Revenind la “Amintirea Pământului“, primul volum din seria “Întoarcerea acasă“, recent publicat de Nemira, ei bine, se simte acut că este primul volum dintr-o serie. Autorul este preocupat de trasarea cadrului general pe care urmează să construiască, probabil, în restul seriei: facem cunoştinţă cu personajele importante şi ne dumirim în ce fel de univers are loc acţiunea. Dacă povestea s-ar încheia aici, te-ai întreba de ce naiba ai citit-o. (Şi în acest aspect iarăşi nu se compară cu “Ender”, care poate fi luat şi ca lucrare de sine stătătoare).

Am făcut comparaţia cu Ender ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi şi la ce să nu vă aşteptaţi. Să trecem însă la subiect.

Cândva, cam cu vreo cinci-şase pre-queluri nescrise în urmă, omenirea a distrus Pământul dar a reuşit măcar să se salveze pe sine. Oamenii au lăsat dezastrul în urmă şi au colonizat cinci planete, plasând Terra în grija unui computer numit “Păstrătorul Pământului”, care are menirea să vegheze la refacerea acestuia. Peste 40.000 de ani, pe planeta Harmony, una dintre cele cinci colonii, omenirea trăieşte sub supravegherea unui computer numit “Sufletul Suprem”. Pentru a evita ca oamenii să repete istoria distrugerii propriului habitat, computerul, care le controlează minţile, a eliminat din ele orice amintire şi orice tendinţă de a descoperi concepte şi arme care să permită un război generalizat la scară planetară. Cine încearcă are o senzaţie de disconfort psihic apoi uită la ce se gândea. Violenţa există, căci nu ar fi putut fi total eliminată fără să fie alterată însăşi natura umană, dar se manifestă la nivel individual. Din acelaşi motiv, al evitării conflictelor, femeile sunt cele care deţin puterea, care asigură prestigiul social şi averea, care au voie să aibă case în oraşul sacru, în timp ce bărbaţii locuiesc în afara oraşului propriu-zis. Societatea este una construită pe baze religioase, înapoiată în spectaculos de multe  privinţe (nu au descoperit zborul, nu au mijloace de comunicare la distanţă) dar surprinzător de tehnică în altele (au computere).

După 4o de milioane de ani, computerul care veghează planeta simte cum perioada sa de funcţionare se apropie de final. Îşi pierde eficienţa şi, treptat, violenţa colectivă şi ideea războiului se strecoară în minţile oamenilor. “Sufletul Suprem” caută, printre locuitorii planetei, pe aceia care l-ar putea ajuta înainte să fie prea târziu. Este începutul unei călătorii care va readuce omenirea – sau doar o parte a sa, vom vedea în celelalte cărţi – înapoi pe Pământ. Şi, cum “Sufletul Suprem” este considerat un zeu, iată-ne plonjând într-o poveste profetică, de tip biblic, cu un tată puternic, o mamă înţeleaptă, patru fraţi şi invidiile inevitabile ce capătă accente fratricide pe alocuri.

(Nici nu este de mirare, atâta timp cât seria “Întoarcerea acasă” este inspirată de Cărţile Mormonilor – religie pe care Card o împărtăşeşte – mai precis de călătoria iniţială a unui grup de aleşi către ţara promisă; chiar şi numele personajului principal, Nafai, este derivat din Nephi, profetul care, conform cărţilor, i-ar fi condus pe primii mormoni din Ierusalimul pe punctul de a fi cucerit de babilonieni până în… America).

Cine-i pentru, cine-i contra. Personajele sunt, ca de obicei la Card, bine create şi relaţiile dintre ele sunt vii. Există bogatul Volemak, om cu greutate dispus să renunţe la tot ca urmare a viziunii pe care “Sufletul Suprem” i-o trimite; evident, ca în orice legendă religioasă ce se respectă, la început nimeni nu îl crede, nici măcar fii săi. Soţia sa, Rasa, este modelul femeii înţelepte, sigure pe sine, exercitând o autoritate blândă dar nu mai puţin fermă asupra celor din jur. Fiul cel mic, Nafai, care nu-şi poate ţine gura niciodată, este într-un final alesul, cel care va ajuta supercomputerul, cel care va înţelege cel mai bine în ce constă misiunea pe care “Sufletul Suprem” i-a încredinţat-o lui şi familiei sale. Este ajutat de Issib, fratele său, nespus de inteligent dar dependent de flotoare pentru a se deplasa întrucât este aproape paralizat. Personajul lui Issib este se pare modelat după unul dintre fiii lui Card, care, conform Wikipedia, a murit la numai 17 ani ca urmare a unei paralizii cerebrale.

