Cititor SF

Dupa impresia buna pe care mi-a lasat-o Retribution Falls m-am hotarat sa ma mai bucur si eu de o carte in limba nativa asa ca am precomandat si volumul urmator. Cam cu vreo doua luni inainte cred ca s-a intamplat fericitul eveniment. Exista un profesionalism desavarsit pe directia asta in afara, pentru ca sa fim seriosi cine garanteaza la noi la o carte va aparea la un interval de cateva luni? Va zic eu. Cam nimeni.

Lasand la o parte subiectul delicat a sosit si momentul mult asteptat in care postasul mi-a livrat cartea direct la adresa specificata pe site. In prima faza am avut un mic soc pentru ca aveam in maini ditamai cartoaia de 400 de pagini si un format (pe inaltime) cam de doua ori cat un paperback Nemira.  In rest coperta e coperta cu ilustratie ok si un finisaj deosebit lasand impresia unui produs finit  extrem de  bine lucrat.

Desi eu as recomanda sa fie citit si primul volum, si asta chiar daca nu exista o legatura de neratat intre cele doua, in primele pagini autorul va spune tot ce trebuie sa stiti ca sa “aterizati” cum trebuie in atmosfera romanului. Chris Wooding abordeaza o tehnica clasica, in paralel cu derularea actiunii introduce mici interludii pentru fiecare personaj important, sub diverse forme, pentru a ne familiariza mult mai usor cu dramele personale si modul de a fi al fiecaruia. Fiind o carte cu multe pagini  chiar nu se grabeste deloc si are “timp” sa detalieze fiecare gest si sa disece orice actiune in parte. Read more…

Romanul de fata a fost pentru mine o surpriza placuta. Spre rusinea mea, prea multe nu stiam pina acum de Jonathan Maberry, castigator al premiului Stoker in 2007 cu romanul de debut Ghost Road Blues, primul volum al trilogiei Pine Deep, si un scriitor profesionist implicat activ si in predarea de cursuri pentru cei doritori a se scoli in arta scrierii. A mai cochetat cu benzile desenate, poezia, scenariile de videoclipuri si piese de teatru, artele martiale – despre care a si scris cateva carti – si lista de activitati in care este implicat autorul se intinde considerabil.

In Patient Zero, autorul a reusit sa combine o serie de amenintari cu substrat cat se poate de real, si tocmai acest grad de autenticitate si realism crescut poate soca, in primul rand, cititorul. Pe scurt, aflam ca o celula terorista de ideologie musulmana, pusa, cum altfel, pe distrugere si haos in numele atotputernicului si unicului Allah, reuseste sa puna mina pe o finantare ilicita. Finantarea de fapt are in spate alte interese decat cele ale fanaticilor teroristi, insa ghidandu-se dupa deviza “scopul scuza mijloacele” si scopul in cazul nostru fiind puterea, diferenta existenta la nivelul ideologic nu-i afecteaza prea mult pe cei in cauza. Pentru a dobandi aceasta putere, se planuieste cu atentie si in detaliu un atac in forta asupra natiei americane aflata inca sub urmarile socului atentatelor de la 11 septembrie. Read more…

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay, romanul lui Chris Wooding (cine mai e si nenea asta?!) a fost o surpriza foarte placuta pentru mine. Este o carte bine pusa la punct, construita in jurul unei idei obisnuite si des intalnite, dar imbogatita cu o serie de parametri si elemente ce-i sporesc cu mult farmecul si credibilitatea. Inainte de a-i incerca pe Brent Weeks, Jay Lake sau Cherie Priest eu v-as sfatui sa incercati sa faceti rost de Wooding si apoi mai discutam. Din punctul meu de vedere Chris Wooding a reusit sa bifeze toate capitolele pe care ceilalti colegi de breasla fie le-au neglijat, fie le-au omis, fie nu au stiut cum sa le exploateze, lipsindu-le indemanarea autorului de fata. Retribution Falls este un roman care m-a uns pe suflet si a reusit sa ma emotioneze pe de o parte, in dese momente, dar si sa ma tina conectat la actiunea propriu-zisa. Desi in prima instanta pare un roman de aventuri, cu suisurile si coborasurile de rigoare, in fapt avem parte de o adevarata radiografiere a complexitatii fiintei umane. Fiecare personaj are cate un secret bine tainuit, un motiv intemeiat si dureros, in cele mai mult cazuri,  pentru care a ajuns la bordul navei Ketty Jay.

