Cititor SF

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă. Read more…

Numărul din iunie al revistei “Dilemateca” ne face surpriza de a dedica rubrica Dosar SF-ului. Şapte pagini ilustrate cu poze în stilul celei de pe copertă, în care Radu Pavel Gheo şi Michael Haulică analizează situaţia actuală a SF-ului la nivel internaţional dar şi a SF-ului românesc.

În articolul “SF-ul, o definiţie”, Radu Pavel Gheo subliniază – şi totodată combate – poziţia marginală acordată de critici SF-ului care, în istoriile literare, este prezentat ca o specie “desprinsă de marile probleme ale fiinţei umane” , fără evoluţie, epoci sau curente, cu scriitori nediferenţiaţi. Şi căreia criticii îi neagă valoarea şi relevanţa tocmai pentru că ar fi literatură “de largă audienţă”  sau pentru că, se consideră, are public compus din adolescenţi şi tineret. Exemplul ce ni se oferă este tocmai “Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, volum de peste o mie cinci sute de pagini, dintre care SF-ului îi este dedicată doar o pagină, sub titlul “Literatura pentru copii şi tineret. Fantasticul. SF-ul”.

O idee interesantă pe care am găsit-o în articol este receptarea diferenţiată a literaturii SF europene faţă de cea americană. Clasici europeni ai SF-ului, cum ar fi Wells , Lem, Kapek sau fraţii Strugaţki au fost mai uşor asimilaţi de istoria literaturii decât Asimov, Zelazny sau Van Vogt, subliniază autorul.

“Literatura SF e despre oameni”, este de părere Michael Haulică. SF-ul, spune el, nu moare dar se transformă. Avem încă hard SF, space opera şi cyberpunk dar are loc şi o translaţie, al cărei principal agent pare să fie genul New Weird, reprezentat de China Mieville. “Spre ce se îndreaptă acest New Weird?. Cine poate şti? Poate, peste vreo zece ani, un curent revoluţionar se va naşte din ceea ce este azi New Weird. Poate, cu ceea ce s-a câştigat ca scriitură, se poate reveni la temele SF-ului clasic”.

Autorul remarcă, de asemenea, apropierea SF-ului contemporan de mainstream. Dacă există un curent care deplânge apropierea scriitorilor de mainstream de literatura SF (şi se teme că SF-ul va sfârşi ca o ramură minoră a acesteia), Michael Haulică priveşte lucrurile de la capătul opus şi cu optimism: SF-ul se apropie şi el de literatura cea de toate zilele, ceea ce “îi nemulţumeşte pe adepţii sefeului ca literatură despre ştiinţă, dar îi apropie pe cititorii care, în general, nu prea sunt tentaţi de poveştile cu nave spaţiale şi roboţi”. Pentru că ” (…)literatura SF este despre oameni. Nu este despre lucruri ci despree ceea ce ne face să fim oameni”.

Sigur, ambele articole sunt mult mai cuprinzătoare, m-am rezumat la câteva idei.

Eu una aş fi vrut mai mult, în acest Dosar SF, poate şi nişte portrete sau câteva cuvinte din partea unora dintre scriitorii noştri de SF, ca să aibă lumea un tablou mai clar despre fenomenul autohton.

Ca bonus pentru iubitorii de literatură fantastică, fie ea şi ne-SF, numărul actual al Dilematecii se încheie cu o povestire de Julio Cortazar, “Scrisoare către o domnişoară din Paris“, scrisoare scrisă de un om care, din când în când, varsă pe gură un iepuraş. E bizară şi fermecătoare, graţie modului în care Cortazar face irealul să pară logic şi firesc, înainte să dărâme toată construcţia atât de serios înălţată.

P.S. Poza am furgăsit-o de la adina b, că eu nu am, la ora asta târzie, posibilitatea de a face o poză decentă coperţii revistei.