De cealaltă parte a baricadei se situează fraţii mai mari, Elemak şi Mebbekew, care nu recepţionează mesajele computerului şi care sunt preocupaţi mai mult de posibilitatea ca “viziunile” tatălui lor să le ruineze prestigiul în societate şi să ducă la confiscarea averii. Pe această cale trădarea se insinuează în sânul familiei exact în momentul în care alţi concitadini, conduşi de vanitosul Gaballufix, fac primii paşi către declanşarea unui război.

Este un caz clasic în care copacii sunt atât de interesanţi încât nu observi că pădurea e cam cheală.

Altfel zis, personajele sunt captivante iar acţiunea curge în ritm alert dar în materie de idei romanul mi se pare simpluţ şi tezist; nu creează nimic ce să nu mai fi fost spus, or Card mă învăţase să am pretenţii mai mari de la el. Uneori, să ai la propriu un deus-ex-machina sau, în cazul de faţă, o maşinărie pe post de zeu, simplifică lucrurile prea mult şi, în acelaşi timp, ridică semne de întrebare asupra valorii deciziilor pe care le iau personajele. De fapt nici ele nu ştiu dacă sunt pionii unui zeu sau dacă au vreu pic de liber arbitru, atâta timp cât o voce în capul lor le cere să facă una sau alta. Scena eliminării unui personaj negativ, incomod, este expediată într-un mod atât de lejer – atât ca soluţie găsită, cât şi din punct de vedere psihologic – încât tensiunea care putea fi scoasă de aici se duce naibii cu totul. În plus, ai zice că un computer care cunoaşte atât de bine natura umană ar putea să nu facă erorile care îi vor face lui Nafai viaţa amară în relaţiile cu fraţii săi.

Cea mai reuşită scenă: Aceea în care Nafai discută cu Issib şi realizează că “Sufletul Suprem” îi provoacă o senzaţie de disconfort ori de câte ori încearcă să se gândească la lucrurile interzise. Cu toate acestea, cei doi fraţi continuă să întoarcă subiectul pe toate părţile.

Cea mai ridicolă scenă: Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine scena în care un scaun cu rotile începe să profeţească în mod crunt cu vocea Sufletului, oprind un potenţial fratricid, m-a făcut doar să râd.

Pentru cine vrea să ştie:

Seria “Întoarcerea acasă” (The Homecoming Saga) este constituită din:

• The Memory of Earth (1992), tradusă la editura Nemira cu titlul “Amintirea Pământului“
• The Call of Earth (1992)
• The Ships of Earth (1994)
• Earthfall (1995)
• Earthborn (1995)

***

Semnalam cu bucurie si aparitia mai devreme decat a fost planuit a Hyperion-ului lui Dan Simmons plus Amintirea Pamantului de Orson Scott Card. Ambele la Nemira desigur.  Tot cei de la Nemira si-au mai cosmetizat blogul si in ultimul post au introdus si un fragment destul de serios ( nu mai putin de 47 de pagini!!), intr-o aplicatie interesanta, din Jocurile Foamei de Suzanne Collins.

***

Luna aceasta are loc si relansarea Cenaclului  de literatura SF si F “Prospectart” la Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”,  din Bucureşti, Bd. Lascăr Catargiu (fosta denumire:Ana Ipătescu), nr.21,  joi, 30 aprilie 2009, la ora 18:00. Mai multe detalii aici.

***

Un alt cenaclu, transformat in club, Quasar din Iasi  a implinit 30 de ani de activitate continua. Le uram si noi la multi ani pe aceasta cale. Cu aceasta ocazie membrii sai va invita sa fiti alaturi de acestia, “off-line sau on-line, la o mare intalnire de familie SF (si nu numai) care se va desfasura in Iasi, intre 29 si 31 mai”. Pe blogul clubului gasiti mai multe informatii si citeva date inedite .

***

Pe mail mi-a mai fost semnalata aparitia unui articol, “Realitatea virtuala - O perspectiva tehnologica si literara” realizat de Ion Manolescu. Lucrarea abordeaza intr-o tenta filozofica si dezbate “principalele acceptiuni, caracteristici si functii ale realitatii virtuale, dintr-o perspectiva mixta: cea a tehnologiei si cea a literaturii”. Partea a doua a articolului ar fi aparut in revista , “Idei in dialog” de luna aceasta.

