James Morrow  - The Philosopher’s Apprentice, genetica, bioinginerie, clone… fara suflet, fara notiuni de bine si rau, deci complicatii, mai ales cind una din clone dispune de miliarde de dolari.

Stephen King – Under the Dome, cel mai nou ‘dictionar’, inca necitit.

William R. Forstchen – One Second After, EMP masiv care distruge orice tehnologie bazata pe energie electrica, adica cam tot.

Margaret Atwood – The Year of the Flood, sechela lui Oryx si Crake, care se pare ca va deveni trilogie pina la urma.

Gene Wolfe – An Evil Guest, SF amestecat cu Fantasy si Horror.

Nancy Kress – Steal Across the Sky, primul contact se realizeaza prin intermediul internetului, un mesaj din partea unor alieni chinuiti de remuscari.

Gwyneth Jones – Spirit, Contele de Monte Cristo in cheie SF.

Adam Roberts – Yellow Blue Tibia, invazie extraterestra camuflata intr-o conspiratie a lui Stalin.

Iain Pears – The Dream of Scipio, mainstream, greu, nu stiu cind o sa am curaj sa ma bag in ea.

Totusi este piesa de rezistenta propusa de editori si nu si in realitate. Sau poate asa sunt scoase in evidenta nuveletele pe coperta. Desi eu as crede mai mult in autenticitatea primei variante ca doar si “Uncles Bones” e tot nuveleta. Ei bine, nu prea m-a impresionat. E o poveste cu usoare tente ecologice, cu o eroina careia ii place foarte mult ceea ce face si nu se da in laturi sa mai sara peste principii atunci cind situatia o cere. Ne gasim intr-un viitor in care Statele Unite fura caimacul turismului european, prin rezervatiile populate de animale rezultate in urma clonarii sau manipularii genetice. Intr-o asemenea rezervatie au loc o serie de atacuri mortale ale leilor asupra unor tineri care nu aveau ce cauta in interiorul perimetrului foarte strict securizat. Pina la final misterul se evapora si aflam exact motivatiile si cei implicate in spatele acestor atrocitati. Este un text fara vreo idee neaparat inovatoare, scris bine nu zic nu, si cu destule pagini (cam multe) pina la punctul culminant. Cred ca multi nu ar avea rabdare sa-l duca pina la capat. Autoare nu s-a zgarcit deloc cu scrisul, desi se putea renunta la unele paragrafe fara vreo jena.

Larry Niven in “Pasing Perry crater base, time uncertain” ofera cu generozitate o mostra a talentului sau intr-o singura pagina de Asimov`s. Un text in care extraterestrii trec pe linga Luna si constata ca oamenii au lasat in urma o baza spatiala parasita. Asa da..

Will McIntosh in “Bridesicle” abordeaza o premisa interesanta. Ce s-ar intampla daca oamenii ar putea fi criogenati sute de ani pentru a fi treziti apoi si aruncati direct intr-o altfel de  realitate. Pe linga faptul ca nu foarte multi isi permit sa le ofere la loc o viata normala, acestia intai trebuie sa faca fata unui serviciu de matrimoniale. Ideea mi s-a parut deosebita si cel putin jumatate din povestire are un tonus intrigant, care te tine atent si conectat la evolutia lui. Spre final parca scriitorul nu s-a hotarat exact ce sa ne ofere si se mai slabeste usor-usor ritmul. Ideea nu a fost rea, dar se putea si un final mai bun.

“Five thousand light years from birdland” de Robert R. Chase are un singur punct forte. Este vorba de o rasa hibrida, pe jumatate pasare, jumatate fiinta bipeda, construita cu atentie si originalitate. Povestea cam scartaie si nu prezinta prea mult interes, incercarea da descifra textele din pasareasca extraterestra si imaginile astfel oferite furind in mod cert prim-planul. Parca chiar nu-ti mai pasa prea tare sa afli daca alien-ul Scree`ata`ata`ert`eu`ert`whoo`eta-tatatik`ka`eet si asa mai departe pentru o jumatate de pagina scrisa ( prescurtat Screet), spune adevarul sau nu. Necunoscutele din textele pe care  acesta le pune la indemana traducatorilor si oamenilor de cultura de pe Pamant au fost  cu mult mai mobilizatoare si mai apetisante pentru minte.

