Archive

Posts Tagged ‘Philip K. Dick’

Lecturi si reluari

September 11th, 2011 14 comments


Ce am citit

The Reapers Are the Angels, de Alden Bell

Roman literar cu… zombi. Pe autor nu-l intereseaza de unde si de ce au aparut doamnele si domnii zombi, si nici ce vreau ei, pentru ca romanul este de fapt despre altceva. Este despre cum fiinta umana se poate adapta la aproape orice conditii. Personajul principal, Temple, este o tinara de 15, sau poate 16 ani, venita pe lume dupa zombocalipsa, prin urmare starea de fapt este “normalitatea”, singura “normalitate” pe care ea o cunoaste. Iarasi, zombi sint amenintarea ce mai mica, raul major vine tot din partea fiintelor “ginditoare”.

Desi avem parte de ceva actiune, volumul nu are o poveste, un plot. Este un roman de situatii si personaje. O carte scurta si frumoasa, total nerecomandata celor ce cauta explicatii “stiintifice” sau sense of wonder, dar buna pentru ceilalti. Read more…

Jucatorii de pe Titan – Philip K. Dick

October 9th, 2009 12 comments

Philip K. Dick - Jucatorii de pe TitanCu Philip K. Dick n-am cea mai buna relatie. De fiecare data cand ma conving ca nu merita sa imi pierd timpul cu el, dau peste o carte care ma surprinde placut; cum decid ca poate e ceva de capul lui, urmeaza si surpriza neplacuta.

Ultimul roman marca PKD care mi-a placut (atat cat poate sa imi placa ceva de-al lui) a fost A Scanner Darkly. Paranoia si drogati ca de obicei, dar macar sfarsitul a dat un sens intregii actiuni. Dezamagirea care a urmat se numeste Jucatorii de pe Titan si imi vreau inapoi orele pe care le-am petrecut citind-o.

Ok, omul are imaginatie, nimic de zis. Pacat ca in toate romanele pe care i le-am citit imaginatia se apropie mai mult de un trip dupa o groaza de LSD decat de o actiune coerenta cu niste personaje cu… personalitate.

De pornit, romanul porneste bine: Pamantul s-a dus naibii, majoritatea locuitorilor sunt sterili, niste extraterestri au grija de cei ramasi, iar singura ocupatie a populatiei e sa se joace. Sa se Joace, mai exact, pentru ca Jocul e ceva important – mizele sunt imensele teritorii stapanite acum de cei cativa oameni ramasi, plus sotiile aferente. Cu cat mai multe combinatii, cu atat mai multe sanse ca o femeie sa ramana insarcinata, nu? Schimbul de sotii se justifica.

Dupa ce noul rival al personajului principal moare (in mod misterios, cum altfel), incepe actiunea… sau mai bine zis haosul. De aici e cam asa: daca iti place PKD in general, probabil o sa iti placa si Jucatorii de pe Titan. Daca nu… nu. Evident, nimeni nu e ceea ce pare. Evident, halucinatiile sunt la ordinea zilei. Evident, S-ul din SF lipseste cu desavarsire. Evident, teoria conspiratiei e in floare. Ca nu mai zic si ca personajul principal se misca intre “plictisitor” si “enevant”. Mie nu imi plac ingredientele cu pricina, asa ca romanul m-a pierdut si a trebuit sa ma chinuiesc sa-l termin, desi nu e deloc lung.

Pe langa faptul ca majoritatea personajelor exista doar de decor, cred ca cel mai tare m-a iritat simplitatea Jocului. Serios, jucam soarta planetei si nu putem gandi ceva putin mai complex? Cred ca si daca era poker parea mai interesant.

Sunt convinsa ca o sa mi se explice ca nu inteleg eu geniul lui Dick; nici o problema, am mai auzit-o. Judecand dupa procentul de recenzii entuziasmate de pe Amazon, probabil destul de multi dintre cititorii blogului au apreciat romanul. Asta e, fiecare cu gusturile lui. Ale mele nu includ cartile scrise prost de drogati, din pacate. Flame on!

P.S. Poate ca domnul Gerald Mullett, comentator pe Amazon, se exprima mai bine decat mine: “In this respect, the book comes off like a very paranoid Cold War conspiracy thriller written by heavily drugged CIA and FBI operatives in the months before the Kennedy assassination.” Mie mi-au scapat aluziile politice, dar sunt evidente daca citesti cu ceva mai multa atentie. Partea cu “heavily drugged” n-ai cum sa o ratezi totusi.

