Cititor SF

Pentru a-mi face “curaj” sa abordez un alt numar din Asimov`s s-a facut simtita nevoia de a ma relaxa cu o lectura in limba romana si care sa dispuna de un subiect care sa valorifice aceeasi idee. Mi-a facut cu ochiul din biblioteca romanul “Man Plus” si, avand in vedere ca dupa colectia Nautilus a celor de la Nemira, seria celor de la Pygmalion mi-a oferit si ea sansa de a descoperi o suita de lucrari memorabile, nu am mai stat pe ginduri.

Subiectul romanului, despre care credeam ca a fost castigator  al Premiului Nebula in 1978 (de fapt e 1976, subiect asupra caruia o sa revin pe final), se invarte in jurul incercarilor guvernului american, care, prin construirea unei echipe speciale, incearca sa obtina o fiinta hibrida, un cyborg uman, adaptat in totalitate vietii de pe Marte. Pentru a se ajunge la capacitatea acestuia de a rezista conditiilor vitrege de pe planeta rosie trebuie supus mai intai unor modificari radicale. Modificari necesare, dar care transforma subiectul intr-un adevarat monstru “uman”.

Punctul forte al romanului sta tocmai in aceasta drama a pierderii umanitatii, cel putin la nivelul aspectului fizic, drama ce se opune cu succes sansei extraordinare ce o reprezinta posibilitatea de a fi prima fiinta umana capabila sa reziste fara costum de protectie pe o alta planeta decat Pamantul. Si mai interesant este ca in noua formula “Omul Plus” este pe cale sa descopere iubirea adevarata, chiar daca in urma experimentelor la care este supus iese (inevitabil) lipsit de unele atribute barbatesti esentiale. Actiunea nu este chiar asa de previzibila pe cum pare la inceput, iesind din tipare prin prezenta citorva elemente-surpriza care se integreaza foarte bine in constructia intrigii. Nu mi s-a parut a fi un roman de talia “Portii” si cred ca acest lucru este vizbil atat la nivelul constructiei frazei, care in “Poarta” pare ceva mai elaborata, mai imbogatita stilistic, cat si sub aspectul constructiei personajelor. Sunt si acum credibil conturate, traiesti alaturi de ei cu intensitate fiecare moment in evolutia lor, insa parca nu au aceeasi profunzime si nici acea doza forte de magnetism pe care o intalnim in capodopera enuntata mai sus.

M-a pus pe ganduri curajul nebun al personajelor momite cu promisiunea ca procesele de transformare la care sunt supuse sunt reversibile si pot fi adusi fara nicio problema la starea initiala. Am spus personaje pentru ca subiectii, dupa cum e si normal in cazul experimentelor, pot sa clacheze in orice moment datorita numeroaselor neconoscute ce pot aparea in cazul situatiilor experimentale. Iar acest curaj nebun, cum l-am numit eu, cred ca-si poate trage radacinile si din motivatia aflata in spatele hotararii de a deveni subiect pentru proiectul “Omul Plus”. Unii recurg la acest gest pentru ca familiei sa i se ofere un viitor mai bun, pentru faima sau pur si simplu pentru ca dorinta de a fi prima fiinta capabila sa traiasca pe Marte este coplesitoare. Pentru ca trebuie sa fim sinceri cu noi insine si sa recunoastem ca nu oricine este capabil sa renunte asa de usor la aspectul sau fizic si sa faca atatea sacrificii abandonand si viata sociala, si cea de familie, pentru a ajuta umanitatea sa-si construiasca un viitor pe alta planeta. Exista un lucru pe care nu l-am precizat inca de la inceput, si anume  faptul ca omenirea se afla intr-un punct critic al relatiilor interstatale si Guvernul american a considerat ca ocuparea prin colonizare a planetei Marte ar oferi o sansa in plus omului in cazul unui dezastru planetar.

Un  aspect care mi-a atras atentia a fost ca pe coperta romanului se gaseste specificatia Premiul Nebula, 1978. In urma cercetarilor intreprinse am constat ca de fapt este vorba de autorul Frederick Pohl care a fost rasplatit cu Premiul Nebula in `78 pentru “Poarta”, si in `76 pentru romanul de fata. Am ramas mirat ca nu pare genul de roman care sa primeasca un premiu. Are o serie de idei bune, e scris cum trebuie fara a trage prea mult de subiect, dar nu are chiar tot ce-i trebuie sa fie acolo sus. Avand in vedere ca am trait cu impresia ca nu a fost de fapt premiat, acum chiar ca raman cu un mare semn de intrebare privitor la cum a reusit Frederick Pohl cu romanul de fata sa devanseze scrieri apartinand lui Larry Niven, Samuel R. Delany sau Robert Silverberg .

