Cand teroristii cu pricina pun stapanire pe postul TV, ii iau ostatici pe directorul postului, pe reporterul-vedeta si pe fata de la meteo si deturneaza stirile ca sa serveasca scopului lor. Dar directorului i se invart rotitele: daca esti ostatic si oricum trebuie sa produci emisiunile pe care le doresc teroristii, de ce nu ai folosi ocazia ca sa scoti postul din rahat? Un reality show in direct cu baietii rai e exact ce doreste publicul; ratingul creste intr-o zi cat altele in sapte si toata lumea castiga: teroristii isi transmit mesajul intregii Americi, iar ostaticii pot sa viseze la bani si faima – daca scapa cu viata.

Romanul este impartit in zile, iar primele doua-trei m-au facut pe rand sa rad, sa ma minunez de cat de actuala pare situatie (desi cartea e scrisa acum mai bine de 15 ani) si sa imi dau seama ca situatia nu e nici pe departe atat de fantezista cum ar parea la prima vedere. (Ah, da, daca va inchipuiati ca e un roman SF, nu e cazul.) Dan Diaconescu arestat, cu fanii in fata tribunalului si toate televiziunile discutand cazul? Suna cunoscut? Cam asa ceva, plus niste bombe si salvarea planetei.

Din pacate, dupa primele 200 de pagini, actiunea incepe sa stagneze. Incep sa se clarifice relatiile dintre teroristi si ostatici si intre teroristi insisi, dar lucrurile care erau distractive la inceput devin obositoare. De cate ori poti sa citesti despre cum directorul postului discuta cu directoarea firmei care redistribuie transmisia? Prea multa logistica si prea putina dezvoltare a actiunii.

Sfarsitul devine previzibil destul de devreme, dar nu asta e problema romanului. Sufera de un singur lucru: lungime. Chiar daca reuseste, din loc in loc, sa aduca o scena sau o idee care sa te captiveze, nu mentine aceeasi stacheta pe tot parcursul. Daca editorul ar fi taiat vreo 200 de pagini… rezultatul ar fi fost mult mai bun, dupa parerea mea.

Eu incerc sa vad partea pozitiva: cartea incepe bine si se termina bine. Primele interactiuni ale teroristilor cu ostaticii fac toti banii, iar interviurile din final reusesc sa arate destul de bine cum personaje atat de diferite ajung sa fie unite, macar temporar, intr-un tel comun. Daca reusiti sa ignorati partile plictisitoare si nu va asteptati la mai mult decat entertainment pur, nu cred ca o sa regretati ca ati citit Imagini la ora unsprezece. Dar exista si carti mai bune…

Galileo Online se doreste a fi un site independent – un fel de o revista separata -, deci nu va asteptati ca materialele din Galileo “offline” sa apara pe Galileo online. Lansarea oficiala a site-ului este pe 1 iulie, dar deja aveti ce citi, de la recenzii la stiri.

Daca aveti sugestii sau plangeri, le puteti exprima pe blogul lui Horia Nicola Ursu, aici.

Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.

Joe Haldeman – Graves
Initial, am reusit sa o ratez complet. Poate e de vina revista, poate lipsa mea de atentie, dar m-am intrerupt din citit dupa interviu si, cand am revenit, am reusit sa sar peste povestire fara sa-mi dau seama. In plus, butonandu-mi iPodul in drum spre serviciu, am descoperit si ca aveam nuvela pe el de luni intregi… (A fost citita in podcastul StarShipSofa – mp3-ul e aici). La nici 10 pagini, e usor sa sari peste Mortuare, dar ar fi pacat. Inca o povestire cu razboiul din Vietnam (care inseamna mai mult pentru un american decat pentru noi), dar e scurta si la obiect, iar Haldeman stie sa scrie, asa ca poanta finala, desi are doar putin peste o pagina, are efectul scontat. Nu, nu va spun care e, e mai misto asa.

P.S. Mircea Pricajan explica aici traducerea titlului: “graves registration este un serviciu militar care se ocupă cu recuperarea cadavrelor de pe front, identificare lor şi transportarea spre locul de îngropăciune. din 1991 încoace, acest serviciu şi-a schimbat numele în mortuary affairs.”

Articole

Cory Doctorow – Adolescentii si sexul
Ce m-a surprins nu a fost articolul (stiam deja ca apreciez ce scrie Doctorow), ci premiza lui. Niste oameni chiar au fost indignati ca niste copii de 17 ani dintr-o carte fac sex? Fac sex off-screen? Intr-o carte care atinge subiecte mult mai serioase? Destul de multi oameni au fost indignati incat sa fie scris acest articol? Avem o problema…

Peter Watts – Ce-ar fi sa decolam si sa-i facem praf de pe orbita?
Cred ca am mai citit articolul si pe blogul autorului, dar mi-a facut placere sa-l recitesc. Niste idei interesante, cateva chestii care nu-mi trecusera prin cap, iar titlul e ales numai bine. Per total, de acord cu Watts, inclusiv cu sfarsitul: nu am mers la Avatar pentru povestea adanca, sa fim seriosi.

Paul Di Filippo – Cyberpunk: Dupa 25 de ani
Cred ca lipsa mea de afectiune pentru cyberpunk e cunoscuta deja, asa ca nu va fi o surpriza faptul ca nici n-am citit articolul pana la capat.

Mircea Oprita – Elogiul unei cariere, Graham Sleight – Ray Bradbury
Doi autori care nu ma intereseaza in mod deosebit, deci nici biografiile lor nu m-au interesat. Pentru fani…

Interviu

Joe Haldeman in dialog cu Horia Nicola Ursu
Inca un scriitor pe care nu l-am citit in mod extins, asa ca am luat interviul ca pe o chestie informativa, sa vad ce are de zis un scriitor faimos. Nu mare lucru, s-a dovedit; din pacate raspunsurile la interviu par standard, fara multe detalii si fara sa dezvaluie mare lucru din personalitatea autorului.

Cateva observatii de final:
- Dupa cum au remarcat si Stefana Czeller si Adina, biografiile autorilor ar sta mai bine inainte de povestiri. Vreau sa stiu cine e autorul inainte sa ma apuc de citit textul lui, nu dupa.

- Mici greseli de corectura, din fericire nimic major; traducerile au sunat bine toate.

- FYI pentru editii viitoare – Mindbridge a lui Haldeman a fost tradusa la Teora drept Conexiunea PSI (traducerea nu e notata in paranteza in biografia respectiva).

