The Dragon Factory

Inca din primele pagini se observa ca scheletul pe care s-a construit cartea este asemanator (ca sa nu zic aproape identic) cu cel din mult mai inspiratul volum Patient zero. Adica aceleasi schimbari rapide de decoruri si de spatiu, trecandu-se rapid dintr-un colt al globului in altul, aceiasi raufacatori geniali si putred de bogati, plini de idei “constructive” despre cum sa distruga lumea, dar si nelipsita echipa de luptatori de elita, Echo Team, pusa pe picioare de The Department of Military Science si avand drept obiect principal al muncii contracararea  si anihilarea tuturor tipurilor noi de terorism. Si poate ar fi fost o adevarata problema ca o mina de oameni sa reprezinte un adversar serios pentru terorismul mondial daca nu ar fi fost ajutati in stradaniilor lor de un software sofisticat, cu mult inaintea vremii sale.

Daca in plan general, comparativ cu volumul trecut, lucrurile sunt neschimbate, totusi motivatiile, viziunile si modalitatile de a actiona ale mintilor cenusii din volumul de fata au evoluat radical.

Astfel aversiunea arabilor (sau cel putin a elementelor extremiste) fata de interventia americana si fata de tot ce reprezinta acest popor este de acum un subiect depasit. Acum se “mizeaza” pe o gama de personaje desprinse de-a dreptul din elita nazista, cum altfel decat macinate de aspiratii foarte “inocente” de purificare etnica. Un pic cam neverosimila ideea, pentru ca totusi sunt ani buni de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial, insa daca ar fi sa ne gandim ca genetica este o stiinta in plina ascensiune totul este posibil. De altfel, si multe dintre personajele volumului de fata sunt experte in acest domeniu si nu se multumesc doar cu acest statut ci obtin si rezultate incredibile, desprinse de-a dreptul din cartile de istorie ( avem ceva fiinte mitologice, oameni de Neanderthal, clone umane, mercenari upgradati la propriu, dar si la figurat si multe, multe alte surprize).

Eroul Joe Ledger ramane acelasi personaj carismatic, iubitor de actiune si dreptate si dispus sa faca orice pentru a-si indeplini misiunea si a salva lumea de nelipsitii bad guys. Ca tot veni vorba de acestia,  se poate observa ca autorului ii plac perechile de personaje negative, existand tot doua grupuri de cate doi bad guys  si in cartea de fata, la fel ca si in Patient zero. Si, coincidenta sau nu, unul cuprinde doi barbati, celalalt o femeie si un barbat. Ca sa va demonstrez ca similaritatiile nu se opresc aici, din cel de-al doilea grup femeia este cea care domina si care are viata mai lunga, ca sa zic asa, in ambele volume. “Coincidentele”, din pacate, nu se opresc aici, dar din ce am vazut nu prea au mai sarit altcuiva in ochi.

Intriga mi s-a parut destul de liniara, tipica romanelor de actiune, si  pe deasupra fara prea multe surprize sau artificii tehnice,  valurile de adrenalina pura si  actiunile contracronometru fiind cele ce fura de cele mai multe ori prim-planul. Si totusi, ca sa nu fiu acum rautacios pina la capat, exista si ceva constructii de personaje mai amanuntite ce, alaturate unor niscaiva  sentimente de corazon mai elaborate si unui final incendiar (si cam dramatic), mai salveaza din aparente.

In final, daca ar fi sa tragem linie, as ajunge la aceeasi idee ca la inceputul articolului. Maberry se foloseste de un amalgam de idei si aspecte mai mult sau mai putin la moda, de la bioterorism, intrigi inspirate din ura  rasiala, societati secrete malefice sau, dimpotriva, organizatii americane ascunse ochiului public, dar subordonate dreptatii, pina la gadget-uri de ultima generatie sau inventii “imposibile”, mostre de experimente genetice reusite sau nu plus, plus multe, multe altele. Toate acestea asigura un entertainment sigur, dar doar pentru cei ce-si doresc o carte de weekend si nimic mai mult. (Desi exista si ceva subiecte care te pun pe ganduri, si ma refer aici mai ales la unele dintre mijloacele teroriste folosite de personaje de-a lungul cartii.)

Pentru amatorii de  Maberry sfatul meu este sa inceapa cu Patient Zero si apoi, daca mai sunt curiosi, sa treaca si la The Dragon Factory. Nu au legatura, dar privind inapoi prima carte pare mult mai “proaspata”.

• GOODIES

Short stories free: “COUNTDOWN”, prequel la Patient Zero si “DEEP, DARK”, cu actiunea inainte de The Dragon Factory.

De amintit si ca in The Living Dead 2 a lui John Joseph Adams va mai aparea si povestirea Zero Tolerance, o continuare  la primul roman din serie, Patient Zero.