***

De pe site-ul revistei Proscris aflam recent ca Dan Popescu isi doreste sa revitalizeze premiile Sigma. Cum se va face votarea si care sunt cei eligibili plus alte detalii legate de premiere gasiti pe site-ul revistei si pe forum.Ca sa nu va las in ceata nu ma pot abtine asa ca citez citeva fragmente de pe forum :

“Votarea respecta art. 7 din regulament= voteaza scriitori care ▲ acceptă participarea la această acţiune ▲ au o carte publicată înainte de lansarea procedurii de votare a premiilor ▲ transmit organizatorului, în timp util, opţiunile lor. Ceea ce inseamna ca voi pune mina pe telefon si ma voi stradui sa ‘trezesc’ o multime de oameni – aprox. o suta – care, din diverse motive si in diverse conjuncturi, au oferit cititorilor romani, o carte F sau SF. Apoi voi suna scriitori care nu au (prea) avut treaba cu fandom-ul nostru scump si drag si ma voi stradui sa ii atrag….”

“5. Premiile sînt materializate în diplome şi nu sînt însoţite de valori materiale.” Ceea ce înseamnă ca premiile constau în ceva mult mai valoros decît niște bani sau niște obiecte și anume constau în recunoașterea valorii de către cei din breaslă!”

O initiativa interesanta care se pare ca a mai existat cu citiva ani in urma.

***

Si mai jos aveti un film de animatie foarte reusitcu elemente de sf mai mult decat evidente. Se intituleaza Elephants Dream si este realizat de Blender Foundation. Despre videoclip am aflat de pe blogul meteorologului. Si mai jos aveti un alt clip,Big Buck Bunny, tot al celor de la Blender. E foarte distractiv si haios si acesta din urma.

The story of two strange characters exploring a capricious and seemingly infinite machine. The elder, Proog, acts as a tour-guide and protector, happily showing off the sights and dangers of the machine to his initially curious but increasingly skeptical protege Emo. As their journey unfolds we discover signs that the machine is not all Proog thinks it is, and his guiding takes on a more desperate aspect.Elephants Dream is a story about communication and fiction, made purposefully open-ended as the world’s first 3D “Open movie”.

Big Buck Bunny tells the story of a giant rabbit with a heart bigger than himself. When one sunny day three rodents rudely harass him, something snaps… and the rabbit ain’t no bunny anymore! In the typical cartoon tradition he prepares the nasty rodents a comical revenge.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.

Desi mi s-a vorbit la superlativ de carte, din punctul meu de vedere, prima jumatate are toate ingredientele necesare sa-ti mentina curiozitatea treaza, sa uiti de timp si de alte stresuri, insa aceasta prospetime si placere a lecturii se pierde total in partea finala, ce poate deveni chiar frustranta, pentru mine a cam fost. Actiunea are momente de suisuri ce alterneaza cu cele de acalmie, in care se pregateste o alta noua lovitura de teatru, insa acestea nu reusesc decat sa temporizeze subiectul si sa desprinda brutal cititorul de feeling-ul cartii. Ideea de a structura cartea in capitole ce poarta numele personajelor si asupra carora se centreaza atentia ajuta la identificarea celor ce trebuie urmariti si ale caror destine sunt trecute sub lupa ochilor critici ai scriitorului. Desi par ca sunt relativ independente si se pot citi separat, tocmai prin aceasta separare a capitolelor pe baza personajelor, si prin prezenta actorilor in intregul fir narativ al romanului, am tras concluzia ca in fapt, acestea trebuie vazute toate ca un intreg si nu ca povestiri de sine statatoare. Daca ar fi sa le delimitam in puncte de reper diferite atunci doar primele doua capitole, Esste si Mikal sunt cele definitorii pentru roman, cele care iti starnesc curiozitatea si apoi ti-o alimenteaza cu informatii si detalii noi, si privite separate, de restul capitolelor, “cântă” cu succes despre focul creativ ce pusese stapanire pe scriitor in acea perioada.

Ne gasim intr-un viitor indepartat al omenirii, pe planeta Tew, in plin razboi de cucerire si unificare a tuturor lumilor cunoscute din Galaxie sub o singura mina de fier, cea a imparatului Mikal. Casa Cantecelor se gaseste pe aceasta noua planeta subjugata si se ofera sa-i livreze, la un moment ales de ei, o “Privighetoare” care sa-i lumineze zilele si sa-l binedispuna pe imparat. Astfel avem un roman de constructie si slefuire a unei personalitati, cea a privighetorii Ansset, al carui nume in pod paradoxal nu il regasim in denumirea niciunui capitol. Insa nu iti trebuie prea multa intuitie sa poti observa ca inca de la inceput intreaga evolutie a evenimentelor este tesuta in jurul mitului Privighetorii si mai apoi a faptelor si intamplarilor prin care trece acest tanar special antrenat pentru a canta. Romanul este dominat de ideea ca fiecare fiinta are un cantec al sau special, particularizat, si atunci cand aceste adevaruri si puncte sensibile sunt atinse, in cazul de fata prin notele si ritmul cantecelor, oamenii isi pot percepe mai usor greselile, obtinandu-se in acelasi timp si o limpezime a ideilor si a modului in care este vazuta interactiunea cu lucrurile si situatiile din jur.