E. Salih, un londonez finantist, isi face debutul in Asimov`s cu “Messiah Excelsa” un text presarat, cel putin in debut, de cuvinte la care ar fi trebuit sa folosesc din plin dictionarul. Hempen sails ( pinze de ceva..), bonhomie, padana plain, sartorial pomp, statuesque dandizettes si lista se intinde. La unele pot banui intelesul, dar altele ma cam bagau in ceata. Singurul text de pina acum  la care am zis pas…

Urmeaza veterana Nancy Kress cu o povestire centrata pe drama unei femei saturata de casnicia sa de treizeci si sase de ani propunandu-si sa divorteze in paginile textului “Unintended behavior“. Autoarea prezinta cu lux de amanunte  trairile si  zbuciumul sufletesc al doamnei, condimentand cadrul cu o explozie tehnologica inca neatinsa de om la momentul de fata. Totul este computerizat, frigiderul e programat sa te anunte ce mai trebuie cumparat, masinile din bucatarie functioneaza pe acelasi principiu al oferirii serviciilor integrale cind in casa isi fac aparitia daunatorii, si pina chiar si cainilor li s-a oferit sansa ca prin montarea unor dispozitive sa-si poata impartasi gandurile cu stapanii. Annie Skepford are un asemenea caine de companie, Wulf oferit cadou de sotul sau si dotat cu gadget-ul de mai sus Intrebarea care se pune este, acum ca emitatorul reda sentimentele patrupedului fata de situatia de fata, cui va ramane el fidel? Femeii care l-a hranit zilnic sau celui care l-a cumparat si l-a adus in casa. Am spus acest lucru pentru ca in mod normal sotul nu primeste prea bine vestea (chiar daca o si insela) si se foloseste din plin de accesul sau nelimitat la masinariile din casa, terorizandu-si fara pic de remuscare sotia, doar doar s-ar razgandi.

Finalul revistei este mai putin science-fiction si mai mult horror (iuhuu!!). Damien Broderick debutant in 1984 in Asimov`s, este prezent cu textul “Uncle Bones“, exact “Unchiul oase si ulcele“, si in care ne ofera o viziune aparte asupra celor reinviati. Astfel multa lume a reusit ca prin manipularea nanotehnologiga (intervine aici si variabila grosimii portofelului) sa fie readusa la viata. Totusi trebuie sa mai fi inca viu inainte ca tehnologia reinvierii sa-ti fie implementata in organism, altfel ramai mort ca scandura. Sa fii un mort-viu, si aici nu vorbim de zombie pentru ca nevoia de singe si matze, si singe, nu exista deloc, are un singur impediment. De fapt doua daca il trecem si pe cel ca esti mort de-a binelea. Ei bine duhnesti (evident, nu?) in asa hal de lumea fuge de tine nu cand te vede, ci cand iti percepe odoarea absolut sublima a organismului.

Jim are o mama inimoasa, un tata picat la datorie si un unchi care aproape a dat coltul, dar armata l-a considerat prea valoros si l-a repus iar pe picioare “revitalizandu-l”. Este o poveste care m-a prins, ce se concentreaza asupra dramei pe care o traieste baiatul terorizat de colegii de scoala pentru ca are un unchi care face parte dintre “Puturosi”. La un moment dat, simti ca parca povestea se lungeste, insa totul este justificat de finalul mai luminos ca soarele intr-o zi caniculara si destul de (pre)vizibil de la o distanta de cativa kilometri buni. Dar ramane o pata de culoare intre multe texte scortoase si (probabil), cu mai multe pretentii.

Sean McMullen, unul dintre cei mai cunoscuti scriitori de science fiction din Australia, dupa cum aflam din descrierea oferita de editor, surprinde in “Cascada” (2004) directiile spre care se indreapta societatea umana in momentul in care o misiune spatiala pe planeta Marte este desfasurata cu succes. O lectura nu neaparat surprinzatoare, dar agreabila si cursiva.