Lasand la o parte subiectul delicat a sosit si momentul mult asteptat in care postasul mi-a livrat cartea direct la adresa specificata pe site. In prima faza am avut un mic soc pentru ca aveam in maini ditamai cartoaia de 400 de pagini si un format (pe inaltime) cam de doua ori cat un paperback Nemira.  In rest coperta e coperta cu ilustratie ok si un finisaj deosebit lasand impresia unui produs finit  extrem de  bine lucrat.

Desi eu as recomanda sa fie citit si primul volum, si asta chiar daca nu exista o legatura de neratat intre cele doua, in primele pagini autorul va spune tot ce trebuie sa stiti ca sa “aterizati” cum trebuie in atmosfera romanului. Chris Wooding abordeaza o tehnica clasica, in paralel cu derularea actiunii introduce mici interludii pentru fiecare personaj important, sub diverse forme, pentru a ne familiariza mult mai usor cu dramele personale si modul de a fi al fiecaruia. Fiind o carte cu multe pagini  chiar nu se grabeste deloc si are “timp” sa detalieze fiecare gest si sa disece orice actiune in parte.

Un alt mic soc am avut cind am descoperit ca in primele 50 de pagini se “consuma” intregul blurb al cartii si acum se nastea intrebarea, ce va mai fi in continuare? Ei bine, autorul leaga intriga de rasa misterioasa Manes, despre care am banuit eu in volumul trecut ca exista destul potential in dezvoltarea ei. Un rol important si o parte consistenta a cartii este dedicata si interactiunii dintre membrii echipajului Ketty Jay si modul in care reactioneaza la problemele personale ale celor din jur. Acestia par o familie mai mare unde fiecare e cu viciul sau secretul sau, mici detalii ce sunt insa uitate atunci cind apare cate o primejdie sau situatia o impune. Si drept urmare succesul misiunii este asigurat prin mobilizarea in egala masura a tuturor membrilor echipajului.

Capitanul Darian Frey se afla intr-o cautare continua. Exact nici el nu stie ce-si doreste sau ce l-ar multumi cu adevarat si din aceasta pricina este macinat continuu de ganduri negre. Bine, si pe linga asta lipsa masiva a fondurilor materiale este un alt motiv de ingrijorare. Insa se pare ca norocul ii surade inca odata cand intr-o zi acesta este abordat pentru a porni intr-o misiune periculoasa de recuperare a unor artefacte de valoare. Doar ca situatia nu este chiar cum se prezinta la prima vedere si din momentul in care ajunge la nava cu pricina surprizele se tin lant.

Se vor dezvalui multe din trecutul si modul cum s-au nascut cei din rasa Manes-ilor, dar se vor mai adauga si alte lucruri nestiute, mai ales despre demonisti, sectantii Awakeners sau despre evenimentele din viata anterioara a eroilor. Actiunea curge lin, nu sunt multe suisuri si coborasuri si prin urmare dialogul si construirea personajelor “fura” un procentaj insemnat din carte. M-am simtit bine nu doar pentru ca scrierea este placuta si Wooding stie cum sa te introduca in atmosfera fara sa-ti scoata ochii neaparat cu aspecte extravagante sau alte procedee stilistice complicate, dar si pentru ca a creionat o gama variata de personaje foarte bine infipte in evolutia naratiunii.

Indiferent de ce se va spune sau de ce voi mai citi despre volum prin alte parti, eu ma simt cu adevarat multumit de investita facuta si ma bate gandul sa prind vreo oferta si la primul volum sa nu se simta singurel actualul in biblioteca. Si sa nu mai spun ca va urma si o a treia parte. Viitorul suna bine. Timp sa fie.

This is a steampunk romance full of battling aerium-fulled aircraft, villainous buccaneers and hordes of ravaging ghouls, held together by an expertly orchestrated plot which uses every trick in the book to keep the reader hooked… Marvellous.

The Guardian

In Patient Zero, autorul a reusit sa combine o serie de amenintari cu substrat cat se poate de real, si tocmai acest grad de autenticitate si realism crescut poate soca, in primul rand, cititorul. Pe scurt, aflam ca o celula terorista de ideologie musulmana, pusa, cum altfel, pe distrugere si haos in numele atotputernicului si unicului Allah, reuseste sa puna mina pe o finantare ilicita. Finantarea de fapt are in spate alte interese decat cele ale fanaticilor teroristi, insa ghidandu-se dupa deviza “scopul scuza mijloacele” si scopul in cazul nostru fiind puterea, diferenta existenta la nivelul ideologic nu-i afecteaza prea mult pe cei in cauza. Pentru a dobandi aceasta putere, se planuieste cu atentie si in detaliu un atac in forta asupra natiei americane aflata inca sub urmarile socului atentatelor de la 11 septembrie.De data aceasta arma folosita este una biologica, un virus ce inoculat intr-o gazda o transforma rapid intr-un fel de mort umblator capabil sa infecteze pe oricine in urma unei muscaturi banale. De partea cealalta a baricadei se afla ofiterul de politie Joe Ledger, fost militar, un individ cu aptitudini deosebite,recrutat de o agentie guvernamentala puternic secretizata, in sensul ca cel care o conduce primeste ordine direct de la presedintele Americii avand libertate de miscare si financiara totala si neconditionata. Formand o echipa de duri si profesionisti ai armelor si tacticilor armate diverse, Joe incearca sa gaseasca o solutie pentru a anihilia celula terorista si pentru a le dejuca planurile sinistre.