Daca ar fi dupa mine, Galileo ar avea mai putine articole semi-biografice (lista de autori despre viata/opera carora as vrea sa citesc e foarte, foarte mica), mai multe articole despre alte teme (preferabil mici si scurte, pentru diversitate), iar partea de literatura ar ramane la fel. In continuare mi-as dori-o in format de revista glossy, dar asta e

Despre Galileo a mai scris si Eddie, aici.

Sîmbătă, 12 iunie, ora 14.00. Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă.
Prezintă: Alistair Ian Blyth, Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Radu Voinescu, Lucian Dan Teodorovici.

• Millennium Press

Imagini la ora unsprezece de Norman Spinrad si Dune: Batalia Corrinului de Brian Herbert & Kevin
J. Anderson.

Povestiri fantastice de Michael Haulica

Lansare: Sîmbătă, 12 iunie, ora 13.30, standul Millennium Press. Prezintă: Michael Haulică. Invitaţi: Ştefan Ghidoveanu și Mircea Pricăjan .

Povestiri de duminica de Mircea Oprita

Lansare: Sîmbătă, 12 iunie, ora 13.30, standul Millennium Press. Prezintă: Horia Nicola Ursu. Invitaţi: Mircea Opriță, Cătălin Badea-Gheracostea, Michael Haulică și Radu Pavel Gheo.

Prezentarea numarului inaugural al revistei Galileo Science — Fiction & Fantasy

Lansare: Sîmbătă, 12 iunie, ora 14.30, standul Millennium Press. Prezintă: Horia Nicola Ursu.

• Vremea (la standul editurii Millenium Press)

  15.00–15.30 Noutati in colectia Rosu si negru
  …Si la sfârsit a mai ramas cosmarul de Oliviu Crâznic

Si cam atat despre lansari…

Inceputul

In octombrie 2009, Horia Nicola Ursu intreba pe blogul propriu “Ati cumpara o revista trimestriala de fantasy & science fiction?“. Era primul indiciu “oficial” ca editorul satmarean se gandea serios sa umple golul lasat de disparitia CPSFA, JSF, Lumi Virtuale sau Sci-Fi Magazin.

Seria de intrebari adresate fanilor avea sa duca la un portret-robot publicat in Nautilus (“Cum trebuie sa arate o revista F&SF?“) si, patru luni de tacere mai tarziu, la dezvaluirea numelui si copertii revistei (“In martie, la Millennium Press“). Daca titlul mesajului era oleaca inselator (revista avea sa apara abia in mai, nu in martie) continutul era suficient de apetisant ca sa ma faca sa fug la posta si sa devin unul dintre primii abonati.

Si unul dintre primii cititori, bineinteles

Pe scurt

240 de pagini, format A5

20% autori romani (Liviu Radu, Sebastian Corn)

50% autori straini (James Patrick Kelly, Norman Spinrad, Joe Haldeman)

30% articole (Mircea Oprita, Graham Sleight, Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Peter Watts, Joe Haldeman)

Pe lung

“O sansa din 10 la puterea a saisprezecea” e povestirea cu care James Patrick Kelly a castigat premiul Hugo in 2000.

In 1962, anul crizei rachetelor cubaneze si cea mai fierbinte perioada a razboiului rece, Ray Beaumont are 12 ani, o biblioteca intesata cu carti SF si un adapost antiatomic in curtea din spatele casei. Asa ca atunci cand un om din viitor ii cere ajutorul, Ray il ascunde in buncarul improvizat si incearca sa faca tot ce poate ca vizitatorul sa-si poata duce misiunea la bun sfarsit. Dar va putea Ray sa fie acea sansa din 10 la puterea a 16a de care omenirea are nevoie ?

Curat scris, cu un filon poetic care iti place sau nu; o dovada ca nu e nevoie de o idee de geniu ca sa scrii un text SF eficace. Sunt complet subiectiv, dar pentru mine e un 10/10

***

“Doi batrani, pe o banca…” e inca una din povestile despre povesti, atat de dragi lui Liviu Radu. De data asta, autorul examineaza geneza unui roman clasic (“Frankenstein”, de Mary Shelley) si da o explicatie fantastica unui sir de coincidente care leaga mortile celor trei barbati faimosi (Lord Byron, Percy Bysshe Shelley si John William Polidori) implicati in brainstorming-ul care avea sa duca la aparitia ideii din Frankenstein.

Argumentatia intortocheata si stilul molcom nu usureaza lectura unui text care e, pana la urma, o povestire cu poanta. 6/10

***

Sebastian Corn e exact asa cum il stim si in “Vonu” – o extrapolare ironica a Romaniei contemporane, in care un grup de teroristi din Punjab cauta Castelul Peles intr-o Vale a Prahovei in care conceptul de augmented reality e dus la extrem.

Ce inseamna “asa cum il stim” ? Ei bine, textul abunda, ca toate povestirile lui Corn, in termeni inventati si neexplicati, in iluzii frumoase si confuze, in personaje care apar si dispar. Cititorul e lasat sa lege toate itele actiunii si sa reconstituie o imagine din sute de cioburi razlete; dar aici, spre deosebire de Adrenergic!, efortul pretins nu e recompensat pe masura. 5/10

***

“Jurnale din anii molimei” e cel mai lung text din revista, si cel mai bine scris. Cu un ritm alert si bine sustinut, Norman Spinrad construieste portretul inspaimantator al unei Americi divizate intre cei care au Luat-O si cei care nu. Ea e, bineinteles, Molima – o porecla in spatele careia se ascunde, usor de ghicit, cea mai inspaimantatoare maladie a secolului douazeci.

Personaje bine construite, actiune, sex, imagini inspaimantatoare si greu de uitat, dar si o senzatie persistenta de “prea se rezolva lucrurile ca pocnind din degete”. In nuvela asta, Spinrad e mai american decat il banuiam. 9/10

***

O traducere noua a unei povestiri vechi – “Mortuare” i-a adus lui Joe Haldeman premiul Nebula in 1993.  In timpul razboiului din Vietnam (da, tema recurenta la Haldeman…) un recuperator de cadavre descopera un trup mutilat. De cine si cum ramane sa descoperiti citind. Minusuri: traducerea bizara a titlului (in original “Graves”) si faptul ca e genul de poveste care polarizeaza opiniile – mie mi-a placut foarte tare, altora deloc. 9/10

***

Despre articole: intr-un interviu exclusiv, Joe Haldeman recunoaste  ca nu citeste SF, Graham Sleight semneaza un dosar Ray Bradbury, Mircea Oprita scrie despre Ion Hobana (a carui carte, Timp pentru dragoste, am (re)citit-o saptamana trecuta), Cory Doctorow apara dreptul la sex al personajelor-adolescenti, iar Peter Watts admite ca ar mai vedea Avatar inca odata, desi povestea e de doi lei.