Probleme intalnite de Mikal in domnia sa si modul in care-si conduce el imperiul mi-a adus in minte crampeie din domnia Imparatului Zeul al Dunei din capodopera lui Frank Herbert, probabil deoarece exista si aici aceleasi tente si nuante de anxietate, de teama ca imperiul nu va dainui dupa moartea celui care l-a intemeiat, problema alegerii succesorului nefiind una usoara. Nu lipsesc nici obisnuitele intrigi de curte, rapiri pentru a se obtine rascumparari fabuloase, actiuni militare in forta, asasinate politice, descrieri de planete din galaxie, politii secrete si retele mascate de rebeli, etc. Totusi romanul este marcat de drama fiintei inzestrate cu abilitati deosebite, constiente sau nu de puterea ei de a schimba lumea si a influenta cursul evolutiv al istoriei prin actiunile si repercursiunile faptelor sale. Finalul este in acelasi ton cu nuantele dramatice si inchise, ce-si lasa amprenta asupra desfasurarii intamplarilor, insa surprinde ideea unui viitor marcat de personalitatea celui inadaptat,  a carui genialitate a fost unanim recunoscuta.

“Stapanul Cintecelor” a fost o lectura surprinzatoare, mai ales prin originalitatea subiectului abordat si detaliat cu lux de amanunte, impresie pregnanta in primele doua capitole/povestiri, cu o intindere apreciabila, mai mult de jumatate de carte. Din pacate desi era interesant de urmarit si evolutia celorlalte personaje, povestirile lor nu s-au mai ridicat la acelasi nivel cu cele doua, Esste si Mikal. Luand in considerare aceste idei si finalul in care actiunea isi schimba total perspectivele si subiectul se centreaza mai mult pe drama personala a eroului si mai putin pe evenimente si intamplari, as reveni cu ideea ca o povestire  sau o nuveleta ar fi avut un impact mult mai puternic si ar fi ramas mai mult timp in mintea cititorilor.

Despre carte mai gasiti alte vorbe si pe blogul cultural Sf , de unde am aflat ca intr-adevar romanul are la baza o povestire, “Mikal’s Songbird“, aparuta in 1978 si nominalizata la randul ei la premiul Nebula. Lectura placuta si Sarbatori Fericite in continuare!

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar “semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple “Star Wars” si “Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul “Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada “sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si “victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Pina si recent intervievatul Alistair Rennie incurca oarecum borcanele in raspunsul  la intrebarea “vei scrie povestiri de factura science fiction?”. Oarecum incurcat, el refuza sa aiba “mai mult de cateva elemente de spatiu cosmic si stiinta” in povestirile sale, povestiri ce vor “tinde mai mult spre metafizica decat fizica”. Pai SF-ul nu se rezuma la spatiul cosmic sau fizica domnu’ Rennie. Nici macar elementele de fundal nu se rezuma la atat, chiar si un singur roman, avand mult mai multe “ingrediente” in formarea lumilor, ca sa nu mai vorbesc de partea literara.

Evident, nu iese fum fara foc. Iar focul care din cand in cand “parleste” genul, se numeste ultra-comercialism. Si din pacate, nu este vina numai lui Sci-Fi Channel, sau diverselor francize declarat comerciale gen “Star Wars”, “Star Trek” sau alte chestiuni derivate din BD (vezi invazia de filme subtirele care fac exces de efecte speciale). Este si vina unor “agenti dubli”. Poate nu stiati, dar noua serie Dune este “scrisa” la reportofon, iar schitele lui nea Frank exista doar in strategia de marketing a fiului. Orson Scott Card vrea neaparat sa aflam ce a mancat Ender la cina si cate basini a tras dupa. Sintem sufocati de mega-serii, a caror singura ratiune este sa ne determine sa scoatem banii din buzunar. Volumele incep sa se contrazica intre ele, dar nu-i bai, fanii cumpara hipnotizati. Alti autorii au devenit experti in promovare si sint implicati in tot felul de activitati pretins academice, in fond mondene, iar “operele” sint scrise in avion sau in timp ce asteapta urmatorul avion (ganditi-va ce se spune despre diverse chestii “fabricate pe vapor”). Si trebuie sa scrie mult, caci asa e modelul – anul si romanul, macar unul, dar atunci sa fie de minim 700-800 de pagini. Nu care cumva sa scrie vecinul mai mult! Poate ar fi interesant sa vedeti pe cine considera cei de la New Scientist tinere sperante ale genului. Eu am fost impresionat, dar nu in sensul bun.

