Science Fiction Novel

• The Empress of Mars, Kage Baker (Subterranean; Tor)
• Steal Across the Sky, Nancy Kress (Tor)
• Boneshaker, Cherie Priest (Tor)
• Galileo’s Dream, Kim Stanley Robinson (HarperVoyager; Ballantine Spectra)
• Julian Comstock: A Story of 22nd-Century America, Robert Charles Wilson (Tor)

Fantasy Novel

• The City & The City, China Miéville (Del Rey; Macmillan UK)
• Unseen Academicals, Terry Pratchett (Harper; Doubleday UK)
• Drood, Dan Simmons (Little, Brown)
• Palimpsest, Catherynne M. Valente (Bantam Spectra)
• Finch, Jeff VanderMeer (Underland)

First Novel

• The Windup Girl, Paolo Bacigalupi (Night Shade)
• The Manual of Detection, Jedediah Berry (Penguin)
• Soulless, Gail Carriger (Orbit US)
• Lamentation, Ken Scholes (Tor)
• Norse Code, Greg van Eekhout (Ballantine Spectra)

Young-Adult Novel

• The Hotel Under the Sand, Kage Baker (Tachyon)
• Going Bovine, Libba Bray (Delacorte)
• Catching Fire, Suzanne Collins (Scholastic; Scholastic UK)
• Liar, Justine Larbalestier (Bloomsbury; Allen & Unwin Australia)
• Leviathan, Scott Westerfeld (Simon Pulse; Simon & Schuster UK)

Novella

• The Women of Nell Gwynne’s, Kage Baker (Subterranean)
• “Act One”, Nancy Kress (Asimov’s 3/09)
• “Vishnu at the Cat Circus”, Ian McDonald (Cyberabad Days)
• Shambling Towards Hiroshima, James Morrow (Tachyon)
• “Palimpsest”, Charles Stross (Wireless)

Novelette

• “By Moonlight”, Peter S. Beagle (We Never Talk About My Brother)
• “It Takes Two”, Nicola Griffith (Eclipse Three)
• “First Flight”, Mary Robinette Kowal (Tor.com 8/25/09)
• “Eros, Philia, Agape”, Rachel Swirsky (Tor.com 3/3/09)
• “The Island”, Peter Watts (The New Space Opera 2)

Short Story

• “The Pelican Bar”, Karen Joy Fowler (Eclipse Three)
• “An Invocation of Incuriosity”, Neil Gaiman (Songs of the Dying Earth)
• “Spar”, Kij Johnson (Clarkesworld 10/09)
• “Going Deep”, James Patrick Kelly (Asimov’s 6/09)
• “Useless Things”, Maureen F. McHugh (Eclipse Three)

Magazine

• Analog
• Asimov’s
• Clarkesworld
• F&SF
• Tor.com

Publisher

• Baen
• Night Shade
• Pyr
• Subterranean
• Tor

Anthology

• Lovecraft Unbound, Ellen Datlow, ed. (Dark Horse)
• The New Space Opera 2, Gardner Dozois & Jonathan Strahan, eds. (Eos; HarperCollins Australia)
• The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Sixth Annual Collection, Gardner Dozois, ed. (St. Martin’s)
• Songs of the Dying Earth: Stories in Honor of Jack Vance, George R.R. Martin & Gardner Dozois, eds. (Subterranean)
• Eclipse Three, Jonathan Strahan, ed. (Night Shade)

Collection

• We Never Talk About My Brother, Peter S. Beagle (Tachyon)
• Cyberabad Days, Ian McDonald (Pyr)
• Wireless, Charles Stross (Ace, Orbit UK)
• The Best of Gene Wolfe, Gene Wolfe (Tor); as The Very Best of Gene Wolfe (PS)
• The Collected Stories of Roger Zelazny: Volumes 1-6, Roger Zelazny (NESFA)

Editor

• Ellen Datlow
• Gardner Dozois
• David G. Hartwell
• Jonathan Strahan
• Gordon Van Gelder

Artist

• Stephan Martinière
• John Picacio
• Shaun Tan
• Charles Vess
• Michael Whelan

Non-fiction/Art Book

• Powers: Secret Histories, John Berlyne (PS)
• Spectrum 16: The Best in Contemporary Fantastic Art, Cathy & Arnie Fenner, eds. (Underwood)
• Cheek by Jowl, Ursula K. Le Guin (Aqueduct)
• This is Me, Jack Vance! (Or, More Properly, This is “I”), Jack Vance (Subterranean)
• Drawing Down the Moon: The Art of Charles Vess, Charles Vess (Dark Horse)

“

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”).