Flow, My Tears, the Policeman Said – Philip K. Dick

September 8th, 2009 4 comments

ftlgNu-i unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Philip K. Dick dar pe mine tot ce am citit de tipul ăsta, în afară de „Invazia Divină”, m-a captivat de-a binelea, chiar şi când, la final, am rămas conştientă de defectele poveştii. Să zici despre o carte de Dick că e bună sau proastă înseamnă cumva să treci pe lângă întreg fenomenul, căci nu despre asta este vorba.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

Read more…

Furnica electrica – Philip K. Dick

July 20th, 2009 5 comments

Continuandu-mi seria de lecturi semnate P.K.D., inceput acum doua luni (despre care am vorbit aici: Clanurile de pe Alpha, Ubik si Viseaza androizii oi electrice), am ales sa parcurg cateva povestiri, fiind chiar foarte curioasa sa vad cum “se descurca” autorul si in proza scurta (recte, cat de repede poate innoda si dezlega o teorie conspirationista, si cam cat de usor schimba realitatile in mai putin de 60 pagini).

Furnica electrica - Philip K. Dick

Am ales volumul de povestiri Furnica electrica, ce cuprinde noua titluri, patru dintre  ele reprezentand chiar surse de inspiratie pentru filme de succes:

  • Impostorul (Impostor);
  • Varietatea a doua (Screemers);
  • Raport Minoritar (Minority Report);
  • si Amintiri Garantate (Total Recall).

celelalte povestiri:

  • Un joc de razboi;
  • Ah, sa fii gelat!
  • Ce spun mortii;
  • Credinta parintilor nostri;
  • Furnica electrica.

Am regasit aceleasi teme care m-au fascinat, spuse prin intermediul unor povesti captivante, foarte bine inchegate, care pareau sa se termine exact cand trebuia, rezolvand satisfacator intriga si lasand inca spatiu pentru reflectie. Ce mi-a placut- din nou- a fost ca desi, de exemplu, in “Impostorul” sau “Ce spun mortii”, complica firele narative si transforma totul intr-un joc de-a v-ati ascunselea sau Matrioshka, totul e scris foarte simplu si clar.

Ce spun mortii” (“What the Dead Men Say” aka “Man with a Broken Match”), anticipeaza romanul “Ubik” (1969); este vorba tot despre starea de semi-viata, si despre complicatiile conspirationiste ce iau nastere dupa decesul unui om foarte important si foarte bogat. La un moment dat apare si fiica lui, considerata bolnava psihic si, desi am cam fost dezamagita de felul expeditiv in care a descris-o (mai sa cred ca psihoza ei este un moft si nu o stare de fapt), momentul in care ii cade masca si isi dezvaluie nebunia m-a zgribulit toata. Ca si in “Clanurile de pe Alpha“, P.K.D. reuseste sa-si faca personajele sa se comporte nebunesc, dintr-un puseu irational si necontrolat, transformandu-le in bombe cu ceas si facandu-l pe cititor sa simta fizic pericolul pe care personajul respectiv il aduce cu el, oriunde. Bineinteles ca, undeva pe fundalul povestii, P.K.D. ridica problema disimularii. Disimularii nebuniei sau a normalitatii?

Citind un “Joc de razboi” care, asemeni “Furnicii Electrice” si a povestirii “Ah, sa fii gelat...”, are un twist final “moralizator” (nu-i foarte potrivit cuvantul, dar altul n-am acuma), mi-am adus aminte de o povestire a lui Ray Bradbury (din “Omul Ilustrat“)- “Stepa”- in care un joc pentru copii scapa de sub control. In povestea lui P.K.D. intervine si o presupusa conspiratie extraterrana, insa centrala este ideea potrivit careia jocul educa si formeaza personalitatea copilului.

Restul povestirilor asteapta sa fie descoperite.

*

Cred ca pentru cei care inca nu-l cunosc pe P.K.D., sau pentru cei care ar fi curiosi sa incerce putin Sf, dar nu stiu cu ce si de unde sa inceapa, “Furnica electrica” este foarte potrivita. In plus, faptul ca destule povestiri au fost ecranizate, este un “carlig” in plus.

*

Acuma, volumul este foarte bine ingrijit si nu iese din regula cartilor bine traduse din colectia Nautilus (ba, mi-a placut asa mult furnicuta discreta, ca o surpriza neasteptata, pe care am gasit-o pe prima fila incat am scanat-o); dar e pentru prima data cand intalnesc greseli de genul “înainH>>Dd in linie spre el” sau “Tu te gandesti la doar la siguranta persoanei tale” sau “Cu sa incep?”. :D

furnica electrica

Vincent si Karlenstein - Lucian Merisca

***

Acum citesc una din cartile primite cadou la Bookfest,Vincent si Karlensteinde Lucian Merisca. Mai bine zis citesc si ma distrez (si astept sa aflu “care-i faza”), pentru ca pana acum e plina de surprize amuzante – care-mi aduce atat de mult aminte de romanele lui Vonnegut, si de alte traznai, cum ar fi desene animate de pe CN (cu o moarte ironica si prietenoasa) sau de filmul “It“.

3 X Philip K. Dick (1)

April 22nd, 2009 23 comments

As fi putut foarte bine sa prezint fiecare din cele trei carti citite de Philip K. Dick in trei posturi distincte, insa din momentul in care am inceput-o pe a doua, in mintea mea s-a nascut un gand nastrusnic.

Faptul ca anumite teme s-au repetat, ca am gasit elemente-cheie comune in cartile citite nu a fost o noutate si nici ceva care sa ma uluiasca, dar aceste lucruri combinate cu informatiile sporadice dar destul de interesante despre viata tulmultoasa a autorului m-au determinat sa iau hotararea de a incerca sa citesc tot ce a aparut la noi- mai exact, tot ce a publicat editura Nemira. Bineinteles, sper sa gasesc si cartea biografica, scrisa de Carrere, “Eu sunt viu, voi sunteti morti” (publicata tot de Nemira, in ’98)- multumesc voicunike pentru recomandare-, precum si alte variante in engleza ale lucrarilor care l-au avut in centrul atentiei pe P.K.D. (am gasit destule pe Amazon, toate tentante). Chiar acum, gandindu-ma ca P.K.D. a avut o surioara geamana, care a murit la sase luni de la nastere, trauma pe care el a resimtit-o foarte puternic, completeaza viziunea mea asupra cartilor lui si adauga o noua dimensiune intelegerii lor.

pkdwithcat

(Cercetarea mea va contine si un capitol dedicat in exclusivitate legaturii aproape mistice dintre Sf-isti si pisici)

Ce a facut ca P.K.D. sa fie diferit de alti scriitori care au avut si ei o activitate literara intensa si care au fost destul de promovati si la noi este faptul ca, ajungand la a treia carte, am inteles ca deja nu mai citeam cartea, ci citeam autorul, iar pentru autor scrisul nu era un moft sau o exprimare a talentului scriitoricesc, ci era o modalitate de a-si pastra coerenta si identitatea.

Totusi, ceea ce m-a determinat sa comand fara simt de raspundere si vreo logica aparenta (mai cu seama pentru ca mie nici nu-mi place culoarea roz) cate patru carti odata, de pe siteul editurii, a fost ca trei dintre cartile lui au fost ecranizate, iar filmele se afla printre preferatele mele: Minority Report (trad.: Furnica Mecanica), A scanner darkly (trad.: Substanta M), Blade Runner (trad.: Viseaza androizii oi electrice?).

Despre carti, (cat mai) pe scurt

0

Prima carte citita a fost Viseaza androizii oi electrice?”, iar decizia a fost influentata exclusiv de faptul ca Blade Runner a fost primul Sf vazut (si indragit foarte mult). Despre P.K.D. (inca) nu stiam nimic. Am cautat in carte atmosfera care ma sedusese in film, insa, spre marea mea dezamagire, nu am gasit-o, sau cel putin eu nu am perceput-o (cred ca lipsea interventia celor de la Vangelis) la fel de intens ca in film (e cazul singular in care as revedea filmul, dar n-as reciti cartea). Pe de alta parte, am intalnit reflectii profunde care sondeaza natura umana (prin introducerea dublului om/masina) si descoperind ceea ce o face atat de … inimitabila: empatia. Empatia, insa, trebuie stimulata si, oricat de ciudat ar suna, exersata. Ea este o calitate intrinseca umanitatii, insa in acelasi timp deteriorabila. Aici se strecoara un rationament circular amuzant, P.K.D. introducand si factorul religios: catalizatorul sentimentului religios este empatia, iar sentimentul religios este experimentabil doar prin intermediul empatiei. Faptul ca subiectul cartii este dat de incercarea personajului principal de a distinge omul de android, utilizand tot felul de teste si intrand intr-o conspiratie ciudata, denota interesul scriitorului pentru ceea ce este real, si ceea ce este fals (asta ca sa ma exprim asa, scolareste). Mi-a mai placut ideea “programarii depresiei”- si cat adevar e aici, adevarul celor care simt ca uneori depresia da masura calitatii vietii pe care omul o traieste, si ca ea, uneori, este punctul in care omul poate face schimbarea vietii lui- in bine.

01

“Clanurile de pe Alpha”, contine o poveste cu un urias potential (care, din pacate, nu a fost exploatat complet, sau cel putin asa cum mi-as fi dorit eu). Ideea de a pune in discutie masura in care o societate- o lume- constituita din bolnavi mintali, grupati fiecare in clanuri in functie de specificul patologiei, ar putea supravietui, si, mai mult, ar putea fi functionala, pe mine m-a cucerit din prima clipa. Hebi (hebefreni), depi (depresivi), parani (paranoici), poly (bipolari), mani (maniaci) se reunesc intr-un consiliu de urgenta pentru a discuta despre apropierea iminenta a unor nave terrane, care pareau sa ameninte stabilitatea si insasi existenta lumii lor. Terranii, in frunte cu o psihoterapeuta, erau implicati, cel putin la nivel… oficial, intr-o misiune de explorare si ajutorare a clanurilor izolate de pe Alpha- III. In paralel cu aceasta, fostul sot al psihoterapeutei, zdruncinat de divort si de relatia destul de “toxica” cu sotia lui, avea propriul sau plan.

Incercati sa va imaginati acest cadru, tinand cont de faptul ca fiecare dintre protagonisti are o imagine complet diferita, ipoteze personalizate despre ce e realitatea si cum ar trebui sa actioneze. Este o imagine care da… vertijuri, iar P.K.D., daca asta a fost scopul lui, a reusit sa-mi rasuceasca sinapsele cu bulibaseala asta, la un moment dat incoerenta si destul de diluata ca sens in arhitectura generala a romanului.

Pe de alta parte, P.K.D. dezvaluie foarte frumos cateva dintre particularitatile, nu numai individuale ci si colective, ale patologiilor pe care a ales sa le lase sa se desfasoare pe scena. Manii, cu energia lor vibranta, impulsivitatea, violenta, dar si productivitatea ideatica, capacitatea de a vedea in viitor, si inclinatia pulsionala catre actiune; paranii (nu intamplator unul dintre personajele centrale este paran), cu teama lor constanta de a nu fi atrasi in capcane, cu grija obsesiva de a anticipa evenimentele (chiar daca asta ar insemna construirea unor duplicate) pentru a nu fi luati prin surprindere; hebii, reprezentanti ai schizofrenicilor, acesti mistici cu puteri psihice extraordinare, dar al carui comportament este complet imprevizbil si greu de descifrat. In perioadele tensionante, pana si patologiile se pot concentra in directia unui scop comun. Ce m-a dezamagit la carte a fost ca personajele au fost “slabe”, cu prea putina consistenta, ca subiectul a fost expediat rapid, P.K.D. implicandu-se mai mult in a finaliza cartea decat in a o defasura, pe toate pistele pe care le deschisese.

03

Ultima carte citita, “Ubik” (mentionez ca m-a enervat coperta deoarece m-a indus in eroare), mi-a placut in mod deosebit, pentru ca am simtit ca a facut mai mult decat a materializa o idee interesanta, numai buna de pus pe hartie (continand, bineinteles, tematica conflictuala si preocuparile interioare ale scriitorului- Ce este real si ce nu?). Faptul ca in universul fabulos al anului 1992 este posibila pastrarea contactului cu persoanele decedate, mai exact, cu constiintele lor (in niste locatii numite morotarium), s-a pliat suspect de bine pe o discutie recenta care mi-a scormonit multe dintre curiozitatile si dilemele existentiale. Povestea se invarte in jurul felului in care realitatea este creata atat de forte exterioare individului cat si de asteptarile si dorintele lui, si ca, pana la urma, persoana nu poate sti care este punctul pana unde isi controleaza propria existenta, si care este punctul in care intervin aspecte care au o logica si o ratiune proprie, ocultata mintii omenesti.

Ubik mi-a adus aminte de Omul demolat, deoarece am reintalnit esperii si persoanele care aveau puteri “psionice”, capabile sa citeasca ganduri, sa anticipeze realitatea sau, din contra, sa o schimbe intorcandu-se in timp. Exista doua tabere (a celor antrenati sa se inflitreze in marile corporatii si sa fure datorita puterile lor informatii secrete si importante, si a celor care pot contracara aceste interventii, numiti inertiali), si un inamic invizbil, a carui adevarata natura si identitate ramane un intreg mister. Secventele in care sunt prezentate regresiile temporare, impreuna cu explicatiile si felul in care personajul principal le resimte mi-au placut foarte mult. Transformarile pe care mediul le suferea, mesajele ciudate, menite sa calauzeasca pasii personajului, experimentarea degradarii fizice, a apropierii mortii, intalnirea cu cel care a provocat toate acestea, m-au fascinat si asta pentru ca, mai mult decat in cazul cartilor anterioare, parca am simtit si eu aventura celor prinsi in acel univers, si m-am trezit infiorandu-ma la gandul ca, ar fi posibil, la un moment dat, ca procesul de imbatranire sa fie atat de accelerat, incat sa nu avem timp sa ne acomodam cu ideea topirii noastre in nimic.