Sa zicem si de premii. Se pare ca nivelul nominalizarilor a scazut an de an, precum si nivelul premiantilor. Si nu e un fenomen izolat, ci este general, foarte vizibil la premiile populare precum Nebula sau Hugo. In ultima vreme imaginea SFWA s-a deteriorat considerabil, chestie remarcata inclusiv de membrii respectivei organizatii, perceputa ca un fel de “Caritas” de marketing. Nu vreau sa mai spun nimic de Hugo si Harry Potter. Populismul de doi lei a avut multe de spus – sa fie tendinta generala descrisa in cartea lui Tevis !? Noroc cu cavalerul alb, “Pulitzerosul” Chabon, sosit la momentul oportun sa salveze imaginea terfelita a respectivelor distinctii. Da, politica este o curva in orice domeniu si la orice nivel.

Acum sa vorbim si despre situatia actuala “de la Romania”. In 2007 si 2008 au aparut cateva volume romanesti, unele noi, altele cu povestiri adunate pe parcursul mai multor ani. A fost si carti bune, si carti contestate, sau carti de care nu a auzit sau nu le-a citit aproape nimeni. Asta e.

Anul trecut a fost un an ciudat. In ciuda unei senzatii generale de relansare a SF-ului, aparitiile editoriale au fost foarte putine si intr-un ritm foarte stangaci. Anul acesta in schimb, avem o adevarata inundatie in comparatie cu 2007.

Nemira a adus autori noi precum Sawyer, McDevitt, Vinge, Wilson, Shepard, Simmons, Reynolds – concentrandu-se in special pe volume premiate sau foarte cunoscute, fara sa riste experimente radicale. In acelasi timp au fost continuate antologiile lui Dozois cu inca trei volume (de fapt jumatati de volume, cam scumpisoare). Mihai Dan Pavelescu este un tip mai tacut si cam secretos de felul lui, care nu s-a lansat in declararii de intentii sau promisiuni facute public, asadar e cam greu sa-i poti reprosa ceva, cand de fapt nu a promis nimic. Totusi, intre randuri si poate specula asupra “Revelation Space”-ul lui Reynolds, continuarea Ilionului si “Hyperion Cantos” daca renunta “aia” (sau expira), “Heechee Saga” lui Pohl (cate volume?), eventual un nou Wilson dupa reactiile si recenziile favorabile. Eu sint curios ce solutie se va adopta pentru antologiile lui Dozois, incercarea de a relua tot din urma nefiind fezabila. Si sa nu uit de seria lui Martin! Ar mai fi de adaugat ca s-a inaugurat in acest an blogul editurii, cam saracut in stiri fierbinti, insa o punte de legatura cu cititorii. Moare SF-ul la Nemira? Nu, chiar deloc (desi a murit odata), o duce chiar foarte bine, MDP il “creste” foarte frumos.

Millennium Press, stie toata lumea, este o editura mica, omul-orchestra fiind Horia Nicola Ursu. HNU este cazul tipic de editor care publica ce-i place, daca poate. Insa nu se fereste nici de chestiile comerciale daca sansele de reusita financiara sint ridicate. Insa nu va lasati inselati, nu cartile comerciale sint cele apropiate de sufletul respectivului editor. Anul acesta MP a avut cateva reusite notabile: New Weird si Viteza Intunericului. Nu stiu daca Cyberpunk sa-l trec la reusite sau la rateuri – la reusite pentru ca a aparut, rateuri pentru ca tirajul initial a fost relativ ridicol de mic iar promisul tiraj de masa se lasa inca asteptat… O alta chestiune notabila este debutul lui Scalzi in Ro, cu agreabila sa serie “Old Man’s War”. In rest cateva amanari repetate la “Jihadul…”, la “Predator”, precum si la “Antologia Millennium” (astea le bifam la promisiuni zgomotoase dar neonorate). Moare SF-ul la MP? Nu, chiar deloc, pentru ca lui Horia ai place.

