Cititor SF

Cred ca toata lumea stie de acum cam pe despre ce e vorba in romanul lui China Mieville, The City & The City.

Actiunea se desfasoara de-a lungul a doua orase invecinate, din sud-estul Europei, Beszel si Ul Qoma. Pina acum nimic nou, insa particularitatea consta in faptul ca aceste orase sunt plasate fizic in acelasi loc, cetatenii fiecaruia ignorandu-i deliberat si semi-constient pe cei ai orasului rival. Nu v-am spus, dar intre cele doua orase relatiile nu sunt chiar asa de stranse, existand animozitati si sustinatori fanatici ai superioritatii orasului natal in fiecare tabara. In acest cadru fantastic inspectorul de politie din Beszel, Tyador Borlu, ancheteaza moartea unei tinere studente, o sustinatoare infocata a ideii cum ca un al treilea oras, Orciny, supravegheaza din umbra intreaga activitate a celor doi vecini.

Primele 40-50 de pagini din carte mi s-au parut istovitoare si daca nu era vorba de Mieville si de faptul ca majoritatea a fost entuziasmata de volum, nu prea aveam rabdare sa continui. Nu am vizualizat aproape deloc spatiile descrise de autor si nici nu am manifestat vreo tendinta spre a ma chinui prea tare. Fiecare pauza de dialog a fost ca o gura de aer rece si inviorator, silindu-ma sa savurez cu nesat fiecare cuvint in parte. Si asta nu din cauza ca Mieville e vreun maestru in arta vorbirii si a discutiilor orale, ci pentru ca eu m-am simtit dominat de aceasta stare de confuzie in ceea ce priveste harta celor doua orase si modul in care interactionau cetatenii acestora.

In plus, se aduc in discutie cam multe factiuni si organizatii secrete si altele care mai de care mai pseudo-paramilitare, ultranationaliste sau chiar naziste. Secretomania e la ordinea zilei. Read more…

Sau: Cum sa faci bani (multi!) cand ai talent.

In general exista prejudecata SF = roboti, lasere, nave, chestii cu ochii rosii… stiti povestea. Dar de fapt SF-ul este despre oameni, la fel ca orice ce gen de literatura. SF-ul pune oameni normali in situatii exceptionale, posibil viitoare. Tot in general, cei care cad in greseala de mai sus sint cei carora le place “ideea de SF” dar nu au un bagaj de lectura consistent (si ma refer la literatura in general), dar si detractorii genului care, atunci cand sint luati la bani marunti, arata ca, iar, au un bagaj de lectura cel putin superficial in ale SF-ului (parerile asumate fiind formate pe baza chestiilor ultracomerciale tip Sy-Fy & Co.).

Am amintit cele mai sus pentru ca exista pe net o mare dezbatere despre cum “The Road” este SF sau nu este SF. Cei care sustin ca este SF aduc ca argument tematica ‘postapocaliptica’ abordata; cei care NU, aduc ca argumente faptul ca McCarthy nu e scriitor de SF (?) si ca romanul e prea bun pentru a fi SF (???).

Fara doar si poate domnul McCarthy este posesorul unei cantitati considerabile de talent scriitoricesc, ba este si extrem de inteligent si simte cum bate vantul.  Asta mai ales dupa succesul ecranizarii “No Country for Oldmen” (care fie vorba intre noi, mie mi s-a parut doar a alegorie cu bizoni americani fara directie, alegorie pe care bizonii in cauza nu o vor viziona vreodata), cind domnul autor a prins probabil gustul banilor cu aroma de Hollywood. Insa acum in mod sigur era nevoie de altceva, mai altfel, mai socant.