Fictiuni nr .4

Volumul 4 din Fictiuni, aparut in 2001, începe cu un pseudoeditorial, intitulat “FRI©TIUNI“, comprimat de fapt într-o povestire la persoana I, ce urmăreste efortul si situatiile prin care trece un iubitor de literatura, dornic sa-si publice revista. Povestirea e semnata de Florin Pitea, accentuandu-se birocratia excesiva ce insoteste aparitia si publicarea acestei aparitii literare, totul invelit intr-o abordare semiironica si destul de comica. Urmeaza apoi un articol a lui Voicu Bugariu, “Antinomii si strategii“, ce aduce in discutie daca Sci/fiului poate fi inclus sau nu in cadrul larg al literaturii universale. Florin Pitea revine si desfasoara un articol bine pus la punct si documentat despre Thomas Pynchon, o figura centrala a postmodernismului literar, personalitate ce nu a oferit prea multe interviuri, neexistand nici poze in care sa fie infatisat.

Tinand cont ca este inscris la sectiunea prozatori contemporani, Mihail Galateanu cu “Razbunarea“, probabil nu ar trebui sa fie implicat in miscarea sf-ista. Nici povestirea nu are prea multe elemente sf, ci dimpotriva este puternic ancorata in trecutul postdecembrist al Romaniei, cu o finalizare cam neclara. “Apocalipsa dupa Buf” de Ovidiu Bufnila confrunta cititorul cu o serie de disparitii inexplicabile ce bulverseaza omenirea starnind in mod evident panica printre locuitorii planetei. Matei Alexandru Mocanu in “Sfera unui soare muribund” construieste o poveste suprarealista cu numeroase invataturi si accente religoase. Bruce Sterling in “Miezul noptii pe Rue Jules Verne“, aduce in prim plan evolutia sinuoasa a  vietii marelui scriitor, unul dintre principalii fondatori ai genului science fiction. Radu Pavel Gheo are reactii alergige cand aude de telenovele expunandu-si punctul de vedere si argumentele in articolul “Ce nu se vede in telenovele“.

Despre Societatea Europeana de SF am mai intalnit recent discutandu-se si pe blogul lui Bujold, si iata ca si acum multi ani era un subiect fierbinte. Catalin Ionescu observa, la momentul anului 2000, printr-un articol publicat si in primul numar al revistei online ProScris, ca aceasta societate are o constructie neclara si netransparenta, usor de manevrat si manipulat de diverse personalitati din miscarea sci-fi.

Michael Swanwick este prefatat de un articol ce urmareste repere bio-bibliografice plus un interviu consemnat de Horia Nicola Ursu, unde printre multele elemente interesante, se aduce in discutie si romanul sau din 1993, “The daughter of the Iron Dragon” ( aflat pe lista mea de prioritati ) plus alte romane fantasy considerate de catre scriitor, la momentul respectiv, a fi bine realizate cu idei si constructii speciale. Piesa de rezistenta a acestui volum o constituie “Bataia unei inimi de masina”( orig. The Very Pulse of the Machine) semnata de Swanwick, cu un Premiu Hugo in 1999 pentru Best short story, o poveste aproape clasica, a unei expeditii pe o planeta necunoscuta cu rezultate, evident, neprevazute. Acest numar se incheie cu o serie de recenzii din care se mai pot extrage unele picanterii legate de miscarea sci-fi din acea perioada si persoanele implicate, si, dupa cum am putut constata unele lucruri inca mai sunt valabile si dupa 7 ani de la publicare.

Fictiuni nr. 6
Numarul de fata, aparut in 2002, este dedicat in intregime lui Greg Egan, continand pe rind repere bio-bibliografice, un interviu, un articol despre romanele sale si povestirea “Oceanic“, castigatoare a premiului Hugo in 1999, la categoria Best Novella.

Dupa cum ii spune si numele, lumea in care se desfasoara actiunea este dominata de intinderea Oceanelor, prima parte a nuveletei cel putin, urmarind exclusiv evolutia si tineretea personajului, consumata de-a lungul intinderilor nesfarsite de apa. De fapt, intreaga intriga este un pretext pentru autor folosit in a dezbate argumentele credintei religioase si elementele ce stau la baza ei, motivatiile ce-i conduc pe credinciosi sa considere ca drumul ales este cel corect. Desi nu ma numar printre fanii scrierilor de acest gen, invelite intr-un substrat religios consistent, de aceasta data a ajutat faptul ca ideile si contradictiile sunt prezentate evolutiv, nu suntem asaltati din primul moment cu o aglomerare de argumente si dezbateri, ci totul are un timp al sau, o anumita perioada specifica.