Reputatul Walter Jon Williams, unul din taticii cyberpunk-ului, surprinde in “Dinozauri”, (1987),  ciocnirea dintre doua civilizatii, una extraterestra si rasa umana, mult avansata, ajunsa practic la un stadiu de pseudoleguma datorita imbunatatirilor evidente suferite. Dupa cum era si normal, anumite perceptii asupra propriilor fapte si consecinte sunt schimbate si mult alterate astfel incat  este foarte greu ca cele doua rase sa ajunga la un consens.

“Un ozn de singuratate“, scrisa in 1953 de Theodore Sturgeon mi s-a parut una dintre cele mai bune povestiri ale almanahului. Poate si din pricina ca abordeaza temeri si dorinte sufletesti intr-o maniera literara originala si deosebita, accentuand ideea ca destinul poate nu este chiar asa de implacabil pe cat pare. Imposibil sa nu remarci talentul scriitorului.

M-am bucurat cand am intalnit urmatoarea povestire, “Barbatii aduc numai necazuri“, (2004) , de James Patrick Kelly, pentru ca mi-am amintit ca am mai intalnit-o si intr-unul din volumele antologiei de la Nemira, The year`s best science fiction vol.3, lumea lipsita de aportul barbatesc, dominata de femei, roboti si demoni/diavoli trezind in mod sigur interesul si curiozitatea oricui. Pentru cei curiosi cred ca ar fi interesant de studiat ambele variante traduse pentru a se observa mai bine diferentele de sens ce pot aparea in asemenea cazuri.

Gregory Benford, profesor emerit de fizica, demostreaza ca uneori nu toate mesajele receptionate pot fi descifrate, si in ciuda acestui fapt omenirea poate urma totusi o directie benefica in evolutia sa. Scrisa in 2007, “Teoria matematicii aplicate” este in mod cert cea mai scurta poveste a almanahului insa suficient de cuprinzatoare, bine dozata si intensa cat sa atraga atentia.

O alta povestire care mi s-a parut deosebita este “Vremuri obisnuite“, (2006), de Bruce Golden in care este creionata situatia unui pamantean framantat de intrebari, caruia in urma contactului cu o rasa de extraterestri i se ofera sansa de a-si cultiva chemarea, dar si de a se afunda tot mai tare in valtoarea amintirilor inlantuite de eternele regrete.

La “Printesa pamantului“, (2004), a lui Mike Resnick, unul dintre cei mai prolifici si populari scriitori americani, dupa cum remarca editorii almanahului, lectura este din pacate alterata de lipsa unei pagini, cu numarul fatidic `89. Poate nu ar fi rau ca pagina respectiva sa fie scanata si urcata pe site. Am trecut peste si am dus-o asa pina la capat atras de subiectul incitant; cum reactioneaza ( si putin influentata ) o fiinta umana la trecerea in nefiinta a persoanei fata de care nutreste sentimente neconditionate de dragoste.

Acelasi subiect se repeta obsesiv si in povestirea “Nascut printre morti“, (1974), din dosarul de autor a lui Robert Silverberg, castigator a nu mai putin de cinci premii Nebula si patru Hugo, pe linga si mult titratul Grandmaster inminat de SFWA. De aceasta data perspectiva este total schimbata, textul avind forta si originalitate, finalul facand toti banii. Nu ma pot abtine sa nu observ usoara ironie ce invaluie intreaga povestire aflata intr-o continua cursa nebuneasca de la inceputul dramatic si pina la sfarsitul cu adevarat revelator.

“Mystery Hill“, (2008), de Alex Irvine mi s-a parut un text prea lung, usor intortocheat, cu multiple planuri aruncate nefericit in povestire, nereusind nici pina in final sa ma convinga. Cam pe aceeasi linie s-a inscris si povestirea lui Ken Wharton, “Aloha“, (2003), un pic prea revolutionara pentru gustul meu.

Dupa proaspatul “Oryx si Crake” am dat iar de o poveste in care nanotehnologia hotaraste soarta omenirii, alterandu-i definitiv si irevocabil viitorul. Desi nu ma omor in mod special dupa abordarile lui Nancy Kress, de aceasta data prin “Nanotehnologia cucereste Clifford Halls“, (2006), a reusit sa ma captiveze in intregime si sa-si aduca aportul cu succes la imbogatirea scenariilor din seria “ce s-ar intampla daca?!”.

In “Involutie“, (1936), Edmond Hamilton lumineaza anumite necunoscute din evolutia umana intr-un mod absolut remarcabil. In cateva pagini suntem purtati prin viziunea scriitorului asupra inceputului mai mult sau mai putin celular al omului oferindu-se detalii si amanunte care in mod sigur vor starni zimbete prin apartenenta revolutionara a acestora. Cand a fost scrisa povestirea?! De necrezut si fabulos, as exclama!.

De departe cel mai lung text al almanahului, “Povesti pentru barbati“, de John Kessel, urmareste maturizarea unui tanar nascut intr-o societate matriarhala, in care rolul barbatului este minimalizat, acesta fiind folosit mai degraba ca decor.  Trebuie sa recunosc si de aceasta data ca am fost tentat sa renunt a o mai lectura la un anumit punct. Nu este neaparat o poveste proasta insa cert este ca nu a reusit sa ma mobilizeze psihic suficient.

In schimb, Michael Cassut a fost o surpriza placuta. Scenarist, producator de televiziune, a lucrat la seriale ca “Outer Limits”, “The Twilight Zone”, sau chiar si mai popularul “Stargate Sg1″. “In ultima calatorie pe Marte“, (1992), dupa cum ii spune si numele,  se urmareste o asemenea expeditie pe planeta rosie, cu accent pe descoperirile si constientizarea efectelor nocive pe care le-ar avea la momentul respectiv contactul uman cu fiinte extraterestre. Atmosfera mi-a adus in minte de cadre din filmul Red Planet cu Val Kilmer, chiar daca considerat mediocru, totusi cu  peisaje care-ti raman in timp adanc inradacinate`n minte.

“Pacea biruitoare“, (2006), de Paul J. McAuley are ritm si actiune, rase bizare si artefacte pierdute, insa parca nu straluceste indeajuns. O povestire cursiva, antrenanta si atat.

De la Cynthia Ward, vazand la scurta descriere ca printre preocuparile sale se numara si horror-ul am sperat sa intalnesc niscaivai elemente specifice si in povestirea sa, “Ultima zi de scoala“, (1997). Din pacate pentru mine nu prea a fost cazul, si ar mai fi de remarcat ca si de aceasta data ritmul de lectura a fost perturbat de o mica incurcatura la pagini, insa nu va faceti griji, ele sunt de fapt doar un pic inversate. O povestire cu extraterestri (si nu numai) interesanti, care nu sparge insa tiparele, pe aceeasi linie cu cea de mai sus.

Regretatul Poul Anderson (1926 – 2001) publicat in trecut la Nemira este si el prezent in almanah cu povestirea “Printre talhari“, (1957). O idee interesanta cu o intriga bine inchegata in jurul unei dispute dintre doua natii spatiale, ce ne arata inca odata ca o persoana cu stofa de conducator si mintea limpede poate salva oricand, in ciuda piedicilor, poporul de la ananghie.

Si am ajuns usor, usor, la dosarul de autor a lui Robert Silverberg. Povestirile sunt atat de atractive de parca au fost alese pe sprinceana ( si chiar nu ma indoiesc ca asa a si fost). Despre “Nascut printre morti” am adus vorba mai sus, urmand la rind “Multipli”, (1983). De aceasta data scriitorul experimenteaza pornind de la acele instincte pe care le avem ascunse in noi si incercam sa le reprimam, exploatate intr-o forma aparte si inteligenta. O povestire despre limitele ce pot fi trasate intre dragoste, nevoie si/sau dependenta.

“Cursa printre microcipuri“, (1989),  la fel ca si textul lui Vernor Vinge, “Serendipitate sintetica” din “The year`s best science fiction vol.3″ publicat la Nemira pe care am avut placerea sa-l parcurg recent, uimeste  prin vizionarismul sau si capacitatea de a integra idei atat de apropiate realitatii, intr-un moment in care sistemele informatice nu cunoscusera dezvoltarea zilelor noastre.

In “Hardware“, (1987), ni se ofera o lectie despre ce se poate ascunde in spatele unui artefact inofensiv, atunci cind posibilitatea ca acesta sa fie un pericol real pentru societatea umana este ignorata aproape in intregime. Povestirea de final, “Imparatul si maula“, este, spre surprinderea mea la momentul respectiv, o adaptare sci-fi a unui basm arhicunoscut. Nu voi dezvalui mai multe detalii pentru a nu strica placerea identificarii basmului respectiv insa cert este ca a textul a avut o evolutie cu totul neasteptata si placuta.

Per total, adunand in final bunele cu relele, eu nu pot sa concluzionez decat ca ma simt un cumparator, nu multumit, ci foarte fericit, multe dintre povestiri fiind remarcabile, si mergandu-ti direct la suflet. Meritul este doar al editorilor acestui almanah care au reusit sa realizeze o selectie riguroasa capabila sa ne poarte prin mai multe decenii de scriitura ale secolului 20  fara a se observa insa diferente literare majore intre texte .

Nu trec cu vederea nici formatul prietenos al fostei reviste si al actualului almanah, axat doar pe povestiri plus cateva informatii foarte utile despre scriitori, de care m-am folosit si eu inserându-le din loc in loc in recenzie.  Fara texte si alte umpluturi metastazice si metafizice. Fara articole de pomana si aiurea. Doar povestiri. In ciuda micilor disconforturi, Sci fi magazin = Asa da.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.

Pat Murphy, nume, ce nu-mi spune prea multe, nu e chiar o debutanta publicand inca din anii `80, cu premiu Nebula la activ pentru romanul “The Falling Woman” si un alt Nebula luat in acelasi an de aceasta data la categoria povestiri cu “Rachel in love“. “Vorbeam din adancuri” este o povestire bine inchegata, ce accentueaza mai ales obsesia personajului principal, prin prisma experimentului la care participa, capacitatea de interactionare cu ceilalti semeni scazandu-i dramatic. Ritmul intamplarilor este alert, accentul fiind pus mai mult pe personalitatea si visurile eroinei.

Benjamin Rosenbaum desi este un nume nou mie imi parea cunoscut, intrebare ce m-a bantuit o perioada de timp. Dupa ce am citit citeva randuri din “Pornirea ceasului” mi-a adus aminte unde m-am mai lovit de el. Pe adresa de web a revistei Nautilus aveti bonus povestirea din antologie. Si, desi aveam impresia ca am citit-o, e posibil s-o fi inceput si din motive subiective am renuntat in a o parcurge. La fel s-a intamplat si acum, am luat-o la lecturat undeva tarziu in noapte si nu am reusit sa prind mai nimic, si am renuntat dupa vreo trei pagini. Cu forte noi, a doua a zi, altfel s-au miscat lucrurile. In principiu, necazul cred ca a stat la abundenta de denumiri ale unor elemente despre care nu se ofera prea multe detalii, cel putin in prima parte, trebuind sa te adancesti un pic in povestire pentru a-ti putea face o idee despre cadrul si intriga povestii. Trebuie sa recunosc ca este o abordare interesanta a viitorului mult mai plastica si mai optimista fata de multe asemenea descrieri, cu locuitori ce au suferit mici modificari voite, urmarindu-se, in fapt, impactul emotional ce afecteaza prietenii in cazul in care unul dintre ei isi doreste reintoarcerea la stilul clasic de conventuire.

David Moles un alt incepator in ale sf-ului reuseste sa schiteze in “A treia tabara” o alta lume a viitorului, in care contactele dintre civilizatii sunt conduse, si oare se mira cineva, in primul rand de interesele economice si financiare, elemente hotaratoare pentru viitorul contact interelational. Ca si precedentele povestiri nu sunt multe de reprosat, lumea este convingatoarea, cu o derulare suprinzatoare a evenimentelor.

Christopher Rowe a fost pentru mine mierea acestei prime parti a Antologiei, “Statul voluntar” este departe, ca elemente surprinse si cadru, de scrierile dark fantasy insa povestirea poate face fata cu cu success unei comparatii cu lumile reusite ale lui China Mieville, Jeff Vandermeer, Alistair Rennie, Paul DiFillipo, etc. M-a impresionat inca din start registrul imaginativ la care a apelat scriitorul conturand o lume fantastica lipsita de cliseele si fiintele des intalnite in asemenea cazuri, oferindu-ne o mostra curate si originala de inventivitate si inspiratie. De asemenea nici evolutia povestirii nu este una conventionala, pina la final nu se afla multe amanunte despre ce se urmareste, aceasta situatie contribuind la marirea suspansului si atractivitatii povestii.

Nancy Kress a fost cea care mi-a mai domolit entuziasmul cu una dintre cele mai lungi povestiri din antologie, mult prea lunga, cu termeni si elemente in care Hawking probabil ca ar fi inotat ca un peste. Eu mai putin. Nu am priceput cum niste copii, entitati artificiale, teoretic inchise intr-un computer pot avea simt tactil si pot intreprinde activitati cu specific uman. In rest spatiu cosmic din belsug. Numai pentru fani.

Paolo Bacigalupi si “Oamenii de nisip si zgura” a mai adaugat o aroma bunatatilor pe care le-am devorat de-a lungul antologiei. O lume postnucleara populata de soldati superupgradati si destul de putine fiinte ce s-au putut adapta la noile conditii, intalnirea cu o asemenea fiinta din trecut fiind cu atat mai surprinzatoare si bulversanta pentru veteranii nostri. Desi dramatic, finalul nu poate sa nu smulga un zimbet, ramanand cu idea ca uneori daca nu ai posibilitatile si aptitudinile de a te adapta la noile conditii orice incercare este sortita esecului.

“Cand Dumnezeu a batut din palme” a lui Michael F.Flynn, considerat unul dintre cei mai buni scriitori de hard sf din ultimele decenii, si care a semnat si o colaborare cu Larry Niven si Jerry Pournelle printre altele, te poarta intr-o alta lume a viitorului, intr-o alta dimensiune. Desi idea este asemanatoare cu cea din Stargate, porti dimensionale prin care se poate circula de pe o planeta pe alta, povestirea are toate atuurile necesare pentru a avea lipici la cititori. O alta planeta, o echipa de cercetare trimisa pentru a culege date, o specie extraterestra cu mult diferita de cea umana cu o prezentare exotica si detaliata, pe cat s-a putut in spatial alocat, a obiceiurilor si traditiilor poporului studiat si o incheiere fara multe inflorituri, surprinzatoare dar realistica. Povestea intareste certitudinea ca intradevar scriitorul este unul dintre cei mai buni.

John M.Harrison cred ca nu mai are nevoie de nicio prezentare. Viriconium a fost pentru mine o mica relevatie, lasand la o parte stilul imbogatit de tot felul de inflorituri, ramane o poveste fantastica intr-un cadru si mai fabulos al carui principal atu il constituie descrierile in forta si atentia deosebita pentru detaliu si profunzime. In “Turism”, am avut impresia ca sunt transportat intr-o lume paralela cu cea a fratilor Strugatki din “Picnic la marginea drumului“, insa poate a fost doar un miraj de moment. Oricum altele sunt acum perspectivele, lumea este schitata sumar insa suficient pentru a impresiona, personajele fiind cele aduse in prim plan de aceasta data. Este o experinta scurta dar profunda. Si daca ar fi numai atat.

Tery Bisson de care am aflat recent de la colegu aspoiu, ce-mi atrasese atentia asupra cartii “A canticle for Leibowitz” de Walter J. Miller tradusa la Rao in 1996 ( “‘Cantica pentru Leibowitz ”), scriitorul de fata fiind cel care a scris continuarea intr-o colaborare postuma cu Miller. Si cum nu cred in coincidente, “Cantica…” tocmai a urcat in topul lecturilor viitoare. “Pe cuvant de cercetas” de ofera o perspectiva interesanta asupra trecutului preistoric si a obiceiurilor bastinasilor din acele vremuri. Farmecul si gratia povestirii sta cum am subliniat mai sus in abordarea absolut originala a unei idei destul de uzitata, Stephen Baxter stie mai bine, a calatoriilor in timp.