LA SUBIECT! În “The Fall…”, Simmons reînnoadă povestea de unde o lăsase: pelerinii de pe planeta Hyperion tocmai ajunseseră la Mormintele Timpului, misterioasele artefacte extraterestre în jurul cărora timpul suferă perturbări, planeta este luată cu asalt de navele invaziei extraterestre, iar Hegemonia umană se pregăteşte să facă faţă  războiului, care se anunţă a nu fi unul periferic, legat de Hyperion, ci o confruntare ce ameninţă toate cele 200 de planete.

Conducătorii Hegemoniei analizează cea mai bună strategie pentru a înfrunta asediul, asistaţi de TechnoCore (Inteligenţele Artificiale independente de omenire dar care continuă s-o ajute). Aflăm însă că în rândurile IA-urilor există trei facţiuni, cu atitudini diferite faţă de umanitate şi cu viziuni diferite privind viitorul acesteia; ajutorul acordat de inteligenţele artificiale oamenilor devine dintr-odată o potenţială vulnerabilitate.

Nici pelerinilor nu le merge mai bine: ajunşi în valea “Mormintelor Timpului”, sunt siliţi de împrejurări să se despartă şi să se confrunte singuri cu creatura numită Shrike.  Unii dintre ei vor face nişte descoperiri surprinzătoare despre adevărata miză a războiului, despre adevăraţii adversari, despre Shrike (ce este, cine l-a trimis).

După părerea mea, Shrike este (anti)eroul perfect: cu cât aflăm mai multe despre el, cu atât ştim mai puţin. Aflăm cine l-a trimis înapoi în timp – şi răspunsul la această întrebare e surprinzător – aflăm că personalitatea creaturii a fost modelată după cea a unei fiinţe umane dar asta nu ne ajută cu nimic să îi anticipăm acţiunile sau să le înţelegem.  Shrike nu vorbeşte, nu avem acces nici la procesele sale de gândire, ba, mai mult, nu se ştie cine îl controlează (fiecare victorie din prezent înclină balanţa viitorului înspre o tabără sau alta şi ca urmare şi controlul creaturii se mută de colo-colo).

În acest climat în care toată lumea suspectează pe toată lumea, avem comploturi, trădări, răpiri, avem strategii construite pe presupunerea că personajul desemnat să facă un lucru va trăda şi va face exact contrariul. Sunt câteva momente extrem de tensionate, alte câteva în care totul pare de-a dreptul pierdut şi un final bine construit, cu excepţia faptului că mizează un pic cam prea mult pe coincidenţe şi pe rezolvarea lucrurilor în ultima secundă posibilă. (Adică e puţin cam tributar filmelor de suspans americane sau poate sunt eu cârcotaşă).

REPLICA PE CARE NU VREI S-O AUZI.

“Ştii că nenorocitul de Shrike este chiar în spatele tău?“

GIMNASTICĂ PENTRU CREIER.

Înafară de asta, The Fall of Hyperion pune câteva probleme interesante:

- eşti trădător dacă distrugi lucrul la care ţii tocmai ca să îl salvezi?

- este benefic pentru omenire să terraformeze planetele pe care se instalează sau ar fi mai bine să se adapteze la specificul lor, pentru a evita uniformizarea?

- poate omenirea să evolueze către o conştiinţă globală, Punctul Omega, care să fie Divinitatea? (căci, ca şi cum n-ar fi destul de complicat, mai avem şi nişte zeităţi pe aici).

- către ce trebuie să evolueze relaţia dintre om şi divinitate? (de la supunerea absolută cerută de Dumnezeul lui Abraham, care cere sacrificarea fără ezitare a fiului iubit, la sacrificiul părinţilor în locul copiilor şi apoi către ce? către refuzul omului de a se mai sacrifica?) Problema necesităţii evoluţiei raporturilor dintre om şi divin odată cu evoluţia societăţii mie mi se pare un subiect valabil de dezbatere şi bravo lui Simmons că l-a abordat, numai că răspunsul final pe care îl dă el este jenant de dezamăgitor, iar unele dintre exemplele date pe parcursul raţionamentului mi se pare că nu prea stau în picioare.

- poţi să refuzi să fii (Dumne)zeu? mai ales dacă ai de ales între asta şi a muri de o moarte care te-a mai ucis odată?

CONCLUZII ŞI CONTUZII.

În fine, ca să conchid, The Fall… este o carte complexă, care pune probleme interesante, oferă răspunsuri la unele dintre întrebările ridicate în Hyperion şi te lasă cu alte curiozităţi nesatisfăcute. Mi se pare puţin cam prea lungă; unele episoade, în special cele legate de centrul de comandă al Hegemoniei, puteau fi comasate sau puteau lipsi (şi nu zic asta fiindcă sunt fată şi nu îmi plac războaiele, da chiar se cam bate apa în piuă pe alocuri). Unele dintre teoriile lui Simmons sunt cam şchioape sau lipsite de finalitate dar acţiunea este suficient de antrenantă ca să compenseze. Finalul este extrem de tensionat dar se bazează parcă o idee prea mult pe convergenţa fericită a unor evenimente ce implică planete diferite şi personaje asemenea.  Oricum, per ansamblu, stă bine în picioare alături de Hyperion, ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre următoarele două cărţi din serie. Dar despre asta, altădată.

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE.

♦”The Fall of Hyperion” a câştigat premiul Locus în 1991. A fost nominalizat şi pentru Nebula în 1990.

♦Ca şi “Hyperion”, “The Fall…” este un omagiu adus poetului englez John Keats. În poemul său “Hyperion”, Keats a scris despre lupta dintre titanii conduşi de Cronos (zeul timpului) şi noii zei. Neavând prea mare succes cu poemul, s-a apucat să scrie o altă variantă, intitulată “The Fall Of Hyperion”, în care povestea ne este relatată de poetul însuşi, condus de Moneta, zeiţa memoriei. Aşa se explică structura narativă a romanului “The Fall Of Hyperion” şi apariţia anumitor personaje. Tot de aici şi-a extras Simmons teoria conform căreia poeţii sunt cei mai aproape de natura divinităţii.

• Roman Science Fiction: Anathem, Neal Stephenson (Atlantic UK, Morrow)

• Roman Fantasy : Lavinia, Ursula K. Le Guin (Harcourt)

• Debut: Singularity’s Ring, Paul Melko (Tor)

• Roman YA: The Graveyard Book, Neil Gaiman (HarperCollins, Bloomsbury)

• Nuvela: “Pretty Monsters”, Kelly Link (Pretty Monsters)

• Nuveleta: “Pump Six”, Paolo Bacigalupi (Pump Six and Other Stories)

• Povestire: “Exhalation”, Ted Chiang (Eclipse Two)

• Antologie: The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Fifth Annual Collection, Gardner Dozois, ed. (St. Martin’s)

• Colectie: Pump Six and Other Stories, Paolo Bacigalupi (Night Shade Books)

• Non-Fictiune/Carte ilustrata: P. Craig Russell, Coraline: The Graphic Novel, Neil Gaiman, adapted and illustrated by P. Craig Russell (HarperCollins)
• Editor: Ellen Datlow
• Artist: Michael Whelan
• Revista: F&SF
• Editura: Tor

“Putin probabil” apartine lui Will McIntosh si exploreaza influenta pe care ar putea sa o manifeste statisticile asupra cursului vietii noastre, povestirea oprindu-se la un asemenea experiment. O poveste usurica, care nu mi-a trezit prea tare interesul, dar cu avantajul ca macar a fost bine scrisa.

Laird Long, scriitor canadian, imagineaza o lume in care sufletele celor vii pot fi furata fara ca acestora sa li se intample ceva, iar fantomele celor morti, dar cu restante la Fisc, pot bantui (ne)linistite Pamantul pina la clarificarea situatiei financiare. “In cautarea sufletului pierdut” este mai atragatoare ca prima povestire, mai ales prin subiectul sau, insa nici ea nu emite prea multe pretentii. Partea finala mi s-a parut destul de brusca si cam slab gestionata.

Despre romanul in  foileton a lui Ciprian Mitoceanu am mai discutat pe blog. In numarul de fata este prezent cu varianta mai scurta a aceleiasi scrieri, “Amendamentul Dawson“.

“Corectie de zbor” a lui Ken Wharton mi-a adancit si mai tare starea de neliniste, pentru ca nici nu am reusit sa o termin. Un text ciudat in care este posibil sa apara si un lift spatial, insa unde m-am oprit eu nici vorba de asa ceva. Nu m-a prins deloc.

Si am ajuns la una dintre piesele de rezistenta ale numarului de fata, “Calea Crucii si a Dragonului“- premiul Locus in 1980 – apartinand reputatului si cunoscutului scriitor, George R.R. Martin. Tinand cont de titlu, eu imi faceam iluzii (ce s-au dovedit desarte in final) ca poate voi regasi ceva franturi din saga recenta a lui R.R. Martin. Din pacate, cum spuneam,  nu a fost cazul, insa tot raul spre bine, pentru ca am descoperit o povestire cu adevarat interesanta. Ne aflam intr-un viitor in care planetele au fost colonizate, s-au intalnit specii extraterestre, iar religia joaca un rol foarte important in organizarea sociala. Prin urmare fiecare cult incearca sa-si struneasca adeptii si sa atraga un numar mai mare de acoliti. In centru se afla aventura unu inchizitor confruntat cu o religie iesita din comun, aceea a unui Iuda Iscarioteanul ridicat la grad de sfant. Repercursiunile contactului dintre inchizitor si reprezentantii acestei religiii vor rezulta in daune colaterale de ambele parti. Un text usor ironic pe alocuri, cu un subiect atractiv (ce poate fi considerat de unii usor demodat si exploatat in exces) si o punere in scena pe masura numelui scriitorului. Mi s-a parut de departe cel mai bun text al numarului de fata.

Gene Wolfe, un alt greu al sci-fi-ului american,  in povestirea “Scuturile de pe Marte” incearca sa desluseasca ce s-ar intampla daca planeta Marte ar fi parasita de cei care o exploateaza. Pe mine, nu m-a prins cam deloc. Pina la jumatatea povestirii  inca nu intelesesem ce vrea sa transmita scriitorul, textul aparandu-mi parca prea incarcat, si cred ca in mare parte cu detalii inutile. Next.

Si iata si “vedeta” numarului 10/2008. Este vorba de nuvela castigatoare a premiului Hugo in 2006 “Intrusul” (Inside Job) apartinand lui Connie Willis. Intre noi fie vorba observand ca nuvela de fata a mai avut ca adversari lucrari ca “Burn” de James Patrick Kelly, din Best Sci-fi-ul nr. 1 (Nemira) care nu mi-a lasat o impresie grozava, nu ma mir ca a castigat “Inside Job”, insa parca “The Little Goddess” de Ian McDonald din acelasi Best Sci-fi, care  nu e geniala, dar macar are mai multe influente SF, ar fi meritat o atentie mai mare. Si sa nu mai zic ca in acelasi an au mai concurat “Identity Theft” de Robert J. Sawyer si “Magic for Beginners” de Kelly Link.

Titlul m-a dus cu gindul la ecranizarea dupa Philip K. Dick, “Impostorul“, dar de fapt nuvela se concentreaza asupra controversei iscata din posibilitatea ca o persoana cu “puteri paranormale” chiar sa fie posedata de un suflet si nu sa fie un sarlatan de cea mai joasa speta, cum intalnim in majoritatea cazurilor. Un text excesiv de lung, presarat de detalii si dialoguri inutile, si destul de tern ca si idee, fara multa spectaculozitate. L-am dus pina la capat, pentru ca totusi am fost un pic curios daca intervine ceva (mai) neobisnuit, insa cam degeaba. Locusul din `80 mi s-a parut mai reusit ca Hugo-ul din 2006.

Chiar daca procentajul celor care nu mi-au placut este in mod cert covarsitor, totusi George R.R. Martin merita abordat cu prisosinta. Si cine stie?! Poate parerile voastre nu o sa coincida cu multe din impresiile mele. Si ca sa va si conving ca nu sunt carcotas inutil, o sa aleg sa vorbesc intr-un post viitor si de unul dintre numerele care m-a impresionat foarte mult. Pina atunci continui sa depling disparitia prematura a revistei de pe piata si sper intr-un almanah Sci-fi Magazin 2010, tinand cont ca cel de pe 2009 a fost foarte reusit.

Pina atunci va reamintesc ca Almanahul Sci-Fi Magazin 2009, a carui recenzie o gasiti aici,  poate fi comandat pe adresa abonamente@sci-fi.ro, tot de acolo putandu-se achizitiona si cele doua volume in care sunt adunate cate 6 numere corespunzatoare aparitiei lunare din 2008. Mai multe detalii pe adresa web a revistei.

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/05/26/sci-fi-magazin-nr-10-iulie-2008/feed/ 1 http://www.cititorsf.ro/2009/04/17/fantasythe-very-best-of-2005-jonathan-strahan/ http://www.cititorsf.ro/2009/04/17/fantasythe-very-best-of-2005-jonathan-strahan/#comments Fri, 17 Apr 2009 09:29:10 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=4189 Australianul Jonathan Strahan angajat din 1997 pina in martie 1998 pentru Locus are la activ o gramada de antologii editate. Si o singura nominalizare pentru toate acestea. Recunosc ca nu m-am documentat inainte asupra trecutului antologatorului si dupa ce am rasfoit cuprinsul am constat ca Fantasy: The Very Best of 2005 publicata la The Locus Press in 2006 cuprinde o lista destul de consistenta de nume consacrate. Si totusi acest lucru nu m-a impiedicat sa ma confrunt cu niste dileme pe la jumatatea antologiei. Pina atunci povestirile mi s-au parut nu slabe, foarte slabe. Iar factorul fantastic parca aflat intr-o pana de idei. Plus ca intreaga antologie abunda de texte cu accente dramatice, optimismul sau scrierile mai luminate lipsind aproape cu desavarsire.Totusi finalul a mai salvat ce se mai putea, antologia dovedindu-mi inca odata ca cei care se lungesc prea mult nu conving.

Textul “Two Hearts” de Peter S. Beagle deschide antologia, scriitorul fiind cunoscut mai ales pentru romanul fantasy The Last Unicorn, publicat in 1968.O poveste in care un grifon, agresiv de data asta, fiinta fantastica, jumatate leu-jumatate acvila terorizeaza un sat de tarani. Nemaisuportand rapirile copiilor, o fetita isi ia inima`n dinti si purcede la drum sa ceara ajutorul regelui. Un text dramatic, in care cavalerii se sacrifica si prefera pericolul actiuni in dauna unui trai linistit.O poveste in mare parte banala si intinsa.

Antologia continua cu un text al republicatului scriitor Tritonic, Charles Stross, si anume “Snowball’s Chance”. Eram nerabdator cu aceasta intalnire insa m-am dezumflat repede. Actiunea se petrece intr-un bar iar discutiile cu accent irlandez au reusit sa ma scoata destul de repede pe tusa. Am zis pas.

Buuun. Si ajungem la “Sunbird” de Neil Gaiman. Un text in care membrii unei societati de gurmanzi, ce se lauda ca au degustat tot ce se poate pe lumea asta pornesc in cautarea unei pasari rare si fantastice. Sa o puna de o fripturica cum altfel. O alta povestire ce a monopolizat nejustificat mare parte din antologie iar umorul de limbaj folosit de ajutor nu m-a ajutat chiar deloc sa-mi mai sting amarul . Citat:

Augustus Twofeathers McCoy was shown to his room. Professor Mandalay was shown to his room. Jackie Newhouse was shown to his room. This was not a lengthy procedure; they were all in the same room, after all. There was another room in the back where Virginia would sleep…

Jane Yolen a scos sufletul din mine in “A knot of toads” un text in care moartea parintelui siliste o tanara sa se intoarca in orasul natal. Aici ea descopera ca de fapt tatal studia o congregatie de vrajitoare si este nevoita sa dea piept, intr-un final, mult asteptat de mine cu cele mai rele temeri ale sale. Deja am ajuns cu mainile in cap. De ce sa ma mai mire ca fantasy-ul este vazut de outsideri ca o opera in care danseaza exclusiv elfii, vrajitoarele si eventual si ceva orci. O idee iar mult prea intinsa cu reale valente de a trezi somnul.

Totusi de la Jeffrey Ford si “Boatman`s Holiday” putem observa un oaresce reviriment. Ni se ofera o frantura din mitul luntrasului vesnic Charon, pe care-l putem insoti in cateva zile obisnuite de lucru dar si de minivacanta. Intrigat de spusele unor “calatori” porneste in cautarea unei himere care totusi nu este pe atat de intangibila pe cat credea la inceput.

Cristopher Barzak publicat mai ales in antologii horror a fost selectat impreuna cu textul “The language of Moths”. Sunt surprinse in mare parte relatiile din sanul unei familii aflate undeva la munte, in timp ce tatal vaneaza o molie necunoscuta. In acest timp, Dawn fata autista vorbeste cu insectele si imcearca pe cat poate sa faca pe placul familiei, in timp ce Eliot fratele ei,este aproape doborat de responsabilitatea de a avea mereu grija de sora plimbareata. O povestire de maturizare si descoperire de sine, cu un puternic accent dramatic.

M. Rickert in “Anyway” vorbeste despre dramele adevarate pe care le traiesc parintii celor plecati departe de casa sa lupte in razboaie. In cazul nostru o mama are de ales in a-si sacrifica fiul si a salva lumea de razboi sau a-l proteja si a nu stavili viitorul fatidic.Ori, ori.

Urmeaza o mica bijuterie a la Paul di Filippo. “The Emperor of Gondwanaland” ne introduce in viata monotona si obositoare a unui asistent de editor de revista care descopera absolut intamplator o lume fascinanta. Este vorba de un joc online in care utilizatorul primeste un nickname si se trezeste aruncat intr-o lume medievala ce se conduce dupa propriile-i reguli. Textul se finalizeaza un pic in aer iar titlul te duce cu gindul la o posibila petrecere a unei actiuni ulterioare. Incep sa se miste treburile mai bine.

“The Pirate’s True Love” a scriitoarei Seana Graham este destul de reusita. Se radiografiaza starea de melancolie si disperarea ce o inconjoara pe iubita piratului, nevoita sa-l astepte cuminte acasa.. Stare ce evolueaza pina la urma intr-o serie de actiuni ce destabilizeaza actiunile piratilor.

Necunoscuta Ellen Klages, finalista totusi a John W. Campbell Award, in “Intelligent Design”, speculeaza intr-o mica masura asupra modului in care Dumnezeu a reusit sa creeze lumea. Un text scurt, departe de ceea ce se asteapta unii ca ar reprezenta fantasy-ul si cu un impact puternic asupra imaginatiei.

“Pip and the Fairies” de Theodora Goss rememoreaza viata unei fiice a carei mama, scriitoare de lucrari fantastice, a trecut in nefiinta. Un text mai mult ca sa fie la numar.

Un australian, Simon Brown, realizeaza un text reusit in opinia mea, strabatut de accente dramatice. Un baietel reuseste sa se salveze dintr-un avion prabusit doar pentru a constata ca a ajuns pe un “Leviathan” urias. Aflam apoi ca baiatul cu pricina sufera de o boala incurabila iar calatoria sa se transforma intr-un fara nicio sansa de izbanda. Un text incarcat de semnificatii si lectii de viata.

Si in aceast antologii m-am “lovit” de renumitul Bruce Sterling. Nu as exagera daca as spune ca textul domniei sale este unul dintre cele mai bune din intreaga antologie. “The Denial”, urmareste destinul unui cap musulman de familie confruntat cu o inundatie. In urma acestui dezastru natural are impresia ca sotia sa, plecata la un moment dat de linga el, nu mai este cea care a fost. Astfel recurge la o comunitate retrasa, invaluita de misticism al carei preot ii da o serie de sfaturi si o amuleta magica. Finalul te loveste prin rasturnarea de situatie,oferindu-ti o serie de informatii neasteptate.Un scriitor care nu m-a dezamagit.

La fel se intampla si cu Jeff VanderMeer ce a imaginat in “The Farmer’s Cat” un text de o simplitate fantasy aproape sublima. Un fermier are parte in fiecare iarna numai de necazuri atunci cand hambarul sau este vizitat anual de o banda de troli. Pisica pe care o cumpara la un moment dat si modul in care scapa de troli era intr-o evolutie fireasca a actiunii. Totusi impresioneaza modul in care este relatata si buna concentrare pe doar cateva pagini a povestirii.

“There’s a Hole in the City” de Richard Bowes, un text cu trimiteri catre evenimentele din 11 septembrie din New York, destul de lung. L-am inceput si am sarit peste in scurt timp. Fara substanta fantastica evidenta, cel putin in cele cateva pagini parcurse.

“Monster” de Kelly Link incheie in mare stil antologia best fantasy pe 2005. Sunt urmarite aventurile unor copii aflati in tabara confruntati cu posibilitatea ca mitul existentei monstrului sa fie adevarat. Un final destul de singeros, o povestire buna, care m-a convins ca in mod cert Link nu scrie pentru copii.

Desi pe la jumatatea antologiei imi retineam din greu impulsul de a ma lasa pagubas, totusi, situatia incepe sa se mai imbunatateasca pe masura ce trecem de jumatate. Si cred eu ca deseori antologatorii unor asemenea lucrarii pacatuiesc cand isi aleg nume cunoscute, cu rezonanta pe piata sf-ului, insa cu povestiri mai mult decat mediocre. Insa nu pot trece cu vederea ca in orice antologie poti gasi macar 3-4 povestiri care sa-ti fie pe plac. Raportul de forte, comparativ cu numarul total al celor prezente in antologie este intradevar foarte mic si deloc de neglijat dar, eu cel putin am cam inceput sa ma invat cu stilul asta si nu mai stramb asa tare din nas. Cred ca de acum o antologie de asemenea proportii nu poate decat sa-mi confirme talentul unor scriitori sau eventual sa pot descoperi scriitori noi, cu lucrari la fel de reusite. De exemplu am devenit foarte curios de  volumul Magie pentru incepatori de Kelly Link, aparut si la noi la Tritonic, in perioada de “aur” a editurii,  dupa lecturarea povestirii din antologia de fata si “Geanta Fărmăcată”. Povestire pe care am putut-o citi si intr-unul din primele numere Sci-fi Magazin.

As mai adauga ca in Ziarul financiar de duminica trecuta Michael Haulica a realizat o recenzie la antologia The Year’s Best Fantasy & Horror, de Ellen Datlow, Kelly Link si Gavin Grant aparuta la Nemira in 2008, in care sunt traduse si povestirile lui Bruce Sterling si Jeffrey Ford.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata.

Poveştile pelerinilor nu numai că adâncesc misterul “Mormintelor Timpului” dar creează şi o constelaţie mai mică de mistere personale: avem un preot disperat să salveze creştinismul, pe cale de dispariţie, un om care a uitat să vorbească şi are la dispoziţie numai nouă cuvinte (genul a căror existenţă dicţionarele nu o recunosc),  o dramă ecologică etc. Povestea femeii care începe să îmbătrânească în sens invers este cea mai intensă dintre ele, din pricina unei găselniţe pe care vă las să o descoperiţi şi care face istoria teribilă. Totodată, acest episod conţine o dezbatere despre natura divinităţii şi despre relaţia omului cu Dumnezeu care se va dovedi extrem de relevantă în continuarea cărţii, “The Fall of Hyperion“.

The Shrike - varianta Bantam

(Dacă e un defect pe care l-aş găsi cărţii ar fi eşecul autorului de a crea într-adevăr stiluri distincte de a povesti, pentru fiecare personaj în parte. Dacă obiectivul “ce se spune” este bifat cu succes – poveştile sunt la fel de diferite pe cât sunt şi povestitorii lor – cel de al doilea, “cum se spune” nu îi reuşeşte decât parţial, cel mai de succes fiind în cazul poetului Martin Silenus. Dar trebuie să admitem că este dificil pentru un autor, oricât de bun ar fi, să scrie în şapte stiluri diferite de al său propriu).

Pe fundalul peripeţiilor celor şapte este schiţat treptat tabloul general al Hegemoniei umane: Pământul distrus, cele 200 de planete colonizate, nespus de diferite, înflorirea unor religii stranii, oameni cu creierele conectate direct la datasferă. O civilizaţie autosuficientă, atât de adâncită în propria rutină încât nu o îngrijorează dependenţa totală de inteligenţele artificiale, “AI”, care şi-au declarat secesiunea cu vreo 200 de ani în urmă dar au rămas să asiste oamenii, transformându-i într-un soi de infirmi la scară cosmică, susţinuţi de gigantica “proteză” a tehnicii AI.

Simmons desfăşoară o inventivitate fascinantă în creionarea acestui decor, cu mici găselniţe precum casele care au fiecare cameră pe o altă planetă (uşile fiind portaluri prin care se face teleportarea), navele-copaci ale templierilor sau inamicul extern al Hegemoniei, o specie într-o permanentă migraţie cosmică, în “roiuri”, cu fermele sale de comete. Mai sunt şi scene neimportante în sine dar de o frumuseţe care te urmăreşte mult după încheierea cărţii: o slujbă oficiată în ruina unei capele, oameni navigând pe o mare de iarbă sau o discuţie cu delfinii salvaţi înainte de distrugerea Pământului, cărora, dintre toate lucrurile, le e dor de rechini (cu obsedanta replică “miss shark, miss shark, miss shark”).

Pentru cine vrea să ştie.

“Hyperion” este primul roman din seria “Hyperion Cantos” care mai conţine “The Fall of Hyperion“, “Endymion” şi “The Rise of Endymion“. “Hyperion” a fost conceput de Simmons nu ca o poveste de sine stătătoare, ci ca primul volum dintr-o istorie pe care “The Fall…” o continuă, aşa că se încheie în mijlocul acţiunii, lăsând cititorul cu o droaie de întrebări şi niciun răspuns. Romanul este o reverenţă respectuoasă adresată de autor clasicilor literaturii, ideea pesonajelor care îşi spun poveştile amintind de “Decameronul” lui Boccaccio, iar linia generală a povestirii fiind inspirată de poemul “Hyperion” al poetului englez John Keats. Keats de altfel joacă un rol important în poveste, autorul găsind o formă de a îl aduce, oarecum, în prezentul acţiunii. Iar scena uciderii unui personaj minor face trimitere exactă la moartea lui Mercuţio din “Romeo şi Julieta“. Povestea se poate citi însă cu aceeaşi plăcere şi de către cei care nu se dau în vânt după clasici.

Vestea bună pentru cititorii de SF din România este că au mari şanse să ia contact cu universul “Hyperion” neaşteptat de repede, cartea aflându-se în lucru la editura Nemira.

Later edit. Sorin Camner, căruia îi mulţumim pentru completare, ne atrage atenţia că printre sursele de inspiraţie ale ciclului Hyperion îi întâlnim şi pe filozoful francez Teilhard de Chardin, naturalistul american John Muir, matematicianul american Norbert Wiener sau calugarul japonez Ummon. Hyperion este construită în acelaşi fel ca “Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer.