Cartea demareaza cam greu, de aici si reticenta mea initiala in a o aborda mai devreme, si primele 50-60 de pagini au rolul de a te introduce in atmosfera unei Thailande bine plasata geopolitic pe harta unei lumi aflate intr-o etapa de reconstructie. Asta pentru ca ne aflam intr-un viitor dominat de bolile genetice si in care goana dupa calorii este unul dintre principalele obiective ale corporatiilor multinationale de profil. Textul urmareste intamplarile prin care trec mai multe personaje si te cam intrebi la inceput de ce i-a pus autorul numele Windup Girl daca actiunea se concentreaza asupra unor cu totul alte personaje; Emiko, o asemenea windup de o frumusete rapitoare, creatie androida a inginerilor japonezi, apare sporadic in prima jumatate de roman. Rasa windup a fost special conceputa pentru a-si servi stapanul, androizii avand inserate in subconstient o serie de bariere mentale tocmai pentru a se respecta aceasta stare de fapt. Insa Emiko isi doreste cu atata ardoare sa poata scapa de conditia sa actuala si sa-si invinga proprile temeri si conditionari incat niciun lucru nu este imposibil.

Cel asupra caruia se concentreaza firul narativ, si in aparenta figura centrala a romanului, geneticianul american Anderson Lake, este un om-calorie, o persoana bine pregatita aflata in cautarea unor noi surse de hrana. In subordinea lui directa il gasim pe Hock Seng, un refugiat chinez, ce se traduieste cu incapatinare sa obtina o noua sansa pentru a-si putea lua viata de la capat.

Bacigalupi porneste de la o serie de intamplari simple si cu pricepere strange neincetat ite narative intr-o adevarata pinja de paianjen in care actiunile, in aparenta aleatorii, ale personajelor, au consecinte fatale pentru restul celor implicati. Asta la un anumit moment, pentru ca initial toate sunt bune si frumoase, insa nimeni nu realizeaza ca dupa colt te poate lovi foarte usor trenul. Scriitorul lasa impresia ca este un adevarat maestru al loviturilor de scena, nu de putine ori destinul actorilor volumului de fata suferind o evolutie sinusoidala.

Thailanda este un taram plin de culoare, exotism si unicitate care datorita mandriei si priceperii populatiei sale a reusit sa faca fata goanei dupa calorii si si-a pastrat o usoara, dar importanta independenta fata de marile trusturi ce conduc la propriu lumea. Totusi, nu va lasati inselati, taramul nu este unul idilic si in esenta, pentru ca isi are si el proprii demnitari corupti, lupte de culise si intrigi secrete, mite si contrabanda cu hrana sau alte obiecte pretioase necesare supravietuirii, plus o isterie sora cu moartea ca populatia locala sa nu se imbolnaveasca de diverse boli cu efecte mutagene si transmitere imediata de la om la om.

Prea multe dulcegarii nu exista la Bacigalupi, acesta concentrandu-se mai ales pe alegerile ce trebuie sa le faca fiecare personaj in parte si pe ironia sortii ce intervine aproape cu incapatinare in viata fiecaruia, accentuand ideea ca intr-o o secunda intregul destin poate sa-ti fie dat total peste cap. Este si o carte despre umanitate si rivalitate, dar si despre concurenta acerba, dominata de violenta si crimele sustinute de o lupta frenetica pentru cunoastere si bogatie. Uneori idealul urmarit ne poate ingenunchea foarte usor, insa poate rezulta nu doar intr-o evadare din anonimat, ci poate fi privit si ca un mod de viata cu adevarat virtuos. De altfel, unii chiar au considerat ca printre minusuri se numara tocmai violenta prea ridicata si scenele mai mult decat explicite, existand temerea ca ar putea afecta anumiti cititori mai tineri. Insa eu nu cred ca poti reusi sa-ti transmiti mesajul cum trebuie si sa-ti faci o lume credibila fara a te folosi de toate tarele vietii. Sa fim realisti, violenta ne inconjoara din cele mai vechi timpuri si pina astazi din toate partile si in toate mediile. Fie ea fizica sau doar verbala, exista si nu o poti da la o parte asa usor.