Este o intriga bine pusa la punct, cu elemente component clasice, insa autorul a stiut cum sa se foloseasca de poveste, de personaje si subiect pentru a pune bazele unui roman solid ce te tine cu sufletul la gura in fiecare moment. Nu cred ca am simtit in vreun moment ca sunt plictisit sau ca vreau sa las cartea din mana. Personajele nu puteau fi construite mai credibil decat atat, autorul trecand cu usurinta de la eroul nonconformist Joe confruntat cu proprii demoni ai trecutului, la conducatorul de organizatie secreta misterios, cu o personalitate taioasa si acida, capabil de orice, la teroristii dedicati trup si suflet cauzei (cum altfel?!), la patronii avuti de companii ce tot mai tanjesc la si mai multa putere, la cercetatori geniali care-si irosesc insa cunostintele in activitati cu efecte nocive pentru omenire, la mortii umblatori insetati de singe si total lipsiti de viata, si lista continua.

Totul este cat se poate de real si de actual, comploturile ce se tes in roman putand avea oricand corespondenta si in viata de zi cu zi a omenirii. Este un roman electrizant dominat de actiunea frenetica si cursa cronometru a americanilor de a identifica amenintarea reala si de a evita un nou 11 septembrie. Referindu-ne la acest 11 septembrie,  autorul detaliaza cu punct si virgula multe dintre efectele acestui eveniment tragic asupra constiintei americane. Unul interesant, si poate mai putin cunoscut romanilor, este construirea unui entitati specializate in evitarea si identificarea potentialelor amenintari teroriste la adresa Americii, intitulata sugestiv Homeland Security. Ne sunt oferite astfel o serie de detalii usor picante si cu un caracter foarte apropiat realitatii, alaturi de o actiune punctata de dese rasturnari de situatii si multe elemente necunoscute, dar asupra caruia cititorul este avertizat din timp cu indicii atent plasate, totul intr-un melanj caruia putini cititori ii vor putea rezista.

Eu unul chiar am fost impresionat si entuziasmat de modul in care a concentrat autorul actiunea si s-a folosit de personajele sale. Uneori acesta si-a mai gasit timp si sa glumeasca, fie facand haz de necaz, fie atragand atentia asupra anumitor detalii la care un cunoscator nu s-ar putea abtine sa nu zambeasca. Printre altii avem si un cercetator chinez, pe numele sau Hu (pronuntat who) ahtiat dupa benzile desenate Marvel Zombies ce au in prim plan, culmea, mortii umblatori – de fapt supereroii Marvel metamorfozati in zombie heroes. Si trimiterile nu se opresc aici.

Indiferent daca aveti aceleasi gusturi cu mine sau nu, cred ca Patient Zero are capacitatea de a va tine cu sufletul la gura pina la final si dispune de toate atuurile pentru a va antrena intr-o aventura cum putini scriitori sunt capabili sa construiasca.

Din fericire autorul nu s-a oprit aici, si volumul de fata are parte si de o continuare deja aparuta pe piata, The Dragon Factory. Si o alta veste, buna sau nu, va decide fiecare, este ca primele 3 carti din serie au fost deja preluate din partea Sony de producatorul Michael De Luca (Se7en, Magnolia, Blade).

Abia astept sa puna mina si pe continuare. Sper doar sa fie la fel de buna ca si Patient Zero si sa nu mai am parte de alta dezamagire ca ar fi grav. Pina data viitoare va urez spor la citit si o saptamana reusita !

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale.