James Patrick Kelly, debutant in 75, ne descrie de ce “Barbatii inseamna necaz“. Un alt nod marinaresc bine strans din aceasta antologie, si o noua revelatie pentru cititorii nefamiliarizati cu scriitorul, cum ar fi si subsemnatul. Avem de-a face cu o un detectiv particular femeie intr-o lume exclusiv feminina, rezultata in urma unei catastrofe, inmultirea facandu-se pe cale artificiala cu largul concurs al …demonilor, ce nu pot comunica direct cu ele si folosesc roboti ca translatori. Portia de mister, cazul incalcit, pe masura ce se inainteaza pe indicii, si rezolvarea adoptata de detectiva noastra aduce aminte de scrierile lui Marlowe si de atmosfera specifica investigatiilor de aceasta natura, din acele timpuri.

Kage Baker si povestirea “Mama Egipt” a fost o lectura interesanta pe de o parte dar si o dezamagire si mai mare la final. Daca la inceput am fost mirat de prezenta proverbului transilvanean totusi ar fi trebuit sa fiu pregatit pentru ceea ce a urmat. Nu, nu este o poveste cu vampiri insa actiunea se petrece intradevar in Romania, cam acum cateva secole, mamaliguta si sarmalutele fiind la mare cinste.De-a lungul povestirii se observa ca scriitoare este bine pusa la punct cu documentarea, povestea si firul actiunii nu sufera de inexactitati de niciun fel, doar ca pe parcurs se da impresia unul final mult mai consistent.Ceea ce nu prea a fost cazul. Daca pina aproape de final a fost un ritm destul de molcom presarat cu cateva fraze si situatii comice, pe neasteptate se incheie socotelile cu unul din personajele cheie, incercandu-se apoi o revenire la atmosfera initiala inainte de a se finaliza cu deznodamantul. Plus ca lungimea povestirii nu ajuta deloc.

Vernor Vinge, publicat recent de Nemira, isi face si el loc in antologie cu “Serendipitate sintetica”. O poveste interesanta despre un viitor computerizat in care lumea jocului s-a contopit cu cea reala, si lucrurile nu mai sunt cum le stim noi. Inceputul este de asemenea mai dificil insa daca aveti rabdare puteti descoperi in abordarea prezentata elemente si aplicatii de tehnologii interesante si de ce nu, probabil de viitor. Spre deosebire de romanele lui Vinge, povestirea este scurta insa de efect.

Mary Rosenblum in “Multumesc, doctore” nu impresioneaza neaparat insa se poate mandri cu o constructie reusita si o actiune mai putin sf-istica, si mai mult psihologica. Vandana Singh ne prezinta un nou Delhi, o viziune in care predomina propozitiile lungi, cel putin la inceput, cu descrieri amanuntite, pline de detalii, stranse in jurul unei povesti cu substrat, de asemenea, psihologic.

Brendan Dubois incheie fericit prima parte de antologie cu “Steaua cazatoare“, o povestire de suflet, plasata intr-un viitor sumbru al omenirii lovita de un virus mortal pentru orice mijloc electronic. Ramasa fara accesul la multe din facilitatile de care se bucura multa lume incepe sa-si piarda din umanitate. O poveste ce aduce aminte de scrierile delicioase si usurele ale lui Heinlein.

Cum spuneam si la inceput, din cele trei volume, cel de fata are ponderea cea mai mare de povestiri ce mi-au placut si in viziunea personala este o prima parte mai mult decat reusita. Cartea poate fi comandata de pe site cu 10% reducere de aici si daca va mai aruncati un ochi si pe blogul editurii si o sa vedeti ca pentru o recenzie primiti o carte gratis as spune ca moshu deja a venit de la Nemira.