Cititor SF

Carti mai noi, dar tot clasici… sau in orice caz, consacrati.

James Morrow  - The Philosopher’s Apprentice, genetica, bioinginerie, clone… fara suflet, fara notiuni de bine si rau, deci complicatii, mai ales cind una din clone dispune de miliarde de dolari.

Stephen King – Under the Dome, cel mai nou ‘dictionar’, inca necitit.

William R. Forstchen – One Second After, EMP masiv care distruge orice tehnologie bazata pe energie electrica, adica cam tot.

Margaret Atwood – The Year of the Flood, sechela lui Oryx si Crake, care se pare ca va deveni trilogie pina la urma.

Gene Wolfe – An Evil Guest, SF amestecat cu Fantasy si Horror.

Nancy Kress – Steal Across the Sky, primul contact se realizeaza prin intermediul internetului, un mesaj din partea unor alieni chinuiti de remuscari.

Gwyneth Jones – Spirit, Contele de Monte Cristo in cheie SF.

Adam Roberts – Yellow Blue Tibia, invazie extraterestra camuflata intr-o conspiratie a lui Stalin.

Iain Pears – The Dream of Scipio, mainstream, greu, nu stiu cind o sa am curaj sa ma bag in ea.

Povestirea Cameristei este o distopie publicata in 1985 si devenita deja clasica, despre o lume a viitorului, ce se transforma in urma unei lovituri de stat perfide intr-un regim de sorginte militara caracterizat prin izolarea cetatenilor sai de restul lumii. Teritoriul Statelor Unite poarte acum numele de Galaad si actiunea se petrece intr-un singur oras al sau.  Ne aflam intr-o perioada in care omenirea s-a lovit de o natalitate mult scazuta, factorii principali fiind considerati a fi depravarea fiintei umane si o proasta intelegere a libertatiii sexuale. Acest acest lucru combinat cu pericolul poluarii si al radioactivitatii deseurilor prin depozitarea acestora pe unde s-a putut a pus in pericol viitorul fiintei umane. Sau cel putin asta este viziunea “de lucru”a  mintilor luminate ce tin fraiele Galaad-ului. Si din aceasta pricina acest grup de “binevoitori” si-au trecut aceste date prin filtrul gandiri si au iesit cu solutia salvatoare de a-si izola cetatenii de restul lumii. Si in plus au instaurat o  forma aparte de dictatura militara cu ceva iz si, surprinzator, pronuntate influente religioase.

Este un roman in care aparentele si intreaga noua societate pe care si-o construiesc acesti oameni de “bine” contrasteaza in mod evident cu realitatea din teren. In fapt, regulile foarte stricte sunt facute doar pentru cei de rand, Comandantii, adevaratii profitori si conducatori ai Galaadului, se remarca,  mai ales prin bunavointa (demna de toata lauda, nu?!) cu care sunt dispusi sa-si puna saminta la bataie pentru a contribui la inmultirea speciei. Pentru ca nu v-am adus inca la cunostinta, dar in noua viziune a conducerii femeile sunt impartite pe ierarhii si cele mai fertile au ajuns chiar sa organizeze o casta in care se specializeaza pentru a le oferi copii( la foc automat) Comandantilor. Iar povestea noastra urmareste destinul tocmai al unei asemenea Cameriste ajunsa in casa unui Comandant cu o pozitie foarte importanta in regim. Si mai trebuie adaugat ca nu toata lumea, inclusiv si personajul nostru, a aderat benevol la idealurile si doctrina noii conduceri. Read more…

Am uitat sa pun disclaimer-ul: Aceste poze au fost executate la gramada, absolut dezorganizat si neprofesionist. Asa ca draga Nicule, sa ma scuzi da’ s-au mai strecurat si ceva mainstream-uri printre ele.

Sincer habar nu am daca s-a tradus in romaneste ceva de Tim Powers, da’  nu prea cred. Domnul de fata are un talent incredibil in a combina fapte istorice reale (documentate serios) cu chestiuni fantastic-mitologice, chestie care de face sa te gindesti la tot felul de prostii cind te uiti la stiri, mai ales la cele interne. In cartulia de fata, este ‘combinata’ viata reala a scriitorilor englezi romantici din secolul 19-lea cu viata unor creaturi harpii-sirene-vampiri. Si inca o gramada de alte nebunii horror, o adevarata menajerie fantastica. Chestia tare e ca aceste elemente fantastice ce evolueaza in secret total influenteaza semnificativ politica vremii. Te miri ce ‘zvir-colaci’ or fi si in spatele lui Boc, sau poate Nuți e o vampiroaica ce-l suge pe Băselu’. Sau toata tara.

“The Songs…” este probabil printre foarte putinele romane ale lui Clarke in care tehnologia are un rol absolut secundar. Nu stiu de ce editurile noastre indragostite de acest autor au uitat de acest volum. Ca de sunat suna foarte bine: sfarsitul lumii e, colonizari spatiale ‘e’, nave ‘e’…

“The Telling” este cel mai recent volum din ciclul Hainish (sau Ekumen daca preferati asa). Un roman cu mai putina actiune decit celelalte din ciclu, un roman filozofico-antropologic daca mi se permite constructia asta. Un roman de personaje. Recomandat celor care cred ca opinia lor e cea mai grozava si ca a lor ar trebui sa fie si singura.

“The Kindly Ones” e mainstream cu nazisti. Si cum eu tin partea americanilor mereu, trebuie sa va spun ca americanu’ asta, Littell e un afurisit: a scris cartea asta in franceza si a publicat-o in Europa. Abia dupa aia… Nu e recomandata celor cu inima slaba.

“Oryx and Crake” este deja cunoscut si tradus. Ar mai fi de adaugat ca anul trecut acest volum a cauzat suspine la vot.

“Floating Dragon” – nu stiu mai nimic despre cartea asta. Stiu doar ca unii care se pricep mai bine decit mine la horror (cred io) erau dati pe spate bine cind vorbeau de ea. Si d-aia vreau s-o citesc.

Ultima carte nu cred ca mai are nevoie de vreo prezentare. Observati insa ce scrie pe banda rosie. Cica ar fi vreo 500 de pagini in plus, dar aia inseamna ca initial s-a publicat numai jumatate?! Sint curios ce editie a publicat Nemira prin anii ’90, ca eu pe aia am tot citit-o. Si se cere o reeditare, un hardcover

Va urma.

Inca de la inceput as vrea sa precizez ca intr-adevar Oryx si Crake ar fi meritat sa faca parte din lista nominalizarilor din acest an, insa din varii motive, puse cap la cap, nu a reusit sa se claseze in acest top al preferintelor cititorilor. Nu o sa ma apuc sa despic firul in patru ca oricum stim cu totii ca la vorbe si discutii contradictorii suntem maestrii neintrecuti si ce e pe hartie  nu prea corespunde cu realitatea faptica de pe teren. Cert este ca in ziua de azi cititul este un lux pentru multi dintre noi, asa ca nu ar trebui sa ne mai mire si sa ne mai surprinda nimic. Lasand la o parte nepotrivirile de viziuni dupa cu ati putut observa cartea are si un site, construit probabil de fani, unde puteti gasi un eseu al doamnei Margaret Atwood, evenimentele ei din UK, un interviu, o rubrica de intrebari si raspunsuri,  plus o serie de recenzii referitoare la romanul de fata.

Margaret Eleanor Atwood s-a nascut in 1939 si este o scriitoare canadianca numarandu-se printre cei mai premiati si onorati scriitori de fictiune din istoria recenta, mandrindu-se cu un premiu Arthur C. Clarke Award in 1987 pentru “The Handmaid’s Tale”, nominalizata si la Nebula si tradusa si la noi  in 1995 la editura Univers si un Prince of Asturias Award pentru “Literatura” acordat de spanioli in 2008. A fost inclusa pe lista scurta la Booker Prize de cinci ori pina acum, cu o singura victorie, plus finalista la  Governor General’s Award unde a castigat de doua ori din sapte nominalizari.

Read more…

Atentie! Articol de recesiune, lung si fara poze.

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar “semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple “Star Wars” si “Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul “Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada “sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si “victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Read more…