Actiunea se desfasoara pe un fagas principal in care Darian Frey, impreuna cu echipajul de ocazie al navei sale Ketty Jay, se gaseste aruncat intr-un complot meschin si mortal. Pentru o suma exorbitanta acesta accepta misiunea de a intercepta si a jefui o nava cu un transport secret, si, chiar daca miroase ca ceva nu este in regula, nu pregeta (decat poate doar o secunda) sa se arunce cu capul inainte si sa descopere ca de fapt situatia il cam depaseste. In tot acest timp autorul se concentreaza si asupra echipajului sau, dezvaluind incet si cu pricepere elemente ascunse din trecutul fiecaruia si multe dintre motivatiile sau aspiratiile acestora. Exista situatii limita in care eroii trebuie sa-si demonstreze lor insisi, dar si noua, ca se poate depasi intr-adevar orice obstacol daca se lasa la o parte orice prejudecati si se intelege necesitatea de a te baza pe ajutorul celor din jur. Intr-o mare familie cum este un echipaj al unei asemenea nave nu este loc de ranchiuna sau neincredere, insa pina la a se constientiza aceste aspecte drumul este lung si presarat de numeroase obstacole.

Nici Wooding nu-si iarta personajele, insa nu se arunca la gratuitati singeroase, totul are un ritm sustinut si bine conectat la intreg, situatia evolueaza nu neaparat previzibil (un alt plus al volumului) si atmosfera steampunk amestecata cu un usor iz victorian ar spori interesul oricui.

Si in plus, ca un conflict de fundal, dar cu radacini adanci in cel de capatai, avem disputa dintre Awakeners, o secta religioasa foarte raspandita inVardia, si daemonistii lui Crake, oameni inchinati misticismului, cu abilitati nebanuite, ce pot captura si folosi dupa cum le este voia demoni ai lumii de dincolo. Si acest lucru nu este lipsit de pericolele evidente. In plus, la ingredientele prezentate anterior se mai adauga lupte crancene cu pirati ai aerului si orase-fantoma vestite (vezi Retribution Falls), vanatori de recompense, un razboi in doua volume ce a macinat tinuturile Vardiei, plus cateva specii interesante de locuitori si multe multe alte suprize.

Volumul de fata se vrea a fi primul dintr-o serie mai mare, insa toate romanele sunt de sine statoare si nu trebuie citite neaparat in vreo ordine, neavand legatura unul cu altul decat prin cadru si personaje. Urmatorul roman se va numi The Black Lung Captain si va aparea pe 15.07.2010 in UK …

Darian Frey is down on his luck. He can barely keep his squabbling crew fed and his rickety aircraft in the sky. Even the simplest robberies seem to go wrong. It’s getting so a man can’t make a dishonest living any more. Enter Captain Grist. He’s heard about a crashed aircraft laden with the treasures of a lost civilisation, and he needs Frey’s help to get it. There’s only one problem. The craft is lying in the trackless heart of a remote island, populated by giant beasts and subhuman monsters. Dangerous, yes. Suicidal, perhaps. Still, Frey’s never let common sense get in the way of a fortune before. But there’s something other than treasure on board that aircraft. Something that a lot of important people would kill for. And it’s going to take all of Frey’s considerable skill at lying, cheating and stealing if he wants to get his hands on it …Strap yourself in for another tale of adventure and debauchery, pilots and pirates, golems and daemons, double-crosses and double-double-crosses. The crew of the Ketty Jay are back!

Chris Wooding este un autor britanic care pina la varsta de 32 de ani a publicat peste 16 volume ce au fost traduse in nu mai putin de 20 de limbi.

A cam trecut de inceputul lui 2010, insa probabil cartea de fata va ramane unul dintre cele mai bune volume citite in anul curent, daca nu cel mai bun dintre toate. Cel putin la capitolul fantasy cu accente de steampunk si multa, multa aviatie .

Retribution Falls is the kind of old fashioned adventure I didn’t think we were allowed to write any more, of freebooting privateers making their haphazard underhand way in a wondrous retro-future world. But Chris has dusted off the format and given it a sharp modern edge that makes for a fast exhilarating read’ — Peter F. Hamilton

“What’s not to love in this book – fast action, great characters, great setting and superb one-liners? Highly, highly recommended and another notable sff novel of 09 for me.” FANTASY BOOK CRITIC

Anyone who likes to sympathise with rogues and shady characters, such as fans of Scott Lynchs Locke Lamora, will surely enjoy the reprobates of Retribution Falls. I am certainly looking forward to their continuing adventures’ — Simon Appleby BOOKGEEKS

]]> http://www.cititorsf.ro/2010/03/31/chris-wooding-retribution-falls-tales-of-the-ketty-jay/feed/ 8 http://www.cititorsf.ro/2010/03/23/chronicles-of-the-black-company-glen-cook-i/ http://www.cititorsf.ro/2010/03/23/chronicles-of-the-black-company-glen-cook-i/#comments Tue, 23 Mar 2010 18:49:41 +0000 dreamingjewel http://www.cititorsf.ro/?p=9070

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta.