Concluzii

Momentan, in topul preferintelor conduce Ubik. As avea multe de spus despre ce-am citit (am “ciugulit” si eu din ce-am citit cateva idei), dar prefer sa las discutiile aprinse si revelatiile pentru intalniri la cafea, mai ales pentru a nu parazita altora experienta de a citi niste carti chiar interesante si care merita toata atentia (acesta este si motivul pentru care prefer sa-i citesc cartile, atatea cate-au aparut la noi, in loc sa citesc despre ce-au citit si gandit altii citindu-i cartile- sau ceva de genul asta).

Fugitiv, am regasit ca puncte comune “conspiratia” (care, la drept vorbind, este adevaratul personaj al cartilor lui Dick), duplicitatea, personajele feminine ostile (n-am putut sa nu remarc sotia lui Deckart, actrita, tafnoasa, si deloc multumita de nimic, sotia lui Chuck, terapeuta de cuplu, cu o viata de cuplu nociva, si care se dovedeste a fi nu departe de cei de pe Alpha) abuzul si incalcarea intimitatii, a spatiului privat, aspect redat in carti prin metode extrem de intruzive si brutale (citirea gandurilor, anticiparea evenimentelor, manipularea realitatii- chiar (percepute) fizice), realitati rasturnate, schimbari de perspectiva (Cine este bolnav si cine este sanatos? Care sunt criteriile dupa care ii incadram pe oameni intr-o categorie sau alta?), si altele.

Inca un lucru pe care as vrea sa-l mentionez este acela ca… desi ridica multe teme serioase de reflectie, P.K.D. este si un maaare farsor! Este un scriitor care stie sa-i puna cititorului cateva piedici, sa-l sicaneze, fie pentru ca-si caricaturizeaza personajele intr-un fel in care nu te-ai astepta pentru subiectul cartii (mai tine cineva minte in ce hal erau imbracati importantii inertiali, gata sa porneasca intr-o misiune super importanta? – si apropo de asta, scena in care acei ciudati, fiecare cu puterile lor, erau stransi in acelasi loc, cunoscandu-se unii pe altii, mi-a adus aminte de filmul Rose Red, ecranizarea cartii lui King, facut dupa un scenariu scris de King,  in care tot asa, o gasca de paranormali pleaca sa investigheze o casa bantuita) . O alta maniera in care scriitorul face un pic pe aghiuta diabolic este prin finalurile (chiar bune!), menite sa te-adanceasca si mai mult in relfectii (Ubik, Clanurile…)

(Ce) Va urma (anunt, ca sa nu existe asteptari la altceva)

Eu planuiesc sa continui lectura, dupa ce fac o mica pauza si ma plimb putin pe alte meleaguri literare, cu: Substanta M, Omul din Castelul Inalt, Timpul dezarticulat si Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldrich (cartile pe care deocamdata le am in biblioteca). Cred ca mi-ar fi placut mai mult sa scriu ceva dupa ce le citesc pe toate.

Mai trebuie sa fac rost doar de Furnica Electrica dar asta intr-o comanda viitoare, caci momentan astept cu sufletul la gura momentul in care voi citi Hyperion (da, m-am si repezit sa-l iau cand s-a dat drumul la clicaneli pe site). Daca ma impiedic, nu stiu cum, si de cartea biografica, aparuta la noi si amintita la inceputul postului (care-si trage titlul dintr-un mesaj peste care dau protagonistii povestii din Ubik) ma declar chiar super extra multumita, insa o voi citi dupa parcurgerea cartilor, ca sa am si eu satisfactia lucrurilor descoperite.

PS: chiar si asa, am tras cu ochiul pe siteul oficial dedicat lui P.K.D., si incep sa ma intreb daca nu cumva alegerea culorii roz pentru colectia lui are vreo legatura cu faptul ca, citez:

In February and March 1974, Dick experienced a series of visions and auditions including an information-rich “pink light” beam that transmitted directly into his consciousness.