Asadar se iau doua personaje cu o legatura emotionala puternica, tata si fiu in acest caz, de preferinta fara nume pentru a sublinia ca de fapt personajul este de fapt relatia dintre cei doi si nu persoanele. Se mai adauga un set-up, o lume care sa puna in evidenta sentimentele, in acest caz o America lipsita de viata, devastata de un cataclism care nu conteaza, prin urmare neprecizat. Povestea este absolut plata cu 2-3 exceptii cand tensiunea creste brusc spre stare soc, exceptii bine asezate in geografia romanului pentru a evita monotonia, dar si pentru a reliefa ca omul este capabil sa infaptuiasca orori incredibile in aceeasi masura in care este capabil de setimente sau acte inaltatoare. Forta lui McCarthy sta in descrierile simple cu eficienta maxima, si mai ales in dialoguri. Autorul aplica perfect dictonul “show it, don’t explain it” foarte la moda in ultima vreme – personalitatea, trairile, emotiile celor doi ‘actori’ principali sint reflectate in discutiile purtate si in actiunile intreprinse. “The Road” este o carte aproape perfecta, si spun asta pentru ca finalul este oarecum in coada de peste / scos din palarie. Poti crede ca autorul a ajuns la numarul de cuvinte dorit si a trebuit sa incheie cartea cumva. Deasemeni, il suspectez un pic pe McCarthy ca a scris cu gandul la ecranizare si la premii.

Cand am spus ca este aproape perfecta ma refer la tehnica scriiturii, stil, constructie, dozare (un foarte bun material de studiu pentru scriitorii aspiranti). Dar mai departe de acestea, cartea nu oferta nimic extraordinar sau macar notabil. Nu ofera absolut nimic nou. Este doar o colectie de teme sensibile reluate intr-un mod foarte inteligent si percutant. Insa cine se asteapta la actiune va fi dezamagit – la fel cei ce spera la o poveste/viziune postapocaliptica. Pe alocuri sint cateva bucati bune de horror dar in rest este un roman de personaje, sau mai bine spus de relatii si emotii interumane cand nimic altceva nu a mai ramas.

Parerea mea.

PS. Referitor la film: din trailer pare o versiune ‘bizonificata’ (aka accesibila), trasa bine spre horror; nevasta apare cam prea mult; cataclismul este ‘explicat’; iar lumea nu e asa de ‘moarta’ cum este in carte…

PPS. rus-ul din titlu vine de la ‘recenzie ultra scurta’, asa cum vor fi toate ale mele pentru o vreme…

Alte pareri:

http://capricornk13.wordpress.com/2009/07/20/brrrrrrrrrr/

http://chestiilivresti.blogspot.com/2009/07/dramaticul-drum-la-lui-cormac-mccarthy.html

http://fictionaddiction.wordpress.com/2009/04/27/apocalipsa-dupa-mccarthy/

“Cowl” este un roman destul de interesant. Si asta o spun din pozitia celui care chiar nu are la inima ideea de a manipula timpul si spatiul si implicit de a calatori cu ajutorul unei masinarii hai-hui prin timp. Si stiu si de unde mi se trage. De la o serie de romane apartinand lui Stephen Baxter si care au fost publicate in vechea serie Nautilus si unde, chiar daca nu mai stiu exact datele generale inca mai retin semi-frustrarea de care am avut parte pina la final.

Dar sa nu ma intind prea mult si sa vedem ce impresia mi-a lasat “Cowl“-ul lui Neal Asher. Debutul romanului mi-a lasat impresia ca ar fi unul mai greoi, prezentarea personajelor alternand cu mici interludii unde apar mentionate si alte fiinte, in mod cert nu prea umane.

Ne gasim in secolul 23, cind omenirea avansata din punct de vedere tehnologic (desi pe wikipedia se spune tocmai invers), este totusi nevoita sa iasa pe strada cu mastile de gaze, mai ales cei din cercurile inalte ale societatii, datorita transmiterii foarte usoare a virusul HIV dar nu numai. Acesta din urma este capabil sa ramana circa o ora in afara organismului si dispune de o transmitere la fel de usoara ca hepatita A, statul fiind nevoit sa apeleze in mod implicit la aplicarea unor reguli de igiena foarte stricte.

Polly, o practicanta e celei mai vechi meserii din lume, un pic cam tinerica ea asa, se vede implicata intr-un experiment ce depaseste barierele timpului. Cowl este un savant creat pe cale artificiala, in urma unui progres fortat (descrierea sa mi s-a parut unul dintre punctele forte ale romanului; totusi abia pe final se ofera mai multe detalii asa ca aveti de asteptat), si dupa cum era de asteptat este dotat cu cele mai performante gene ale timpului sau. El duce un razboi personal cu cei din Dominionul Heliotan, o rasa misterioasa si aproape la fel de inteligenta si inovatoare ca si Cowl insusi, rasa care la randul ei se afla in conflict deschis cu Umbratanii. Read more…