The Black Company (1984). În momentul în care începe povestea, cu efectivele serios subţiate şi nesigură cu privire la identitatea şi scopurile sale, Compania tocmai primeşte o ofertă promiţătoare. Misteriosul angajator, care îşi spune Soulcatcher, umblă veşnic mascat şi vorbeşte de fiecare dată cu altă voce, toate vocile aparţinând, se spune, sufletelor pe care le-a prins. Prea târziu, mercenarii vor realiza că o forţă a răului, pe care o credeau de mult adormită, a revenit la viaţă pe un continent îndepărtat şi că ei tocmai au intrat în serviciul său.

Dominatorul şi Doamna sa, împreună cu cei zece vrăjitori pe care i-au subjugat (The Taken, care mi-au amintit oarecum de nazgulii lui Tolkien) au fost învinşi şi închişi cu sute de ani în urmă. Numai Doamna s-a eliberat şi ea nu are de gând să împartă puterea cu soţul ei. Cei zece (The Taken) sunt divizaţi: unii îi sunt fideli Doamnei, alţii caută să îl scoată la lumină pe Dominator. În plus, între ei există vechi ranchiune personale, aşa că se luptă între ei cel puţin la fel de îndârjit pe cât se luptă cu inamicul, dacă nu chiar mai rău, ajungând chiar să saboteze operaţiuni vitale pentru mersul războiului numai pentru a plăti poliţe personale.

Recrutaţi de Soulcatcher, mercenarii Companiei trebuie să se ferească de Limper, principalul adversar al acestuia. Între timp, arhivarul Croaker se trezeşte ţinta atenţiei înspăimântătoare a Doamnei, care vrea ca acţiunile ei să fie înregistrate corect de istorie (şi care se complace, ca orice femeie, în conştiinţa faptului că mercenarul este îndrăgostit de ea încă dinainte s-o fi văzut măcar). Peste toate acestea, o cometă a apărut la orizont, anunţând naşterea Trandafirului Alb, făptura care, conform profeţiilor, poate învinge răul. Nu se ştie însă cine este Trandafirul Alb şi Rebelii se străduiesc să o găsească pentru a o pune în fruntea armatelor lor înainte de bătălia finală cu armatele Doamnei. În acelaşi timp, o altă luptă se poartă în jurul posesiei unor documente de arhivă în care, se pare s-ar afla adevăratul nume al Doamnei. Cum cunoaşterea numelui adevărat al unui vrăjitor poate conferi puterea asupra acestuia, miza deţinerii lor este enormă.

Acest prim roman este o înşiruire alertă de bătălii (de la ambuscade până la ditamai asediul), purtate când cu mijloace convenţionale, când cu magie şi de intrigi printre care membrii Companiei îşi croiesc drum cu greu. Mi s-a părut, cumva, mai degrabă o adunare de episoade individuale reuşite decât o povestire cursivă, lucru care în romanele următoare nu se va mai întâmpla. Este un prilej pentru cititor să-i cunoscă pe principalii membri ai Companiei şi să ia act de cadrul general al acţiunii.

(va urma)

———————————————————————————————————-

* Idee preluată şi de Steven Erikson (“The Malazan Book of The Fallen“), care îl citează pe Glen Cook ca fiind una dintre sursele sale de inspiraţie.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare.

THE GOOD

Romanul este captivant pentru că McDonald construieşte foarte bine şi foarte credibil personajele, conferindu-le o concreteţe pe care alte plăsmuri de-ale sale, din scrieri mai timpurii, n-o aveau. Cei doi preoţi rivali, Edson, Marcelina şi maestrul ei de capoeira sunt creaţii remarcabile (în special Luis Quinn, după părerea mea). În carte sunt idei strălucite, în jurul fiecăreia s-ar putea construi un roman de sine stătător:

- sinistra catedrală plutitoare pe Amazon

- groapa de gunoi din viitor, devenită aproape un oraş, organizată pe cinci nivele

- un personaj care se trezeşte că trebuie să se confrunte cu dublul său venit din alt univers. (O idee interesantă aici, că  tu îţi eşti cel mai eficient duşman, pentru că îţi cunoşti obişnuinţele, competenţele şi punctele slabe. Insuficient valorificată însă, aş fi citit despre cum poţi să te învingi pe tine exploatându-ţi slăbiciunile şi defectele dar McDonald a preferat o rezolvare mult mai comodă).

- identităţile publice distincte pe care şi le poate însuşi cineva, în cazul de faţă Edson. Să fii într-un mediu cineva şi în alt mediu (dar chiar şi în acelaşi, dacă ai chef) altcineva şi aceasta să fie o regulă a jocului admisă trebuie să fie absolut savuros.