Printre temele predilecte ale scriitorului Ian McDonald pot fi  amintite nanotehnologia, cadrul cyberpunk sau impactul schimbarilor sociale si tehnologice asupra societatilor vestice. Dintre premii as aminti: Locus Fantasy Award (1992) pentru “King of Morning, Queen of Day”, Philip K. Dick Award Best Collection winner (1991) : “King of Morning, Queen of Day”, British Science Fiction Award (1993) : “Hearts, Hands, and Voices” ( aparuta tot la Pygmalion si pe care am reusit dintr-un noroc s-o si gasesc ), British Science Fiction Association Award Best Novel winner (1995) pentru “Necroville” plus o lista un pic mai lunga si mai stufoasa de nominalizari. Am ales ca si coperta o varianta germana pentru ca Pygmalion-ul care il am eu e nescanabil, cunoscand in mod sigur ceva zapada si ploaie in perioada de anticariat.Plus ca pe internet nu am mai gasit o alta varianta de coperta mai buna.

Necroville (1994), sau “Terminal Cafe” cum o mai gasim tradusa, este o carte cum rar o sa mai intalniti. Pentru mine acesta a fost al doilea contact cu romanul, acum citiva ani mai avand o tentativa de lectura esuata dupa citeva pagini. Asa ca acum mi-am luat inima-n dinti serios si nu m-am lasat. Nici acum inceputul nu mi s-a parut spectaculos, si raman la impresia ca este la fel de greoi ca data trecuta. De-a lungul romanului am  ramas cu impresia ca scriitorul este atras in exces de anumite elemente. Deseori, m-am trezit cu o serie de termeni si situatii, care nu au fost detaliate anterior, si abia dupa ce inaintezi in lectura, incepi sa-ti faci o idee despre “ce” si “cum”. Apoi ar mai fi abundenta acestor situatii si termeni noi, idei originale care, mai ales la inceput, te cam pun pe ganduri si pe mine m-au silit sa recitesc anumite pasaje. Insa trecand pe aceste mici neajunsuri, intriga ce se complica pe parcurs, frumusetea faunei locale si complexitatea personajelor dezvaluie o lume de vis. Ne aflam intr-un moment in care nanotehnologia a inflorit asa de tare incat nu mai exista moarte propriu-zisa. In eventualitatea decesului se poate apela la serviciile Casei Mortii, o companie de nivel mondial, persoana in cauza urmand a fi supusa unui tratament specific pentru a fi adusa din nou printre noi. Pornind de la premiza ca omul acum nu mai poate muri si dupa cum aflam si din spusele scriitorului, de la un citat al lui Ian Watson (“…primul lucru pe care-l veti obtine prin nanotehnologie va fi nemurirea”) asistam la o inflorire ideatica si literara a subiectului, de proportii cu totul nebanuite.

In principal sunt urmarite aventurile a cinci prieteni, secondati de cate un al doilea partener, in anul de gratie 2063. Aventurile au loc pe parcursul a unei singure nopti. Noapte cu totul speciala pentru ca portile Necroville-urilor ( orasele unde se gasesc mortii) se deschid si muritorilor de rand. Daca la inceput nu stim prea multe despre eroii nostri, pe parcursul romanulu, apar din ce in ce mai multe elemente din trecutul fiecaruia. Si astfel putem pune multe detalii cap la cap, gasind raspunsul la  intrebarile care ne-au macinat. La aceste detalieri si prezentari de caractere am observat ca se urmareste aceeasi linie in general. La un moment dat, intr-un fel sau altul personajul ajunge inevitabil sa se spovedeasca cuiva. De remarcat si usurimea cu care se destanuie dar si aspectul ca e vorba de cineva pe care abia l-a cunoscut, destainuirea fiind presarata si cu ceva detalii destul de intime. In fond, avem parte de cinci personaje, fiecare cu parcursul si propria-i evolutie si e destul de greu de venit cu abordari si idei mereu noi. In ciuda acestor semnalari nu poti sa nu admiri tesatura pe care o dezvolta scriitorul Ian McDonald si nu poti sa ramai insensibil la imaginatia de care da dovada scriitorul. Ca tot e un subiect la zi, mi-a placut ideea ca justitia nu se mai face acum la nivel local ci a fost trecuta la nivel international, avocatii putand apela acum, dupa o intelegere prealabila intre cei doi, la orice judecator din lume. Si dupa cum e normal se aplica legea specifica zonei respective. Ei bine acesta este doar un aspect foarte mic al lumii vaste in care, daca mai gasiti cartea pe undeva, aveti sansa sa patrundeti

Treptat, pe masura ce patrunzi in actiune, si ti se dezvaluie tot mai mult din trecutul personajelor ajungi sa te indragostesti de mare parte dintre ele si sa-ti doresti sa treaca peste toate obstacolele. Toti cu idealuri proprii de viata, vor incerca pe diferite căi sa-si descopere menirea, sa se impace cu sine sau dimpotriva sa lupte pentru respectarea principiilor. Singura mini-poveste care nu m-a prins prea a tare a fost cea a lui Santiago, ce in acelasi timp are si rol de legatura cu toate celelalte personaje, fiind si catalizatorul principal al romanului. Vanatoarea la care participa se intinde pe o portiune consistenta a romanului si parca devine la un moment dat inutila. In general, actiunea este bogata si complicata la nivelul intrigii prin prezenta in joc a mai multor corporatii, care, alaturi de Casa Mortii, conduc destinele celor vii dar si hotarasc asupra sortii mortilor. Odata ce ai murit iti pierzi drepturile din lumea viilor si trebuie sa o iei de la capat dupa un cu totul alt set de reguli. Si pina la un razboi in toata regula, la vedere sau ascuns, nu mai e decat un pas.