Recunosc ca nu am suferi vreo revelatie mistica dupa finalizarea lecturii, totusi pe parcurs nu poti sa nu-ti pui intrebari, sa nu fii alaturi de personaje si sa le aprobi sau condamni alegerile sau motivatiile.

Fictiuni nr. 7
Numarul, publicat in 2003,  incepe cu un editorial a lui H.N.U., urmat imediat de o tomografie a lui David Brin, publicata initial online, asupra ideologiei dubioase a filmelor din seria Star Wars, observand strecurate prin intriga si in motivatiile personajelor, elemente profund antidemocratice. Daca initial se realizeaza o paralela intre valorile promovate de filmele Star Wars si Star Trek,  pe masura ce ne afundam in jungle stufoasa a constatarilor, scritorul observa trasaturi de caracter ce dezumanizeaza personajele principale din Razboiul stelelor , aducandu-ni-le la cunostinta sprijinite de argumente solide. Totusi, in ciuda scaparilor evidente din scenariu si a nemultumirilor legate de constructia povestii si comportamentul personajelor nu se poate san u observe ca cel putin la nivel vizual universul si filmele Star Wars pot multumi pina si cel mai aspru critic.

“In umbra legii“, Costi Gurgu urmareste un subiect original, bine construit si exprimat in scris, ce te agata cu staruinta, curiozitatea silindu-te sa mergi tot inainte, pastrandu-te conectat la actiunea si deznodamantul povestirii. Mirel Palada, imbina fericit planurile si epocile, trecand inainte si inapoi in timp, in “Pandarul“, o povestire in care dorul de casa este sfasaietor si hotarator in evolutia ulterioara a actiunii. De remarcat ca la momentul in care incepusem sa-mi pun intrebari in legatura cu unele aspecte, autorul intervine si completeaza cu detalii suplimentare baza intrigii. “Veniti afara!“, povestirea lui Florin Pitea dovedeste inca odata diversitatea subiectelor abordate si versatilitatea cu care este inzestrat scriitorul. Desi este destul de scurta, compenseaza prin originalitate si magnetismul cuvintelor.

Dupa cum ne-am invatat, in preambulul povestirii “Taklamakan” a lui Bruce Sterling, avem parte de un articol cu repere bio-bibliografice si un interviu in exclusivitate cu scriitorul, urmarindu-se in principal, apartenenta sa la curentul cyberpunk. Taklamakan, in realitate un desert in Asia, a fost recompensata cu premiul Hugo in 1999 la categoria nuveleta, si imbina intr-un stil ametitor elementele cyberpunk cu actiunea furibunda si imaginatia de neoprit a scriitorului. Este destul de greu sa realizezi o lume credibila si atractiva intr-un spatiu limitata ca intindere, si de aceea ramai cu impresia ca Bruce Sterling isi cunoaste bine meseria, reusind sa jongleze cu termenii si partile integrante de tehnologie cu o naturalete aparte, inscriindu-se cu success in valul de scriitori de renume mondial.

Revista se incheie cu o serie de recenzii, doua dintre ele realizate de mult mai celebrul Paul Di Fillippo, la “Zeitgeist” de omniprezentul Bruce Sterling si “Dune: The Butlerian Jihad” de Kevin J. Anderson si Patrick Herbert, continuand cu alta serie de carti si reviste romanesti avandu-i ca recezenti pe rand, pe Cristian Lazarescu, Voicu Bugariu, Dan N.Dobos, Claudiu Tufan si Bogdan Gheorghiu. De remarcat ca Alexandru Mironov apare iar mentionat, dupa ce l-am mai intalnit si prin numarul 4, Claudiu Tufan analizand cultul personalitatii sale, dezvoltat se pare la revista defuncta, cred, Anticipatia.

Numarul de fata este cel care mi-a placut cel mai mult, atat prin diversitatea temelor abordate cat si prin calitatea ridicata a povestirilor prezente, revista constituindu-se intr-o lectura menita sa ingroseze portofoliu fanului de sci-fi roman si sa-l apropie mai mult de scrierile si miscarea romaneasca dar si de autorii straini talentati din afara, incheind cu mentiunea ca unele dintre articolele revistei pot fi consultate si pe internet la adresele de mai sus, excluzand numarul 7.