THE BAD

La defecte, aş menţiona unul singur. Cartea de faţă mi se pare un caz în care autorul încearcă prea mult: este un amestec de idei mişto, lumi originale şi ornamentaţie excesivă care, în final, se dovedeşte a fi copleşitor pentru cititor.  Treabă la care contribuie şi faptul că poveştile sunt relatate în paralel, cu episoade intercalându-se în secvenţe de câte trei, aşa încât cititorul trebuie, în acelaşi timp, să urmărească fiecare fir epic, să facă eventualele conexiuni între o istorisire şi alta şi să îşi completeze din bucăţi tabloul fiecăruia dintre cele trei universuri. În cazul de faţă, coperta dă exact măsura cărţii: după ce o termini de citit, cam cu impresia asta rămâi.

Într-un interviu publicat de revista Nautilus, autorul declară:

“Am scris fiecare fir narativ separat: mai întîi acţiunea din 2032, apoi pe aceea din 1732 (care a fost o adevărată plăcere), apoi povestea Marcelinei. Adevărata provocare a fost să leg între ele cele trei poveşti, (… spoiler, n. m.). Dacă BRASYL e o lectură dificilă? Poate. Dar cei ce-şi doresc distracţii facile au la dispoziţie televiziunea”.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

„Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

OAMENI ŢICNIŢI ÎNTR-UN STAT PARANOIC

În eforturile sale de a ieşi din încurcătură, Taverner cunoaşte o falsificatoare de carduri psihopată, un asemenea amestec de adevăruri şi minciuni că nu poate şti când e sinceră şi când manipulează. Mai întâlneşte o nimfomană, o narcomană, în fine, e mai complicat dar veţi vedea când o veţi citi. În general, aproape niciun personaj din cartea asta nu e zdravăn la cap, în moduri cărora psihiatrii ar şti să le pună diagnostice.

Oricât ar evita, Taverner ajunge să dea nas în nas cu poliţia şi chiar cu şeful acesteia şi ştim bine că poliţia unui stat autoritar nu se mulţumeşte cu explicaţii simple şi că „odată ce ai intrat în atenţia statului acesta nu te va uita niciodată” (citat cu aproximaţie). Vom constata, până la final însă, că şi şeful poliţiei, aşa raţional, puternic, manipulativ cum apare la prima vedere, are vulnerabilităţi. Şi că şi el este un prizonier al sistemului, purtat într-o direcţie pe care o ştie greşită, neavând mai multă libertate de acţiune, de fapt, decât arestatul-eliberatul-arestatul etc Taverner.

În final, e un roman despre oameni: despre durere ca factor de evoluţie a personalităţii, despre adevăratele priorităţi în viaţă, despre iubire ca forţă distructivă şi salvatoare, despre realitate şi percepţie. Deloc moralizator, cu toate astea.

CU LUPA PRINTRE PAGINI

Acu, dacă e să fiu cusurgioaică, defectele romanului sunt vizibile chiar în timp ce îl citeşti. Plotul are nişte inconsistenţe, condiţia de individ îmbunătăţit genetic a lui Taverner ( ni se spune că este “un şase”) este inutilă, putea fi la fel de uşor un om ca toţi oamenii dar deosebit de răzbătător (doar aş a ajuns în vârf, nu?) şi tot aia era dpdv al povestirii.

Sunt unele pilde introduse în carte în mod inutil, fără o morală legată de firul poveştii, cum ar fi povestea cu iepurele şi pisicile; e fermecătoare dar complet inutilă. (Sau poate că era intenţia lui Dick să pună cititorul pe piste false. Nu m-ar mira, omul era un mare farsor; pân la urmă, dacă e să îl credem pe Emmanuel Carrere, biograful său, Philip K. Dick a scris o carte consultând oracolul I Ching şi a mai luat şi premiul Hugo pentru ea).

Explicaţia a ceea ce i se întâmplă lui Taverner este atât de încâlcită încât eu una am citit-o de două ori ca să pot să-mi imaginez efectiv cum s-au petrecut lucrurile. Şi oricum, e o teză la care a mai recurs în alt roman dar nu zic care ca să nu bag spoilere.

Am remarcat cu ocazia asta o treabă care până în prezent îmi scăpase, apropo de opera lui Dick: are personaje dar nu eroi. E greu să admiri pe cineva din romanele sale: să simpatizezi cu unii, poate, să compătimeşti – asta da, din belşug – să înţelegi anumite trăiri, OK dar să admiri – nu.

TIPS

- Atenţie la vaza albastră. Prin intermediul ei, Dick pare să ne livreze ceva extrem de rar în romanele lui: o morală. Îi rămâne cititorului să stabilească dacă morala e una pozitivă sau al dracului de cinică, merg ambele interpretări.

- Atenţie la discuţia dintre şeful poliţiei şi negrul de la staţia de alimentare, la finalul romanului. E acolo o inadvertenţă care poate fi un indiciu.