Michael Haulica se ocupa de Revista Nautilus -  format electronic. Normal ar fi trebuit sa spun de ea cand am vorbit de Nemira, insa m-am gandit sa o leg mai mult de numele lui “guru’, care se pare ca trudeste si la Millennium, alaturi de Ona Franz si boss-ul HNU. Dupa debarcarea subita de pe “baporul” numit Tritonic (din motive nu foarte clare sau “de sanatate”) a avut mai mult o activitate de free-lancer, semnand diverse articole pentru Observatorul Cultural sau Ziarul Financiar, in acelasi timp pastorind revista Nautilus, obiectivul final fiind culegerea unor texte meritorii pentru un eventual almanah/antologie sau cum s-o fi numind. Imi e greu sa cred ca selectia a mers prea bine, cu mici exceptii textele fiind, fara sa exagerez, penale sau extrem de banale. In a doua jumatate a anului s-a implicat in activitatile MP, avand o contributie majora la aparitia in conditii redactionale ireprosabile a antologiei “New Weird”. Dar avem si cateva bilute negre, e drept, mai vechi. Una ar fi debandada in care s-a aflat defuncta colectie fiction.ro. prin 2007. Stim ca s-a publicat dupa cum au venit contractele sau traducerile, insa e clar ca nu a fost buna aceasta abordare. Ma rog, poate au fost presiuni si de alta natura… Ultima gaselnita a Maicului este amestecarea genurilor de fictiune. Poate a fost o idee buna ca domnul Gaiman sa apara in LIT, nu stiu. Insa Richard Calder?! Si cu coperta aia?! A fost clar o prostie, cel putin in opinia mea. Si se pare ca respectivul domn persista cu aceasta idee, care la baza nu este rea, insa aplicata aiurea poate avea consecinte nedorite. Daca si Calder ar fi fost cunoscut publicului roman in aceeasi masura in care era cunoscut Gaiman, era ok, asa insa probabil ca o sa avem un cititori de mainstream pacaliti si frustrati, precum si potentiali amatori de SF care or sa treaca pe linga raftul respectiv, fara sa acorde prea multa atentie volumului de fata. Omoara Michael Haulica SF-ul? Eu as zice ca nu, chiar daca “l-a ametit” un pic, din prea multa dragoste.

Cu ocazia asta am facut trecerea la Tritonic, editura despre care s-ar putea scrie un roman fara prea mari eforturi, si ar putea fi un roman horror, sau un SF apocaliptic/distopic, poate chiar un roman de comedie… Caci nu-i asa, viata acestei edituri este mai spectaculoasa decat multe carti, chiar mai spectaculoasa decat “Blestemul Manuscrisului”, in cazul acesta putind aplica dictonul usor modificat “Viata bate cartea!”. Fara doar si poate personajul principal este domnul Bogdan Hrib, un veritabil afacerist “da Bucale”, convertit la director de editura. Ca orice afacerist din specia sus amintita, domnul Hrib cauta profitul (cel mare si facut rapid) instinctiv, fara sa se incurce cu planuri, strategii, termen lung, dezvoltare etc. (chestii din carti, pentru fraieri), fiind dispus, se pare, sa sacrifice in proces inclusiv obiectul de activitate al “afacerii”, adica cartile. O da! Se vede si se simte de la mare distanta! Cu un portofoliu de titluri si autori lasat mostenire de Haulica dezertorul, domnul Hrib crede ca nu are nevoie de un coordonator petru colectia redenumita cu multa imaginatie SFFH (sau pentru vreo alta colectie), ca lucrurile merg de la sine, iar daca nu merg, asta e, trebuie sa asteptati, ca doar titlurile sint blocate pentru Romania (Hihihi! Ciuda, ciuda!). Adevaratii oameni problema sint insa cei care cumpara de pe Amazon sau alte surse (“preferatii” de ex.). Dar nu-i bai, ca nu-s asa multi.

Cartile, hmmm, sint marfuri in cazul acesta. Unele sint grabite pe piata, altele, mai ales cele din serii, sint amanate intentionat. In pare rau ca suna asa urat, dar calitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati, calitate care este, la fel, direct proportionala cu “numerarul” in cauza, precum si cu atractivitatea locului de munca, masurata un altceva decat bani. Dar domnul afacerist se pare ca este un fan al “reducerii costurilor”, dincolo de limita in care cartile s-ar bucura de o minima calificare a oamenilor ce trebuie sa le “produca”. Ba mai mult, uneori reducerea costurilor imbraca forme dezgustatoare…Multe demisii au fost urmate de scandaluri mai mult sau mai putin “palmate”. Ultimul a fost cu aceasta persoana, cam de aceeasi factura, care, intr-un  post dorit voalat/aluziv, a mai dezvaluit ceva din ce este dincolo de gardul vopsit. Asa ca dragii mei, daca asteptati ceva volume din serii, asteptare placuta; daca asteptati o varianta decenta a “Spatiului Singularitatii”, la fel; daca credeti ca volumul 2 din Imperiul Malazan sau Gentle o sa fie traduse/redactate mai bine, luati-va gandul.