Personajele, un adevarat punct forte pentru reusita oricarui roman, sunt foarte reusite si chiar iti pare rau cand mai paraseste cate unul scena. Din punctul meu de vedere nu exista niciun termen de comparatie cu ultima lucrare a lui China Mieville, The City & The City, romanul lui Bacigalupi fiind la ani-lumina fata de creatia sufocanta a lui Mieville, autor care a dat ce a avut mai bun in Perdido Street Station, a mai scazut un pic motoarele in The Scar, pentru a-si pierde mult din inspiratie in The Iron Council, si observ asta cu indulgenta pentru ca as putea apela si la termeni mai duri. Insa aceasta este doar parerea mea si nimeni nu va fi impiedicat sa considere The City & The City ca fiind una dintre lucrarile complete si de deplina maturitate ale lui Mieville.

Continuand cu Bacigalupi as vrea sa bifez si premiile castigate pina acum. E cam mare pomelnicul, dar trebuie amintite chiar si doar pentru a exemplifica cum poti reusi cu un roman sa incasezi intr-un an cele doua mari premii ale genului. Nebula e deja bifata si sper eu ca in curand sa se adauge si Hugo pe lista. Pentru ca merita din plin.

• 2010: Won the Compton Crook Award for Best First Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2010: Nominated for Hugo Award for Best Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2010: Won the Nebula Award for Best Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2009: Won the Locus Award for Best Collection, for Pump Six and Other Stories (Night Shade Books, 2008)
• 2009: Won the Locus Award for Best Novelette, for Pump Six (Pump Six and Other Stories, Night Shade Books, 2008)
• 2006: Won the Theodore Sturgeon Award for The Calorie Man (The Magazine of Fantasy and Science Fiction, Oct/Nov 2005)

In incheiere as sublinia ca imi pare cu adevarat rau ca universul lui Bacigalupi a trebuit sa-si inchida portile pentru cititor si ca lumea cu adevarat unica a romanului a fost redusa la tacere. Mi s-a parut unul dintre cele mai complete romane pe care le-am citit in ultimii ani, caracterizat nu neaparat printr-un subiect de o imaginatie debordanta ci mai degraba prin personaje puternice, o povestire bine inchegata si o stiinta a scrisului mai mult decat prezenta. Una peste alta, cititorul este adevaratul castigator in urma stradaniilor scriitorului si nu putem decat spera ca Paulo Bacigalupi nu va scadea stacheta si se va ridica la nivelul asteptarilor si in viitor. Pentru mine The Windup Girl este una din putinele carti adevarate, cu substanta in adevaratul sens al cuvantului, de nota 10 zece curat. Pe scurt, un roman imposibil de trecut cu vederea de catre cititori si critica deopotriva.

“It’s ridiculous how good this book is… Bacigalupi’s vision is almost as rich and shocking as William Gibson’s vision was in 1984… I hope he writes 10 sequels.”
–Lev Grossman, author of The Magicians

“Bacigalupi is a worthy successor to William Gibson: This is cyberpunk without computers.”
–Time Magazine, Best Books of 2009

This complex, literate and intensely felt tale, which recalls both William Gibson and Ian McDonald at their very best, will garner Bacigalupi significant critical attention and is clearly one of the finest science fiction novels of the year.” – Publishers Weekly

The Compton Crook Award este oferit celui mai bun debut al anului, volumul putand fi atat Science Fiction, Fantasy, sau Horror. Astfel anul acesta The windup girl a fost recompensata cu acest premiu.

Cu ocazia asta am aflat ca si Naomi Novik a primit acest premiu in 2007 si debutul ei nu este atat de indepartat in timp pe cat credeam. Si in 2010 Nemira a si publicat-o. Interesant.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.