- Titlul este inspirat dintr-un cântec al compozitorului pentru lăută John Dowland, care a trăit în perioada elisabetană: Dick se dădea în vânt după Dowland. „Flow, my tears” vorbeşte despre pierdere, nu atât a unei persoane iubite, ci a tot. Sting a înregistrat în 2007 un album cu cântecele lui Dowland (“Songs from the labyrinth“), pentru care a învăţat să şi cânte la lăută.

FILMUL? WTF?

Citesc pe Wikipedia că Halcyon Company (care exploatează franciza Terminator) are de gând să ecranizeze “Flow my tears“. Să ne aibă zeii în pază! Că Dick e imposibil de ecranizat ca atare. Când îmi amintesc de Total Recall mă apucă dracii, ce era şi ce s-a făcut din ea, Minority Report mi s-a părut reuşită numai până să citesc nuvela originală (ce idee subtilă era acolo şi ce melodramă au făcut ei!), Intrusul n-am avut niciodată răbdare să-l urmăresc până la capăt. Blade Runner este singurul care a reuşit să prindă farmecul cărţii dar cu condiţia să urmăreşti varianta Director’s Cut, aşa cum a vrut-o Ridley Scott, că aia din cinematografe a avut un happy-end lipit cu mistria, efectiv.

Deci: Desi dupa primele pagini cititorul intuieste cam unde bate povestea, Aldiss reuseste fara nici un efort sa-l tina lipit de carte pina la ultima pagina. Probabil este printre primele romane ce trateaza tema grupurilor izolate intr-un sistem inchis pe termen lung, tema navelor multigeneratie ale caror echipaje o iau pe aratura. Daca vreti este un “Book of  The Long Sun” la scara mult redusa, atat dimensionala cat si temporala, insa in general conceptia viziunea este foarte apropiata. Veti avea parte de mister, descoperiri, actiune, ‘sense of wonder’ din belsug. O lectura satisfacatoare pina la ultima pagina.

De curind a aparut si ultimul numar din Concatenation cu stiri din vara anului 2009. Il gasiti aici. Si mai jos am selectat cateva informatii ce mi-au sarit in ochi. Normal ca mult mai multe detalii si noutati gasiti pe adresa web de mai sus.

***

In Marea Britanie cea mai vanduta carte de profil din 2008 a fost “The Tales of Beedle the Bard” de J. K. Rowling cu 856,268 de copii vandute. In acelasi timp in topul 100 al paperback-urilor a existat doar un singur titlu fantasy, si acela situat pe locul 91 cu 131,985 de copii vandute. Este vorba de “The Children of Hurin” de Tolkien.

***

Cei mai profitabili editorii Britanici in 2008 au fost : Hachette Livre (UK) din care fac parte cei de la Orion care la randul lor coordoneaza colectia SF de la Gollancz – conduc topul cu venituri de 282.5 milioane de lire cu o cota de 15.9% din piata. Insa aceasta nu a fost neaparat o veste buna pentru ca fata de anul trecut vanzarile au scazut cu 5.4% . Si totusi Orion a fost imprintul cel mai profitabil din cadrul HL(UK).

Cei de la Random House se mentin aproape de cei de la HL(UK)’s cu venituri de circa 262.7 milioane de lire si o cota in crestere cu 0.4%.

In continuare avem Penguin cu 177.2 milioane (10% din piata) in timp ce vanzarile au scazut cu 0.9%.

Harper Collins a obtinut 147.5 de milioane de lire (in crestere cu 2.9%), renumiti pentru imprintul fantasy Voyager.

Si ultima dintre editurile mari, Pan Macmillan (ce se ocupa de Tor (UK)) a avut venituri de 57.9 milioane de lire, in scadere cu 6.6%.

Si o strategie demna de luata in seama si care se observa ca da roade este cea aplicata de cei de la Gollancz care se pare ca in ultimul timp, in mod regulat, scot editii noi la volumele mai vechi.

***

Si ca tot vorbeam de reeditari, se pare ca la Gollancz este vara Space Opera.
S-au reeditat pina acum hard SF-ul “Tau Zero” de Poul Anderson (publicat initial in 1970), multidimensionalul “Eon” de Greg Bear (publicat in 1985), “Rendezvous With Rama” de Arthur C. Clarke (publicat in 1973), “The Centauri Device” de M. John Harrison (1975), Eternal Light de Paul J McAuley (publicat initial in 1991), celebra “Ringworld” de Larry Niven (publicata in 1970),”Century Rain” de Alastair Reynolds (2004), “Stone” de Adam Roberts (originally published in 2002), “Ilium” de Dan Simmons (2003) si clasicul din 1930,  “Last and First Men” de Olaf Stapledon. Mai multe detalii aveti si in articolul lui exty, de aici.