Intotdeauna am fost uimit de structura personalului angajat la Tritonic: trei redactori – trei oameni la PR. Bre, ce trust hotarat, se ia in serios cu relatiile cu publicul. Au si blog! Ba chiar au publicat si o carte numita “Unora le place PR-ul”. In aceste conditii ai zice ca cititorii sint niste rasfatati. Dar, hei, aici vorbim de Tritonic, adica chestia aia unde toate sint exact pe dos. Si lor nu le place PR-ul. Este posibil ca blogul editurii sa fie unul din cele mai pline de gafe din blogurile ce reprezinta o persoana juridica, “evar” (nici site-ul nu duce lipsa de “dude”, dar nu-i bai, nu le pasa). Posturi ridicole, mult copy/paste, gafe, gafe, gafe… “Inhabitanti”, “Harissoni”, dume grele ce si-au facut loc de pe blog direct pe copertile cartilor. Eh, si ce daca?! Si ar mai fi de povestit despre cenzura asupra comentariilor, practicata sub forma “aprobarilor” sau stergerii. Pina la un punct pare in regula, dar nu pot sa inteleg de ce unele comentarii care includ cuvinte precum: invitatie, parastas, editura, sint lasate “sa treaca” pentru ca apoi tot colectivul, in frunte boss-ul sa se isterizeze in grup si sa treaca la desfiintarea faptasului! Adica, in PLM, aveti instrumentul numit “aprobare”, what’s the god damn point in doing this ?! Chiar aveti nevoie de circ la intervale fixe? Aveti nevoie de un debuseu pentru spiritul “da Bucale”? Alfel raspunsurile sint in doi peri, la misto sau deloc…

Ca tot veni vorba de dume. Se pare ca domnul Hrib se gaseste acum intr-o faza “trilaroasa”, (cica ar fi avut si una “SeFoasa” cu ceva vreme in urma), adica o faza in care domnul respectiv crede ca profitul mult dorit se poate face numai si numai cu thriller-e (sau cu tenta de thriller in unele cazuri “irecuperabile”). So, tot ce misca in imparatia sa editoriala trebuie sa se supuna acestui trend, pina si titlurile volumelor care nu prea au treaba cu respectivul gen au suferit un proces de “manelizare”. Astfel, “Counting Heads” a devenit …”Vanatoarea de Capete” iar prima jumatate a “Judas Unchained” a devenit “Steaua Pandorei Vol.3″ in virtutea succesului volumului anterior(care au fost doua!).

Dar au fost si lucruri bune: Morgan, Harrison, Bujold (dupa atata vreme!), Zelazny, Marusek… (de Michael pornite).

Moare SF-ul  la Tritonic? Hmm, desi i se da in mod constant “la gioale”, nu moare din atat. Sic!

Oooh, ce mult am scris, nu stiam de ce ma dor destele…

Va urma.

Later edit: Datorez scuze pentru o argumentatie incompleta. Undeva in cadrul acestui post am aspus “alitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati”. Ei bine, calitatea muncii nu depinde numai de calitatea oamenilor. Nici cel mai grozav editor sau traducator nu poate resista unor conditii de munca vitrege, nemotivante. Sa fii mai mereu intr-o stare de sictir, sila, stress puternic, ajunge sa se vada in munca si rezultatele tale, mai ales atunci cand, satul de toate rahaturile, incepe “sa ti se rupa” de jobul respectiv. I’ve been there, felt that. Asadar, cei in cauza, va rog sa acceptati scuzele mele.

PS. Link la “dezbaterea” purtata pe blogul lui Horia.

Tadaaaa!

Am primit cele doua volume de la “Ilion” de Dan Simmons, “Moştenirea Heorot” de trio-ul , Niven & Pournelle & Barnes, Niven se pare că de ani buni scrie în compania unuia sau a celuilalt, sau mă rog, cu toţi doi după dupa caz, şi the last but not least, Orson Scott Card cu “Stăpânul Cântecelor“.

Mulţumim încă odată!

…daca as fi MDP la Nemira? Pai considerand ca o parte din autorii de la Pygmalion si Teora s-au “mutat” cu el la Nemira as face asa:

Alistair Reynolds – as continua cu Revelation Space; daca piata cere m-as gandi si la Century Rain, Galactic North si Pushing Ice

Brian Aldiss – as scoate Helliconia

CJ Cherryh – Downbelow Station si Cyteen; as mai scoate ceva ce se leaga de cele doua daca piata ar cere

Connie Willis – Doomsday Book si To Say Nothing of The Dog, in functie de raspunsul pietei m-as gandi la Passage

Dan Simmons – Ilium & Olympos deja anuntate, dar as fi inceput cu Hyperion (pacat); cele doua sint cam masive pentru introducerea autorului, parerea mea

David Brin – Uplift 1 fara discutii, Uplift 2, dupa care m-as gandi la Glory Season, reeditare la Hart of the Commet