Dupa cum afirma si Mihai-Dan Pavelescu in prefata, subiectul romanului a mai fost exploatat si de altii, mai cu seama de Robert Silverberg in nuvela Born with the dead publicata in 1974. Probabil eroare de tipar, pentru ca in postfata nuvela e trecuta cu anul aparitiei 1993. Ei bine as puncta eu ca aceeasi nuvela este prezenta si in Almanahul Sci-fi Magazin 2009. Ar mai fi de amintit si abundenta termenilor spanioli impreuna cu obsesia evidenta a scriitorului de a prezenta secvente din aparitii cinematografice care au facut furori printre cinefilii deceniilor trecute. Mai sunt si o serie de trimiteri catre lumea Sf-ului, de care am aflat din aceeasi prefata . Eu am reusit sa identific doar una dintre ele, cea catre Philip K. Dick cu omul din turnul inalt, de Harlan Ellison (Viziuni periculoase) si William Gibson (cu nava Marcus Gravey!) nu prea m-am prins singur.

Daca va spun ca de traducere s-a ocupat Gabriel Stoian iar consilierul colectiei celor de la Pygmalion era Stefan Ghidoveanu cred ca nu e de mirare ca au fost vremuri cand treburile in sf-ul romanesc se miscau cu o alta viteza si la un alt nivel decat la momentul de fata.

Cireasa de pe tort a constituit-o intamplatoarea aparitie a interviului cu Ian McDonald din revista Nautilus, in care se vorbeste mai in detaliu despre ultimul proiect al scriitorului, plus alte subiecte interesante. Recunosc ca am vrut sa abordez “Necroville”-ul pentru a incerca apoi sa vad despre ce e vorba in renumitul sau “Brasyl”. Insa la momentul de fata nu mai sunt asa curios pentru ca, din cate am observat, si acolo sunt mai multe destine incrucisate, lucru pe care de altfel il intalnim si in viitorul sau roman “The dervish house”. Actiunea se petrece cam la fel tot pe o perioada limitata de timp. Si in plus avem parte tot de nanotehnologie si probabil de termeni mai mult decat provocatori. In alta ordine de idei, cadrul, personajele si actiunea s-au modificat insa modul de constructie si abordarea literara a ramas neschimbata. Ian McDonald este un scriitor de lecturat, insa pentru multi  cred ca se va dovedi o adevarata provocare sa-i parcurga un roman din curentul cyberpunk, cum de altfel a fost si pentru mine. “Necroville” ramane in amintirea mea ca o lectura deosebita care m-a imbogatit, m-a impresionat si mi-a sporit, in mod cert, bagajul imaginativ.

Nevil Shute Norway (17 Ianuarie 1899 – 12 ianuarie 1960) a fost un scriitor popular dar in acelasi timp si un inginer aeronautic de succes, cel mai cunoscut roman al sau find scrierea de fata, “Ultimul tarm” (“On the beach“, titlul original) publicat in 1957 dupa emigrarea sa in Australia. Foarte multa lume considera acest roman ca fiind o lucrare majora, in special printre textele cu filoane apocaliptice. Romanul a fost serializat in mai mult de 40 de ziare ale vremii si adaptat intr-un film in care au jucat Gregory Peck si Ava Gardner in 1959. Ca un fapt interesant,  ”On the Beach” a fost primul film american expus publicului in cinematografele Uniunii Sovietice.

Subiectul romanului urmareste apropierea iminenta a sfarsitului lumii ca urmare a unor razboaie nucleare intense. Nu poti sa nu zimbesti de ironia sortii accentuata de scriitor, ca cei mici, tari ca Egiptul sau Albania le-au tras-o, ca sa ma exprim mai liber, marilor puteri ale lumii, declansand o conflagratie de dimensiuni globale. Nori de radiatii rezultate in urma diverselor bombe nucleare, la care a recurs omenirea, s-au raspindit de-a lungul marii majoritati a planetei si ameninta sa loveasca in curand si tarmurile pasnice si nevinovate ale Australiei. Cam asta ar fi fondul pe care se desfasoara evenimentele din carte, axate in principal pe doua directii, nevoia de a afla daca mai sunt supravietuitorii pe restul globului si credinta cercetatorilor australieni ca nu vor mai apuca anul urmator.

Read more…