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale. Read more…

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta. Read more…

Pe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare. Read more…

Nu-i unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Philip K. Dick dar pe mine tot ce am citit de tipul ăsta, în afară de „Invazia Divină”, m-a captivat de-a binelea, chiar şi când, la final, am rămas conştientă de defectele poveştii. Să zici despre o carte de Dick că e bună sau proastă înseamnă cumva să treci pe lângă întreg fenomenul, căci nu despre asta este vorba.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

„Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

Read more…

Romanul de fata, publicat in America sub titlul “Starship”, este dintre cele din epoca (1958) in care o carte foarte buna nu depasea 300 de pagini si costa cam $2,50. Si pentru ca este foarte buna, a fost reeditata in extraordinara colectie “SF Masterworks” care a facut dreptate atator carti uitate out of print.

Deci: Desi dupa primele pagini cititorul intuieste cam unde bate povestea, Aldiss reuseste fara nici un efort sa-l tina lipit de carte pina la ultima pagina. Probabil este printre primele romane ce trateaza tema grupurilor izolate intr-un sistem inchis pe termen lung, tema navelor multigeneratie ale caror echipaje o iau pe aratura. Daca vreti este un “Book of  The Long Sun” la scara mult redusa, atat dimensionala cat si temporala, insa in general conceptia viziunea este foarte apropiata. Veti avea parte de mister, descoperiri, actiune, ‘sense of wonder’ din belsug. O lectura satisfacatoare pina la ultima pagina.

De curind a aparut si ultimul numar din Concatenation cu stiri din vara anului 2009. Il gasiti aici. Si mai jos am selectat cateva informatii ce mi-au sarit in ochi. Normal ca mult mai multe detalii si noutati gasiti pe adresa web de mai sus.

***

In Marea Britanie cea mai vanduta carte de profil din 2008 a fost “The Tales of Beedle the Bard” de J. K. Rowling cu 856,268 de copii vandute. In acelasi timp in topul 100 al paperback-urilor a existat doar un singur titlu fantasy, si acela situat pe locul 91 cu 131,985 de copii vandute. Este vorba de “The Children of Hurin” de Tolkien.

***

Cei mai profitabili editorii Britanici in 2008 au fost : Hachette Livre (UK) din care fac parte cei de la Orion care la randul lor coordoneaza colectia SF de la Gollancz – conduc topul cu venituri de 282.5 milioane de lire cu o cota de 15.9% din piata. Insa aceasta nu a fost neaparat o veste buna pentru ca fata de anul trecut vanzarile au scazut cu 5.4% . Si totusi Orion a fost imprintul cel mai profitabil din cadrul HL(UK).

Cei de la Random House se mentin aproape de cei de la HL(UK)’s cu venituri de circa 262.7 milioane de lire si o cota in crestere cu 0.4%.

In continuare avem Penguin cu 177.2 milioane (10% din piata) in timp ce vanzarile au scazut cu 0.9%.

Harper Collins a obtinut 147.5 de milioane de lire (in crestere cu 2.9%), renumiti pentru imprintul fantasy Voyager.

Si ultima dintre editurile mari, Pan Macmillan (ce se ocupa de Tor (UK)) a avut venituri de 57.9 milioane de lire, in scadere cu 6.6%.

Si o strategie demna de luata in seama si care se observa ca da roade este cea aplicata de cei de la Gollancz care se pare ca in ultimul timp, in mod regulat, scot editii noi la volumele mai vechi.

***

Si ca tot vorbeam de reeditari, se pare ca la Gollancz este vara Space Opera.
S-au reeditat pina acum hard SF-ul “Tau Zero” de Poul Anderson (publicat initial in 1970), multidimensionalul “Eon” de Greg Bear (publicat in 1985), “Rendezvous With Rama” de Arthur C. Clarke (publicat in 1973), “The Centauri Device” de M. John Harrison (1975), Eternal Light de Paul J McAuley (publicat initial in 1991), celebra “Ringworld” de Larry Niven (publicata in 1970),”Century Rain” de Alastair Reynolds (2004), “Stone” de Adam Roberts (originally published in 2002), “Ilium” de Dan Simmons (2003) si clasicul din 1930,  “Last and First Men” de Olaf Stapledon. Mai multe detalii aveti si in articolul lui exty, de aici.

***

Si umbla zvonul ca La HarperCollins va aparea o noua carte de J.R.R. Tolkien, “The Legend of Sigurd and Gudrun” care va fi o readaptare dupa alte povestiri mai vechi.

***

Dan Simmons este mai cunoscut cititorului român ca autor al romanului “Ilion“, publicat anul trecut de editura Nemira. Scrisă anterior, “Hyperion” (1989) este considerată până astăzi drept cea mai reuşită creaţie a autorului, fapt certificat şi de premiile Hugo şi Locus, acordate romanului în 1990. Bun, o să ziceţi că premiile nu sunt întotdeauna o dovadă a calităţii unei cărţi dar în cazul de faţă mie mi se pare că au fost meritate.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata. Read more…