Concluzia e una singura: Galileo e o revista grozava.

Sper ca urmatorul numar (vara 2010) sa apara totusi in prima luna a verii, nu in ultima…

Treptat-treptat am aflat amanuntele importante: revista va aparea trimestrial, va fi in format trade paperback mediu (adica 20,5 x 13,5 x 1,7 cm) si va arata… cam ca o carte, pentru ca sunt planuite 240 pagini pe numar.

Despre continut nu stim prea multe detalii – puteti vedea lista de autori pe coperta, iar aici Horia ne spune cate ceva despre ce va cuprinde revista.

Si partea cea mai importanta: cat o sa coste si de unde puteti s-o cumparati. Pretul suna bine pentru 240 de pagini – 15 lei per numar. Daca o sa arate la fel de bine pe cat se anunta, eu zic ca merita banii… e doar de 2 ori mai mult decat o revista glossy, in definitiv Cu distributia stim cu totii cum e (sublima, dar lipseste cu desavarsire), asa ca varianta cea mai simpla ramane abonamentul. 50 lei pe an, cu bonus cate o carte la fiecare numar pentru cei care se aboneaza inainte de 1 aprilie. Plata se face prin mandat postal, transfer bancar sau Paypal (detalii aici).

Eu m-am abonat… asa ca vor veni si niste pareri imediat ce o primesc.

Acestea fiind spuse…

Cybervals – Mircea Coman. Din seria “mda”. Nici calda, nici rea, oarecum plictisitoare, o mai salveaza sfarsitul gandit destul de bine incat sa nu ma prind care era faza inainte de explicatie.

Duel cu ceata si lotusi – Catalin Sandu. Daca mi-a placut mie, care nu stiu nimic despre Go, sunt convinsa cei care il inteleg vor fi si mai incantati. Catalin Sandu a nimerit la fix echilibrul intre prea multe si prea putine informatii (mie imi place sa ghicesc), iar scriiturii n-am nimic ce sa ii reprosez. As face un rezumat al subiectului daca as putea, dar mi-e greu – sa zicem un fel de joc de Go care consta in crearea de peisaje cu ajutorul mintii.

Heptozaur – Liviu Braicu. Antologia asta are parte de cateva povesti stil basm, iar Heptozaur este prima dintre ele. Ca stil nu m-a dat pe spate, dar povestea in sine e draguta si n-am mai intalnit pana acum teoria asta privind comportamentul balaurilor. “Cum sa te protejezi de balauri folosind matematica de clasa 1″, cum ar veni. Daca nu o iei prea mult in serios, nuvela e chiar misto.

Saltul pisicii – Roxana Brinceanu. O povestire cu potential, dar care s-a cam pierdut pe drum. Probabil ar fi meritat extinsa putin, pentru ca, imediat ce intelege si cititorul care era faza… totul se termina. Pacat, ca abia incepusem sa fiu interesata.

Intre cesti de cappuccino – Robert Coller. Aici recunosc ca parerea mea e mai subiectiva decat de obicei. Pe Robert l-am cunoscut pe un forum de scriitori amatori (si bagatori de seama, adica eu), iar povestirea aici de fata m-a impresionat la vremea respectiva din cauza ca era mult mai buna decat orice se mai scrisese pe acolo (poate si datorita faptului ca n-avea de-a face cu elfi, barbari si batalii…). Privita alaturi de altele, in volum, nu mai e chiar atat de “wow”, dar ramane in continuare o povestire interesanta.

Sufletele arborilor – Ioana Visan. Incepe bine. Foarte bine. Pacat de razele laser de la final… Putea sa fie o poveste fantastica reusita, dar mie finalul mi-a inspirat doar un Arnold pe motocicleta.

Valori familiale – Aron Biro. Una dintre preferatele mele din volum, desi e lunga si greu de urmarit pe alocuri. Familia din titlu e alcatuita din Primul Fiu al Domnului, Al Doilea Fiu al Domnului si – evident – Domnul insusi, iar povestirea il adauga la distributie si pe Iuda. Ce mi-a placut: bulele de zvonuri (ingerii sunt prea lenesi ca sa duca mesaje oamenilor, asa ca Domnul a lasat sa pluteasca bule care sunt sparte si care duc la raspandirea cunostinelor in subconstient), reinterpretarile Bibliei (Sarpele – un inger cu aripile atrofiate – vrea ca omul sa sparga toate bulele si sa cunoasca tot, dar Adam nu nimereste si trebuie sa sufere consecintele), faptul ca identitatea Primului si Celui de-al Doilea Fiu nu sunt atat de clare cum par… si, per total, stilul, faptul ca unele fraze chiar merita citate (de ex.: “Liberul arbitru, in viziunea lui Dumnezeu, inseamna ‘Faci ce vrei, dar stii ce faci?’, ceea ce in mintea lui Adam s-a inteles ca ‘incercarea moarte n-are’”). Probabil e singura povestire din antologie pe care vreau s-o recitesc.

Vanatoare de vulpi- Liviu Radu. O povestire scurta-scurta de tot, prea scurta ca sa poata fi SF sau fantastica. Din fericire, dimensiunea este numai buna, avand in vedere ca devine clar destul de devreme care e poanta.

Radio Live – Mircea Pricajan. Probabil ar fi fost o povestire interesanta daca as fi inteles ce se intampla. DJ-ul “malefic” ajunge condamnat de el insusi? Dependenta de o voce de la radio? Am zis eu ca imi place sa ghicesc ce se intampla, dar ceva mai multe indicii n-ar fi stricat…
(Apropo, eu nu-s adepta ideii ca autorii nu trebuie sa-si explice scrierile… asa ca astept explicatii )

Testamentul de ciocolata – Marian Coman. Am citit-o deja de doua ori, prin alte locuri, asa ca de data asta am sarit-o. Stim cu totii ca e buna, nu mai nevoie sa scriu inca o data.
Edit: O gasiti pe blogul lui Marian, aici.

Dansand pe Marte – Catalin Maxim. In afara de cuvantul “Marte”, nu vad legatura intre nuvela de fata si o antologie de texte SF. Asa cum nu vad nici ce vrea sa transmita… Doi batrani care viseaza la tinerete si filozofeaza intre timp? Macar are doar cateva pagini…

Zalm per Oxis – Bogdan-Tudor Bucheru. Povestirile lui Bogdan Bucheru imi plac de multi ani, iar cea de fata n-a facut exceptie. Conform unor istorici, Zalmoxis, zeul dacilor, chiar a fost o persoana reala, iar Bodgan Bucheru ne spune cum a facut un fost sclav (Zalm, fiul lui Oxis) ascensiunea la pozitia de zeitate. Dupa parerea mea, aici se vede ca da, se poate scrie literatura fantastica romaneasca, si inca bine. Bucheru recreaza societatea geta si reuseste sa scrie personaje interesante si credibile. Singura mea plangere? Sfarsitul pare fara legatura cu restul si e prea putin explicat.

Fara doar si poate – Ana-Veronica Mircea. Imi place tot ce e post-apocaliptic, dar in cazul asta realizarea nu m-a impresionat. Supravietuitorii sunt doi soti care s-au intamplat sa se afle intr-un buncar fix in momentul optim, incep sa se certe din cauza rolurilor celor doua sexe… dupa care apare Satana, care nu se potriveste in ideea mea de povestire – daca avem explozii nucleare, hai s-o mentinem realista pana la sfarsit.
(Da, Stephen King reuseste sa arunce fortele binelui si raului intr-o poveste realista, dar nu cred ca-s multi altii carora sa le iasa.)

Evidenta unor promenade – Andrei Gaceff. Oamenii dintr-un oras… incep sa se… miste? Sau sa nu se mai miste? Sau ceva de genul asta? Nuvela e atat de greu de citit incat nu ma trage inima sa o recitesc in speranta ca o sa inteleg ce se intampla.

Posibilitatea fiBANara – Ben Ami. Ideea e interesanta – o lume utopica in care locuitorii pot sa faca “excursii” intr-un fel de iad, in care totul e permis. Testare de limite, dezlantuire a ceea ce e mai rau in oameni (ma rog, in fibanari) pentru ca apoi viata sa poata continua in “paradis”. Nu am inteles de ce numele e scris “fiBANari” si italicele care misuna prin text m-au iritat dupa cateva pagini, dar esenta exista si nu mi-a parut rau ca am pierdut cateva zeci de minute citind.

Pulbere in vant – Dumitru Cl. Statescu. Nu am inteles ce vrea povestirea de la mine sau ce cauta intr-o antologie de SF. Isaac si Yehvah filozofeaza despre conditia omului, care de fapt exista numai in mintea lui Yehvah, care a cam imbatranit si i-e mila de saracii oameni care vor disparea cand el va muri. Nu ma pasioneaza discutiile filozofice, iar sfarsitul este un mare “fas”, asa ca singura parte pozitiva pe care am reusit sa o gasesc povestirii este (din nou) faptul ca e scurta.

Baietelul cel fierbinte si Harca Pamantului – Stefana Cristina Czeller. Inca un basm, chiar foarte reusit. Ca orice basm, are personaje schematice si o morala clara la sfarsit, dar asta nu are cum sa deranjeze, pentru ca povestirea e bine gandita si bine scrisa. Eu nu-s mare amatoare de Feti Frumosi, Vrajitoare si alte personaje cu o singura trasatura, dar in cazul de fata totul curge cum trebuie de la un capat la altul… si nu aduce nici o secunda a Ispirescu (phew).

Plimbarea de seara – Florin Pitea. Am pornit fara asteptari. Florin Pitea scrie cyberpunk, in primele randuri apare un nume japonez… o Doamne, iar trebuie sa citesc ceva a la Gibson? (Nota: nu-mi plac cyberpunkul in general si Gibson in mod particular.)

Raspunsul suprinzator… nu, nu aduce a Gibson, nu apare Yakuza, de fapt personajele puteau sa se numeasca John si Bill sau Ion si Vasile si efectul era acelasi. Pe scurt, un robot este insarcinat de un batran sa aiba grija de cainele celui din urma, dupa care batranul moare. Robotul e nevoit sa se documenteze nu numai despre nevoile animalelor de companie, ci si despre societatea umana – cu care are de-a face dupa ce batranul lasa mostenire cainelui o suma importanta de bani. Totdeauna e distractiv sa vezi oamenii din perspectiva unui robot.

Dar punctul forte al povestirii apare spre sfarsit, pentru ca batranul a uitat ca are de-a face cu un robot si deci nu a precizat ceva important… Ceva important care era absolut clar din text, asa ca ultima propozitie a textului e inutila si, dupa parerea mea, strica tot ansamblul. Daca ar fi lipsit povestirea mi s-ar fi parut chiar foarte buna.

Legenda menestrelului – Mioara Musteata. Ultima poveste si ultima cu inspiratie “populara” – un baiat extrem de talentat, o lauta fermecata, un imparat care nu ofera pe fiica sa de sotie si jumatate din imparatie, dar care taie mainile celor care nu reusesc sa treaca proba. Mi-a placut sfarsitul, pentru ca nu e tipic, dar realizarea a cam lasat de dorit pe final. Ultimul fragment pare grabit, doar ca sa ajungem la concluzia fireasca. Cred ca, daca epilogul se intindea putin mai mult, nuvela ar fi fost mult mai reusita.

Per total… e cam ce ma asteptam. Cam ca orice antologie, de fapt: cateva povestiri care nu mi-au placut deloc, mai multe decente si cateva pe care chiar mi-a facut placere sa le citesc. Nu am descoperit nici o capodopera, dar nici nu imi pare rau ca am investit cateva ore de citit.

Si inca un disclaimer in doua parti, daca mai era nevoie: acest post cuprinde pareri (deci nu se doreste a fi o recenzie profesionista) si in el este vorba despre povestiri. Nu despre autorii lor, nu despre alte antologii, nu despre alte site-uri si cu atat mai putin despre mania persecutiei de care par sa sufere unii. Dar eu imi iau floricelele, pentru orice eventualitate…

P.S. Pentru o alta parere, cititi recenzia lui Aspoiu de aici.

Si a inceput dansul… Chestia aia cu “Nu-i ca-n filme!” s-a adeverit cu varf si indesat, insa exact in directia opusa fata de ce am sperat eu. Dupa tiparul consacrat…

The Good

Pentru ca e primul lucru care il vezi la o carte, o sa mai spun inca odata ca ilustratia este superba, cum mai rar vezi pe cartile romanesti. Mi-a adus aminte de seria lui Mieville…

Multe nume, multi autori – astfel poti sa-ti faci o imagine cat de cat de ansamblu asupra a ce se mai scrie in fictiunea fantastica romaneasca. Un mix interesant de nume consacrate, autori mai putin prolifici si cateva debuturi pe hartie.

Se remarca povestirile “Testamentul de ciocolata” si “Plimbarea de seara”. Sa detaliem un pic:

-                          “Testamentul…” este probabil cea mai buna povestire romaneasca scrisa in ultimii ani. Are tot ce-i trebuie si mixeaza foarte inspirat doze de mister si indicii echilibrate si bine asezate, personaje foarte misto si detalii care fac diferenta, toate acestea contribuind la constructia unei atmosfere de exceptie. Desi din prisma ideei poate fi considerata “doar o alta poveste cu fantome”, mestesugul lui Marian Coman o transforma in “altceva”.

-                          In “Plimbarea…” Florin Pitea incearca sa prezinte in mod plastic o idee care parea uzata, …am impresia ca dinsul o duce un pic mai departe. La baza este prezumtia ca viitoarele inteligente artificiale nu vor reusi sa asimileze notiuni ce tin exclusiv de lumea organica cum ar fi nasterea, moartea, sentimentele sau dorintele. In cazul de fata este vorba despre o astfel de inteligenta care isi indeplineste sarcinile la infinit, desi scopul, obiectivul urmarit prin indeplinirea acestor sarcini a disparut demult datorita ciclului natural al vietii organice… Cel putin asa am interpretat eu. Se vede ca autorul e in bransa – scriitura e frumos construita si curgatoare. Toate merg bine pina la un punct cand…

The Ugly Truth

Adevarul cel verde si nasol e ca am fost crunt dezamagit de aceasta antologie. Poate sint eu un ciudat si cer prea mult, poate am asteptari prea mari asa… in general, poate m-a pacalit coperta (care, o spun pentru a treia oara, imi place foarte mult!)… Am cerut si parerea unor colegi si prieteni, insa, din pacate pentru autorii de fata, opiniile exprimate tind spre aceeasi concluzie. Sa detaliem iar…

-                          Povestirile cele mai nasoale: “Heptozaur” – un fel de fantasy inept cu poanta la final, nici o miza, nici o motivatie, plin de contraziceri si goluri (par eczampl “Doar că nu degeaba Munţii de Miazănoapte erau socotiţi hotarul lumii, hotar de netrecut, neprietenos, unde oamenii nu aveau ce căuta…”, dupa jumatate de pagina “Munţii nu erau de netrecut, doar că ar fi fost mult mai uşoară o călătorie de o săptămină, ocolitoare…”), un motiv perfect pentru cei care refuza sa citeasca SFF romanesc; “Valori familiale” – o povestoaie despre chestii biblice in nota moderna, dorit non-conformista, a iesit un mare ghiveci neplanificat, plin de mistouri rasuflate, scene si detalii inutile, plicticoasa si luuuuuuungaaaa rau; “Probabilitatea fiBANara” – de fapt nu este o povestire ci o mare strofocareala pretentioasa in care autorul doreste sa ne prezinte un oarece sistem socio-filozofic nascut din oarece frustrari legate de nu stiu ce ban-are suferita de dansul… Asa, SI?!

-                          Povestirile banale: sint cele ne-nominalizate nici la bune, nici la proaste. Dar cand zic banale, sa stiti ca sint dureros de banale. Desi unii autori arata ca stiu sa scrie fraze frumos intoarse, paragrafe plastice, ba chiar constructii non-liniare destul de complicate dar convergente (Roxana Brinceanu), le lipseste ambitia de a scrie ceva cu adevarat atragator. Povestile nu au miza, nu au motivatie, in general dau senzatia ca au fost scrise doar sa ca umple niste pagini. Le lipseste feeling-ul, nu te transporta nicaieri, nu-ti transmit nimic. Unii autori vor neaparat sa scrie cu poanta la final (un fel de sense of wonder de rahat), altii baga epicisme lungi, excesive care te fac la final se te intrebi “Cum?! Am citit atatea detalii pentru finalul asta?” (Bucheru), altii tot baga chestii religioase care nu duc nicaieri, Liviu Radu vrea sa scrie bancuri seci (asta cu vulpea nici macar sec nu a fost), altii o dau in basme moraliste… etc. Din aceste motive eu personal nu m-am putut opri din verificat din 5 in 5 minute  cate pagini mai am pina la sfarsit, sperand ca urmatoarea povestire sa-mi trezeasca interesul… si tot asa… La modul sincer, fiind atat atat de BANALE (sic!) nici nu prea am ce scrie despre ele. Genul de scriituri pe care le uiti complet in doua saptamani.

-                          Povestirile bune si bunicele (alea doua care e) au si ele niste aspecte negative: “Testamentul…” este foarte bun (la fel, in opinia mea) insa este la a cata publicare? Ba s-a trasformat si intr-un roman mic-mititel (nu stiu diminutivul petru roman, dar daca vreti sa-i ziceti roman nu aveti decat – in alte parti ar fi considerat cel mult nuvela); sa intelegem de aici ca autorul a cam lasat-o moarta? Sau ca asta e tot ce a putut in cativa ani de zile? Cam putintel pentru un asa mare suporter al renasterii literaturii romane contemporane…

-                          Cred ca domnul Pitea are o mare dorinta nemarturisita: cred ca dansul ar fi vrut foarte mult sa se fi nascut in America… sau Japonia… Si ar fi vrut sa fie botezat Sterling, sau chiar Gibson… Nimic rau in a vrea sa-ti plasezi povestile prin alte parti dar daca nu stapinesti substratul de baza al respectivei culturi, o sa sfarsesti cu niste chestii fara personalitate, pe nicaieri si oriunde, sau mai rau, sa cazi in ridicol. In afara de ati boteza personaje cu nume care rimeaza cu Toyota, Mitsubishi sau Kawasaki… Revenind strict la “Plimbarea…” de fata, desi ideea parea faina (considerand ca e aia pe care am identificat-o eu), executia da prin sant, ba chiar o ia la sanatoasa prin porumb in unele momente. Robotul Murakami (sorry, nu ma pot abtine) nu prea stie el cum e cu chestiile ce definesc natura umana (canina?! Hai sa zicem organica si gata!) dar stie diferenta intre vorbe urate si vorbe frumoase, asta determinindu-l sa devina mare expert in probleme legale (chestia asta nu cred ca se va intampla any time soon, nu fara decodificarea completa a comportamentului uman), download-eaza in draci informatii (io as fi bagat si niste pr0n) si se auto-instruieste. DAR, in final o da in bara cand trebuie sa deduca ca fiinta aflata in grija sa a dat ortu’ popii, ba chiar face o ciorba din respectiva fiinta desi era super-programat cum sa aiba grija de o fiinta VIE. Chestia asta cu fiertul face praf orice urma de logica si creeaza un fel de dilema a prostului facind finalul varza (adica daca nu a inteles ca a murit, de ce il fierbe?; daca a inteles ca a murit, de ce il fierbe? DE CE L-A FIERT!?) Si tot la chestii de neinteles este de ce e pus robotul sub urmarire, ce-i cu cimentul si cu aia care arunca cu gunoaie? Idee buna, executie buna in prima parte, din pacate sleampata la final.

Circumstante atenuante si nu prea

Am zis ca autorii par lipsiti de motivatie si ambitie. Eu greu sa-i condamni pentru asta cand stai sa te gandesti ca o fac doar din pasiune, in timpul lor liber, in cele mai multe cazuri fara sa primeasca un sfant pentru munca lor chiar si atunci cand sint publicati. Pe de alta parte, tocmai pentru ca e o chestie ce tine de palmares, si nu de volum si bani, de ce iti pierzi timpul si iti tocesti nervii pentru a iesi in lume cu o productie sub-mediocra? Unde e mandria voastra? Asta e intrebarea mea…

Despre carte in general

• mie mi-ar fi placut cuprinsul trebuia sa stea in fata, nu spate
• era frumos si practic sa avem prezentarea autorilor inaintea povestirilor respective
• cu alte cuvinte, ar fi ‘nais’ daca dom’ editor ar trebui sa aplica ce citeste el prin cartile alea in limbi strachineze
• am observat cateva dumitze, dar cum nu am citit varianta finala nu ma pot pronunta asupra redactarii.

Concluzia

Vezi titlul postului. In alta ordine de idei, publicarea acestei antologii este o initiativa laudabila si un indubitabil act de curaj. Nimic de reprosat editurii sau antologarului, dimpotriva. Din pacate asta a fost materialu’…Poate se vor trezi ceva ambitii sau altii care au ceva de spus.

Parerea mea, ca de obicei, ultra-subiectiva.

PS. DA, nea Maicule! Este mare nevoie de cursurile alea…mamaliga ei de tastatura!

Pina acuma la noul sondaj au raspuns un numar de 33 de cititori. La cel de simbata trecuta, (cu intrebare („Aţi cumpăra o revistă trimestrială de fantasy & science fiction?”) au existat conform datelor oferite pe blog, 143 de raspunsuri, din care 90 au fost afirmative, 7 negative si 46 dubitative.

Intrebarea de saptamana asta este : “Ce format ar trebui sa aiba revista de F&SF ideala?” . Si posibilitatile de raspuns ar fi :

• format mare, ca de-aia e revista
• format de carte, ca sta mai bine in biblioteca
• nu conteaza

Avand in minte aluziile (directe sau nu) de pe blog, eu nu prea vad decat un singur aspect care ar indreptati un asemenea serial de intrebari. Pentru ca daca eu as fi “patronul” si as sugera ca aparitia unei reviste este iminenta ar insemna ca deja m-am hotarat asupra tuturor aspectelor. Cel putin asa ar fi logic. Si intrebarile le-as pune pentru a-mi face ceva promovare inainte. Dar se poate foarte bine sa ma si insel. A nu se intelege de aici ca nu as sprijini sau sunt impotriva aparitiei unei asemenea reviste. Dimpotriva, tot ce exista in zona blogroll-ului reprezinta promovare fara vreo obligatie din partea celor prezentati, si zic asta ca sa nu existe niciun fel dubii.

Ramane de vazut ce va mai fi in continuare. Pina la urmatoarea intrebare eu nu pot decat sa va indemn sa va exprimati opinia si sa bifati ce credeti voi ca v-ar prinde cel mai bine.

Vroiam sa atrag atentia asupra unei initiative care a luat o amploare destul de mare. Florin Leodor Dănilă, administratorul site-ului web, a oferit un exemplu de proza concentrata la extrem intr-un text de maxim 6 cuvinte.

Asemenea incercari, insa mai mari, de pina la 140 de semne, in romana, pot fi gasite pe adresa proiectului initiat de Michael Haulica.

Si din momentul in care a aparut primul exemplu al unui cititor s-a pornit tavalugul. Aveti mai jos doar o mica selectie din multele texte aparute pe adresa postului respectiv.

Knock! Knock!
-Who’s there?
-Extinction!
-Shit!

Stanislaw

* Masina timpului stricata. Rog trimiteti Dacia.

*Dumnezeu se plictisea. Crea omul.
– Valeeeu!

Stefana

“Spatiul – frontiera finala, Finala – spatiului frontierei”

” Noua luni…, multi ani…, absolut nimic”

“Te iubesc, te doresc. Nu pleci?”

Lesenciuc Teodor

“Morning after…
-…Why I created… monkeys ?!…”

A. Buzdugan

“Ender refuză să meargă la Academie.”

“Omul privea iarba. Să inhaleze? Uuuuhahahihi!”

“Expediat primul bărbat pe Lună. Ceilalţi…?”

Florin Pîtea

Dezbraca-te. Nu-ti fac nimic…Pe cuvant…

iamandi

“Adam către Dumnezeu:
-Eva este sterilă!”

dariopecarov

“- Lupule, tu esti?
- Nu, bunicuto! Paduraru’…”

Ben Ami

***

Pe blogul editorului Millennium Press, Horia-Nicola Ursu a aparut un nou sondaj.  ”Ati cumpara o revista de science fiction/fantasy cu aparitie trimestriala?” Ca si posibilitati de raspuns avem, “da“, “poate“, “nu“.

Cred ca ar trebui neaparat sa aruncati un ochi si la comentarii si apoi, daca simtiti nevoia, sa si votati.

Nemultumit ca a fost trecut pe linie moarta – titulatura de director onorific impunea doar respect si ii recunostea meritele, insa din punct de vedere executiv nu putea lua nicio decizie – si orbit de un pic de gelozie, Tamerlan isi planuieste cu grija intoarcerea pe scena in lumina reflectoarelor. Hugh Secada, un “fost emigrant columbian, fost somer si fost spatiofor, care a renuntat la cinci ani din viata pentru a sta cite saisprezece ore pe zi cufundat” in cuvele din care te lansai in spatiul virtual al turboskellilor si noul Director al United Spaces, va incerca sa i se opuna. Astfel, intregul roman este o cursa contracronometru initiata de Companie pentru a descoperi si a dejuca planul imaginat de Tamerlan. Pe parcurs intriga se complica si mai tare prin aparitia spatioforilor mercenari ce urmaresc sa-si extina spatiul virtual la nesfarsit. “Adrenergic!” are un ritm de desfasurare foarte bun, si chiar alert in partea finala a actiunii cind ne apropiem de deznodamant. Final care, de altfel, nu mi-a adus rasturnarea de situatie mult asteptata, insa acest aspect nu scade cu nimic din farmecul nuvelei.

Cert este ca scriitorul a reusit intr-un manunchi de pagini sa creionez un univers credibil si functional si a continuat construind premizele unui al doilea spatiu virtual de care veti fi in mod cert fascinati. Si nici personajele nu sunt cu nimic mai prejos, actiunile si personalitatile electrizante care populeaza nuvela constituindu-se intr-un alt puncte forte al scrierii alaturi de elementele inovatoare de tehnologie despre care autorul vorbeste cu o naturalete iesita din comun.

De fapt ,eu unul nu am avut impresia ca ar exista vreo slabiciune evidenta, nuvela fiind proportionata exact pe masura subiectului abordat, scriitorul stiind cind sa se opreasca pentru a evita o eventuala plictisire a cititorului. Poate nu ar fi fost rau sa fi existat undeva un scurt glosar cu termenii folositi in nuvela, pentru ca cel putin la inceput te misti mai greu pina reusesti sa ai o imagine generala asupra intregului si asta si datorita abundentei – firesti de altfel – a elementelor de factura cyberpunk care populeaza “Adrenergicul”.

Combinand abilitatea unui scriitor profesionist cu o constructie reusita a personajelor cu un univers capabil sa trezeasca interes, dar si uimire, si alaturandu-le un fir narativ coerent si precis Sebastian A. Corn a reusit sa ne ofere noua, cititorilor romani, propria noastra varianta de lume cyberpunk. Este genul de lucrare pe care o citesti si, daca nu ai sti ca scriitorul este roman, ai crede ca in mod sigur este opera unui britanic sau american. Este cu adevarat o lectura speciala.

Prima pe lista, Millennium Fantasy & Science Fiction, editata de, evident, Millennium Press, si care contine 10 nuvele scrise de autorii publicati de editura.  Recunosc ca nu ma asteptam la foarte mult, pentru ca majoritatea celor din volum mi-erau ori necunoscuti, ori familiari doar ca autori de romane. Rezultatul… cu plus. Nu excelent, dar bun.

Inceputul e foarte promitator: Cerul inghetat de Jeff Carlson e o nuvela SF cu extraterestri, primul contact, chestii d-astea. Echipa de explorare si costumele inteligente nu-s nimic nou, dar rasa/rasele de amfibieni au fost ceva deosebit, cel putin pentru mine. Per total nimic inovator, dar actiunea curge cum trebuie, personajul e in regula… o lectura placuta. Tinand cont si de jumatatea de roman de Carlson pe care am citit-o, probabil o sa mai dau cu ochii de scrierile autorului, dar n-o sa le caut in mod expres.

De la povestirea lui Marian Coman, Crama lautarilor, am primit exact ce ma asteptam: putin fantastic amestecat cu realul, personaje cu “personalitate” si care vorbesc cum ar trebui (asa de multi autori au tarani care zici ca-s absolventi de Litere…), o poveste putin vesela, putin trista. Nici o dezamagire, si chiar daca finalul poate avea si o explicatie pragmatica (soc, halucinatii), o prefer pe cea fantastica.

Epidemia lui Sebastian A. Corn e din punctul meu de vedere cea mai buna nuvela din roman (la egalitate cu Sysadminii, dar in cu totul alt registru, asa ca nu prea se pot compara). Sa creezi o lume intreaga in 35 de pagini si dupa aia sa mai reusesti si niste personaje credibile si o poveste captivanta nu e de colo. O comunitate rurala tehnologizata intr-un cu totul alt fel decat ne-am imagina noi, organisme/entitati/virusi antici, sugestii ici-colo care mie mi-au dat de inteles ca planeta ar fi tot Pamantul intr-un viitor indepartat… am o singura plangere: de ce e asa scurt textul? Eu puteam sa citesc inca mult si bine pe aceeasi tema.

DaVinci inaltandu-se de Jack Dann nu mi-a zis nimic. Da’ nimic, nimic. Ce treaba avea DaVinci cu Machiavelli (de ce nu putea sa fie un pusti la intamplare si nu cineva faimos?), de ce trebuia sa-mi pese de inventiile lui Leonardo sau tablourile lui sau relatiile cu diversi? DaVinci a fost o persoana interesanta si ar putea fi un personaj la fel, dar nu asa. 65 de pagini a fost mult prea mult, a durat cateva “sedinte” de citit ca sa ma conving sa termin nuvela in speranta unui sfarsit impresionant.. nu.

Citisem Ingeri, iesiti din morminte in volumul de autor al lui Dan Dobos (recenzia lui Jewel aici)… si, cumva, reusisem s-o uit complet. Nu stiu de ce, pentru ca e chiar reusita. O nuvela scurta si la obiect, despre imbunatatiri medicale obligatorii si despre ce inseamna de fapt o fiinta umana. Nu stiu daca as putea citi un roman intreg despre asta (vezi recenzia lui Jewel), dar ca povestire merge foarte bine.

Despre Cand sysadminii conduceau pamantul de Cory Doctorow am scris separat, in mai multe detalii si cu mai mult entuziasm. Aici o sa repet doar ca inteleg de ce multora nu le-a placut – trebuie sa intelegi despre ce vorbesc personajele si sa te poti pune in pielea lor, iar daca nu esti putin geek sau dependent de internet nu ai cum.

Gesta Kaenorum de Danut Ivanescu e… ciudata. Pentru mine, cel putin. E scrisa bine, foarte bine. “Gesta Kaenorum” propriu-zisa, marturia despre faptele poporului misterios, este captivanta. Si cu toate astea, nuvela in sine mi s-a parut prea lunga. Sau poate ca titlul nu e ales prea bine. Ma asteptam sa fie mai mult despre Kaenas si mai putin despre peregrinarile lui Petru Stratioes care, sincer, nu mi s-au parut peste masura de palpitante. Poate ca daca plecam cu alte asteptari as fi fost mai incantata.

Eu te-am iubit, Parachivo de Liviu Radu a fost la fel de distractiva cum o anunta titlul. Am locuit cativa ani langa Ghencea si cunosc microbisti, asa ca Republica Autonoma Fotbalistica Bucuresti nu mi se pare ceva atat de tras de par. Nici faptul ca galeriile celor 3 mari echipe s-au transformat in forte de mentinere a ordinii, sau ca sunt loiali mai mult clubului decat interesati de ce se intampla pe teren, sau ca moartea unui arbitru poate sa duca la o razmerinta generala. Cum arata o poveste politista cu un detectiv improvizat in peisajul asta? Merita citit.
(Offtopic, la singurul meci de fotbal la care am fost – Steaua vs. o echipa franceza, galeria nu a cantat pro-Steaua sau anti-francezi, ci anti-Dinamo si Rapid…)

Un loc mai bun de Richard Russo m-a lasat iarasi rece. Niste cyberpunk si niste policier ar putea fi o combinatie reusita, dar in forma de aici nu m-a captivat deloc. Am citit povestirea acum 2 luni si am uitat-o complet, atat de mult m-a prins.

Intrebari pentru un soldat de John Scalzi poate fi citita si individual, dar in mod evident daca ai citit Razboiul batranilor o sa intelegi ceva mai mult. Memorabila nu mi s-a parut, dar a fost o lectura placuta. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, prefer sa-l citesc pe Scalzi pe blog decat sa-i citesc literatura…

P.S. O recenzie mai cuprinzatoare si cu care sunt in mare parte de acord, aici.

Fast forward cateva luni mai incolo… Dupa cum ma asteptam, cartea, botezata Supravietuitorul in romana (da, stiu, e pacat ca nu avem un cuvant bun pentru “to cull”), s-a dovedit captivanta. Da, e un cliseu, dar chiar e scrisa destept si te prinde din prima. Ce e clar: o molima rade de pe fata pamantului aproape toata populatia globului. Cei ramasi se descurca si ei cum pot intr-o lume care se duce naibii pe zi ce trece. Singura evadare a oamenilor din viata mizerabila de zi cu zi este emisiunea saptamanala a lui John-Paul Rohare Baptiste, conducatorul Biserii Apostolice a Zorilor Redescoperiti, imun la Molima gratie dorintei Domnului (cica).

Pasiunea mea postapocaliptica si-ar fi dorit mai multe detalii aici, mai mult despre modul in care oamenii isi continua existenta… dar actiunea incepe atat de rapid incat chiar n-am suferit mult, si oricum am avut parte de cateva secvente satisfacatoare (de exemplu BBC-ul e la datorie chiar si cu 90% din personal mort si ingropat – sau, ma rog, ars, putrezind pe strazi etc).

Personajul nostru principal e un baiat dur, un fost agent MI6 care reuseste sa ramana mai lucid decat majoritatea supravietuitorilor dar care isi duce viata de pe-o zi pe alta fara nici un scop… cel putin pana cand primeste un mesaj de la cineva care n-ar fi trebuit sa mai fie in viata. Atunci baiatul nostru, ca un mic Van Damme britanic ce e, se hotaraste ca are putina treaba in Statele Unite, asa ca face rost de un avion si pleaca. E pacat sa dezvalui prea mult din actiune, dar sa zicem doar ca societatea americana s-a schimbat foarte mult in cei cinci ani de la declansarea Molimei, iar trimisul Domnului de care ziceam mai sus joaca un rol important. Ce poate fi mai eficient pentru manipularea maselor decat sa amesteci biserica si armata?

Un lucru e clar despre carte: te tine in priza pana la ultimele pagini. Totul se misca repede, eroul nostru are fix doza de autoironie potrivita si injura in mod corespunzator*, pregatirea speciala justifica in mare parte faptul ca reuseste sa cafteasca pe oricine ii sta in cale, iar micile mistere persista pana la sfarsit.

[*Multa lume s-a plans in recenziile de pe Amazon de numarul presupus exagerat de fuck-uri (traduse, spre bucuria mea, cu niste 'futu-i' neaose de catre Mircea). Serios, e sfarsitul lumii iar personajul principal e un tip care omoara oameni pe banda rulanta... credeti ca ar trebui sa aiba limbaj de domnisoara de pension?!]

Ce e mai putin placut: pe alocuri autorul pare ca a uitat ce incepuse (prescurtarile americane care il bulverseaza pe britanic la inceput dispar in decurs de cateva pagini si nu mai reapar), italicele sunt folosite mult prea mult (serios, nu e nevoie sa subliniezi un cuvant o data la 3 fraze!), iar unor detalii li se da prea multa importanta comparativ cu impactul lor final (cand mentionezi o data pe capitol ca e ceva dubios in legatura cu un personaj, ai face bine sa apari cu ceva chiar surprinzator la sfarsit).

Dar toate cele de mai sus sunt usor de ignorat. Ce m-a iritat pe mine a fost altceva: motivatia personajului pentru toaaata povestea pe care am citit-o. Nu ca ar fi greu de ghicit de la cine e mesajul care il pune pe drumuri (desi hm, cam mare coincidenta cu omul potrivit la locul potrivit in cele 5 secunde potrivite), dar ma asteptam la… mai mult, ceva in plus pentru care persoana respectiva e importanta. Motivul care ni se dezvaluie in final nu prea pare credibil pentru personalitatea agentului care ne-a fost descrisa pana la momentul respectiv… In orice caz, astept sequel-ul Poate urmatorul autor a gasit o explicatie mai buna (urmatoarea carte e scrisa de altcineva).

In concluzie, Supravietuitorul nu e mare literatura si nici n-are potential sa devina cartea de capatai a cuiva. Dar, judecand-o in contextul potrivit – divertisment, pur si simplu – si-a atins scopul foarte bine. Si, ca primul volum din Afterblight Chronicles/Cronicile Apocalipsei, a reusit sa creeze un decor extrem de promitator pentru volumele urmatoare. In plus, subiectele par destul de variate… din descrierile de coperta, cel putin, reiese ca nu toate vor fi despre baieti duri care omoara tot in cale, iar autorii diferiti asigura macar ceva varietate. Amatorii de fictiune postapocaliptica ar trebui sa tina urechile ciulite dupa vesti despre urmatoarele volume – numarul doi e programat pentru la toamna, la Gaudeamus.