***

Si umbla zvonul ca La HarperCollins va aparea o noua carte de J.R.R. Tolkien, “The Legend of Sigurd and Gudrun” care va fi o readaptare dupa alte povestiri mai vechi.

***

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata.

Poveştile pelerinilor nu numai că adâncesc misterul “Mormintelor Timpului” dar creează şi o constelaţie mai mică de mistere personale: avem un preot disperat să salveze creştinismul, pe cale de dispariţie, un om care a uitat să vorbească şi are la dispoziţie numai nouă cuvinte (genul a căror existenţă dicţionarele nu o recunosc),  o dramă ecologică etc. Povestea femeii care începe să îmbătrânească în sens invers este cea mai intensă dintre ele, din pricina unei găselniţe pe care vă las să o descoperiţi şi care face istoria teribilă. Totodată, acest episod conţine o dezbatere despre natura divinităţii şi despre relaţia omului cu Dumnezeu care se va dovedi extrem de relevantă în continuarea cărţii, “The Fall of Hyperion“.

The Shrike - varianta Bantam

(Dacă e un defect pe care l-aş găsi cărţii ar fi eşecul autorului de a crea într-adevăr stiluri distincte de a povesti, pentru fiecare personaj în parte. Dacă obiectivul “ce se spune” este bifat cu succes – poveştile sunt la fel de diferite pe cât sunt şi povestitorii lor – cel de al doilea, “cum se spune” nu îi reuşeşte decât parţial, cel mai de succes fiind în cazul poetului Martin Silenus. Dar trebuie să admitem că este dificil pentru un autor, oricât de bun ar fi, să scrie în şapte stiluri diferite de al său propriu).

Pe fundalul peripeţiilor celor şapte este schiţat treptat tabloul general al Hegemoniei umane: Pământul distrus, cele 200 de planete colonizate, nespus de diferite, înflorirea unor religii stranii, oameni cu creierele conectate direct la datasferă. O civilizaţie autosuficientă, atât de adâncită în propria rutină încât nu o îngrijorează dependenţa totală de inteligenţele artificiale, “AI”, care şi-au declarat secesiunea cu vreo 200 de ani în urmă dar au rămas să asiste oamenii, transformându-i într-un soi de infirmi la scară cosmică, susţinuţi de gigantica “proteză” a tehnicii AI.

Simmons desfăşoară o inventivitate fascinantă în creionarea acestui decor, cu mici găselniţe precum casele care au fiecare cameră pe o altă planetă (uşile fiind portaluri prin care se face teleportarea), navele-copaci ale templierilor sau inamicul extern al Hegemoniei, o specie într-o permanentă migraţie cosmică, în “roiuri”, cu fermele sale de comete. Mai sunt şi scene neimportante în sine dar de o frumuseţe care te urmăreşte mult după încheierea cărţii: o slujbă oficiată în ruina unei capele, oameni navigând pe o mare de iarbă sau o discuţie cu delfinii salvaţi înainte de distrugerea Pământului, cărora, dintre toate lucrurile, le e dor de rechini (cu obsedanta replică “miss shark, miss shark, miss shark”).

Pentru cine vrea să ştie.

“Hyperion” este primul roman din seria “Hyperion Cantos” care mai conţine “The Fall of Hyperion“, “Endymion” şi “The Rise of Endymion“. “Hyperion” a fost conceput de Simmons nu ca o poveste de sine stătătoare, ci ca primul volum dintr-o istorie pe care “The Fall…” o continuă, aşa că se încheie în mijlocul acţiunii, lăsând cititorul cu o droaie de întrebări şi niciun răspuns. Romanul este o reverenţă respectuoasă adresată de autor clasicilor literaturii, ideea pesonajelor care îşi spun poveştile amintind de “Decameronul” lui Boccaccio, iar linia generală a povestirii fiind inspirată de poemul “Hyperion” al poetului englez John Keats. Keats de altfel joacă un rol important în poveste, autorul găsind o formă de a îl aduce, oarecum, în prezentul acţiunii. Iar scena uciderii unui personaj minor face trimitere exactă la moartea lui Mercuţio din “Romeo şi Julieta“. Povestea se poate citi însă cu aceeaşi plăcere şi de către cei care nu se dau în vânt după clasici.

Vestea bună pentru cititorii de SF din România este că au mari şanse să ia contact cu universul “Hyperion” neaşteptat de repede, cartea aflându-se în lucru la editura Nemira.

Later edit. Sorin Camner, căruia îi mulţumim pentru completare, ne atrage atenţia că printre sursele de inspiraţie ale ciclului Hyperion îi întâlnim şi pe filozoful francez Teilhard de Chardin, naturalistul american John Muir, matematicianul american Norbert Wiener sau calugarul japonez Ummon. Hyperion este construită în acelaşi fel ca “Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer.