovitura de maestru cu intensitati emotionale diferite de la un cititor la altul, din ce am putut observa si prin consultarea colegului de blog, totusi nu pot nega ca am avut si momente de real entuziasm in ceea ce priveste unele dezvaluiri si completari facute de autor de-a lungul cartii.Pentru mine a fost si multumitor ca acesta nu s-a lansat in explicatii prea detaliate si stufoase ale tehnologiilor si celorlalte elemente prezente in roman, descrierile au fost echilibrate mentinandu-mi constant interesul pentru etapa urmatoare a actiunii.

Ceea ce frapeaza la acest roman este si naturaletea cu care trece de la cunostintele medicale la cele de biologie combinandu-le cu viziuni despre astronomie, religie, si chiar politica neomitand nici atat de necesarele elemente de ordinul sci-fi-ului. Elemente despre care, recent, cineva scria, ca lumea s-a saturat si au devenit atat de banale si de estompate inca nimeni nu se mai inghesuie la cumparat povestiri si implicit carti sci-fi. Da, bine! Probabil cand nu te numesti Wilson, Charles Stross, Richard Morgan, poti invoca o asemenea “perla” editoriala. De remarcat ar fi ca o parte a ideilor science fiction vehiculate de-a lungul cartii nu sunt neaparat de origine noua insa sunt armonios imbinate cu situatii si elemente, pe care eu cel putin, nu le-am mai intalnit pina acum, conferindu-i si atat de necesara autenticitate si originalitate ce se impune la un asemenea nivel.

Si daca vedem ca “Spin” a “incasat” in 2006 “Hugo Award” la categoria “Best Novel” (Cel mai bun Roman) aflandu-se in compania selecta a urmatorilor nominalizati : Charles Stross cu “Accelerando”, John Scalzi cu “Old Man’s War”, Ken MacLeod cu “Learning the World” si George R.R. Martin cu “A Feast for Crows” ne dam seama ca avem in fata o carte de neratat si de dat mai departe. Si, mai putem adauga ca din 1999 pina in 2007, Wilson a fost nominalizat in total de 3 ori la “Hugo Award“, in afara de anul castigator 2006 fiind prezent si in anul 1999 cu “Darwinia” si 2002 cu “The Chronoliths”, o ritmicitate ce ii confera un statut de respectat atat printre scriitori dar si din parte cititorilor si spune multe despre modul in care vede si tese Wilson, actiunea cartilor sale.

Promit ca asta e ultimul post despre RCW pe anul asta. Dar pentru ca livrarea volumului “Turbion” se apropie de start (sau a inceput deja?) am crezut ca nu ar fi rau sa mai zicem ceva de nenea asta…

Dupa ce veti citi acest volum, SF-ul nu o sa mai fie la fel. In tot ce a scris RCW razbate ideea tineretii si infimitatii omenirii in vastitatea universului. Fata de alte romane SF in care oamenii creeaza imperii imense, se bat cu tot felul de alieni, zburda pe sute si mii de planete si strabat universul(rile) la un simplu pocnet din degete, in romanele lui RCW lucrurile stau un pic altfel: sintem mici, slabi, fragili, neputinciosi, insignifianti in univers. O dam in bara in incercarea de a, macar, explora prima planeta vie intalnita (Bios), un teribil dictator din viitor isi anunta inevitabila aparitie (The Chronoliths), studiem prin telescoape extrateresti aflati la mari distante, iar cand ei ne privesc inapoi, o luam pe aratura (Blind Lake), sau aflam ca toate lucrurile au un sfarsit mai devreme sau mai tarziu, din varii motive (Darwinia).

In volumele lu’ nenea marile drame umane si cosmice sint tratate ca univers in univers, impreuna constituind durerosul proces numit maturizare.

Mai multe in acest post de pe blogul lui Costi Gurgu care a avut norocul sa-l cunoasca personal pe RCW.

In poza asta ma dau mare cu exemplarul meu din Bios, semnat de autor. Sic!

… si o sa mai fie.

Tocmai am terminat AXIS si sentimentele sint amestecate. Nu ma intelegeti gresit, cartea nu e rea, insa cand o compari cu SPIN (si nu ai cum sa nu o compari pentru ca este urmarea directa), lucrurile nu mai sint asa de roze. Dupa lectura “suculenta” numita SPIN, AXIS pare mai degraba un interludiu decat o continuare. Cel mai tare m-a mirat faptul ca Wilson s-a apucat sa scrie continuarea la persoana a treia (SPIN este la persoana intai, chestie care a i-a venit ca o manusa autorului), pierzand destul de mult din profunzime. In sfarsit poate sint eu prea pretentios, insa eu zic ca pretentiile ar fi justificate avand in vedere calitatile primei parti…

Parerea mea.