Cititor SF

Spinrad nu e printre preferatii mei in materie de literatura, dar in Imagini la ora unsprezece a avut o idee geniala: cum ar fi sa scoti bani din potentiala ta moarte? Nu e foarte greu, ai nevoie doar de un post TV semi-falimentar si de un grup de eco-teroristi nervosi.

Cand teroristii cu pricina pun stapanire pe postul TV, ii iau ostatici pe directorul postului, pe reporterul-vedeta si pe fata de la meteo si deturneaza stirile ca sa serveasca scopului lor. Dar directorului i se invart rotitele: daca esti ostatic si oricum trebuie sa produci emisiunile pe care le doresc teroristii, de ce nu ai folosi ocazia ca sa scoti postul din rahat? Un reality show in direct cu baietii rai e exact ce doreste publicul; ratingul creste intr-o zi cat altele in sapte si toata lumea castiga: teroristii isi transmit mesajul intregii Americi, iar ostaticii pot sa viseze la bani si faima – daca scapa cu viata.

Romanul este impartit in zile, iar primele doua-trei m-au facut pe rand sa rad, sa ma minunez de cat de actuala pare situatie (desi cartea e scrisa acum mai bine de 15 ani) si sa imi dau seama ca situatia nu e nici pe departe atat de fantezista cum ar parea la prima vedere. (Ah, da, daca va inchipuiati ca e un roman SF, nu e cazul.) Dan Diaconescu arestat, cu fanii in fata tribunalului si toate televiziunile discutand cazul? Suna cunoscut? Cam asa ceva, plus niste bombe si salvarea planetei.

Din pacate, dupa primele 200 de pagini, actiunea incepe sa stagneze. Incep sa se clarifice relatiile dintre teroristi si ostatici si intre teroristi insisi, dar lucrurile care erau distractive la inceput devin obositoare. De cate ori poti sa citesti despre cum directorul postului discuta cu directoarea firmei care redistribuie transmisia? Prea multa logistica si prea putina dezvoltare a actiunii.

Sfarsitul devine previzibil destul de devreme, dar nu asta e problema romanului. Sufera de un singur lucru: lungime. Chiar daca reuseste, din loc in loc, sa aduca o scena sau o idee care sa te captiveze, nu mentine aceeasi stacheta pe tot parcursul. Daca editorul ar fi taiat vreo 200 de pagini… rezultatul ar fi fost mult mai bun, dupa parerea mea.

Eu incerc sa vad partea pozitiva: cartea incepe bine si se termina bine. Primele interactiuni ale teroristilor cu ostaticii fac toti banii, iar interviurile din final reusesc sa arate destul de bine cum personaje atat de diferite ajung sa fie unite, macar temporar, intr-un tel comun. Daca reusiti sa ignorati partile plictisitoare si nu va asteptati la mai mult decat entertainment pur, nu cred ca o sa regretati ca ati citit Imagini la ora unsprezece. Dar exista si carti mai bune…

A meritat sa alerg de la aeroport la o ultima bere la Giotto: am prins nu numai niste discutii interesate, ci si primul numar din Galileo.

Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.
Read more…

Inceputul

In octombrie 2009, Horia Nicola Ursu intreba pe blogul propriu “Ati cumpara o revista trimestriala de fantasy & science fiction?“. Era primul indiciu “oficial” ca editorul satmarean se gandea serios sa umple golul lasat de disparitia CPSFA, JSF, Lumi Virtuale sau Sci-Fi Magazin.

Seria de intrebari adresate fanilor avea sa duca la un portret-robot publicat in Nautilus (“Cum trebuie sa arate o revista F&SF?“) si, patru luni de tacere mai tarziu, la dezvaluirea numelui si copertii revistei (“In martie, la Millennium Press“). Daca titlul mesajului era oleaca inselator (revista avea sa apara abia in mai, nu in martie) continutul era suficient de apetisant ca sa ma faca sa fug la posta si sa devin unul dintre primii abonati.

Si unul dintre primii cititori, bineinteles

Pe scurt

240 de pagini, format A5

20% autori romani (Liviu Radu, Sebastian Corn)

50% autori straini (James Patrick Kelly, Norman Spinrad, Joe Haldeman)

30% articole (Mircea Oprita, Graham Sleight, Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Peter Watts, Joe Haldeman)

Pe lung

“O sansa din 10 la puterea a saisprezecea” e povestirea cu care James Patrick Kelly a castigat premiul Hugo in 2000.

In 1962, anul crizei rachetelor cubaneze si cea mai fierbinte perioada a razboiului rece, Ray Beaumont are 12 ani, o biblioteca intesata cu carti SF si un adapost antiatomic in curtea din spatele casei. Asa ca atunci cand un om din viitor ii cere ajutorul, Ray il ascunde in buncarul improvizat si incearca sa faca tot ce poate ca vizitatorul sa-si poata duce misiunea la bun sfarsit. Dar va putea Ray sa fie acea sansa din 10 la puterea a 16a de care omenirea are nevoie ? Read more…