Frederick Pohl – Heechee dar numai primele trei

Iain Banks – as continua Cultura in functie de piata

Jack McDevitt – as scoate Hutchins si Benedict cate unul pe an (Seeker este cea mai buna alegere pentru introducerea autorului pe piata / foarte importanta prima perceptie); daca piata cere as baga si cate un standalone din cand in cand

Joand D Vinge – as reedita Snow Queen si as scoate Summer Queen rapid; in functie de piata as baga un omnibus cu World’s End si Tangled…; de gandit pe viitorul indepartat la seria Cat

Joe Haldeman – reeditari rapide la Forever War si Forever Peace; … m-as gandi la Accidental…

Kate Wilhelm – as reedita Where Late…

Larry Niven & Jerry P. – am auzit ca sint la voi; nu as rata Footfall, The Mote in…, Inferno; nu stiu ce sa zic de RingWorld daca suporta reprint…

Orson Scott Card – as lasa-o mai moale… o vreme macar

Poul Anderson – Operation Chaos & Luna, The Boat of a Million Years, si inca cateva; nu ar fi rau una pe an; poate ar merita o colectie in colectie

R C Wilson – o sa devina o piesa grea dupa Spin; dupa Spin as scoate Darwinia – > Bios ->Blind Lake – > The Chronolits – > Axis; Axis poate nu chiar ultimul dar in nici un caz imediat dupa Spin

R J Sawyer - as baga viteza cu Neanderthal Parallax; din standalone as scoate toate nominalizarile (H&N) cam cate una pe an; m-as feri de Quintaglio pentru o vreme

Robert Silverberg – reintroducere cu Roma Eterna, dupa care Majipoor, Dying Inside, Books of Skulls, Born with the Dead

Ursula K LeGuin – as reedita Deposedatii si Lumii ai…

Vernor Vinge – as continua cu Rainbow’s… dupa care A Deepness…; Realtime de vazut daca piata cere

Daca as lucra la Tritonic si as avea putere:

Charles Stross – as scoate Iron Sunrise mai iute (cu niste coperte ca lumea), m-as gandi la Accelerando si la Glasshouse

Daca aveti Hyperion, l-as face sa apara in 2 saptamani; dupa care continuarile

Elizabeth Moon – Speed of Dark si atat

Greg Bear – ati inceput ca pixu’; as fi inceput cu Darwin’s Radio, Moving Mars, Eon simultan cu Eternity (reedit + relansare de serie), Darwin’s Children si Legacy; si ar mai fi cateceva

Ken Macleod – as relansa autorul cu seriile Fall Revolution si Engine City, romanii adora seriile in general

Kim Stanley Robinson –as lasa-o mai moale

Bujold – as baga viteza maxima in Vorkosigan Saga, e vaca de muls

Richard Morgan – m-as tine de seria inceputa, 13 pe termen lung; bai, voi chiar credeti ca o sa vindeti autor nou (pacat de el ca-I bun) daca nu faceti un pic de promovare?!

Autori fara editura in RO, cred. Ce as mai lua repede, pina nu ai iau altii:

John Scalzi – Seria Oldman’s War; cine al ia da lovitura, pe gustul romanilor 100%; simt ca Zoe’s Tale o sa fie Hugo

Ian McDonald – River of Gods si Brasyl

Michael Swanwick – Station of the Tide, Bones of the Earth, Schertzo…

Neal Stephenson – Cryptonomicon & Diamond Age; nu m-as risca la Baroque fara introducere si promovare adecvata

Robert A Heinlein – nu stiu la ce editura a ajuns, dar mi-as trage minicolectie (la fel cu Poul Anderson)

Vonda McIntyre – Dreamsnake si The Moon and the Sun

Wil McCharty – seria Queendom of Sol; este super faina si a fost nominalizata toata

Ce as experimenta cu promovare adecvata si timpurie:

Chris Moriartry – Spin State & Control

Elizabeth Bear - Dust si Undertow de inceput

Karl Schroeder – Seria Virga

Kathleen Ann Goonan – Nanotech Quartet

Maureen McHugh – China Mountain Zhang & Mission Child

Nick Sagan – Trilogia aia care e

Tobias Buckel – Crystal Rain & Ragamuffin… & Sly Mangoose

Pe Chabon l-as trage la Humanitas linga David Mitchell.

Asta despre SF.

Despre Fantasy doar doua nume noi : Nalo Hopkinson si Naomi Novik. Mai mult nu ma bag.

Precizare – astea ar fi planuri pe cativa ani buni, nu peste noapte…

]]> http://www.cititorsf.ro/2008/07/15/daca/feed/ 7