Pe deasupra, nici nebunatic de ingenios nu e romanul, avand o desfasurare liniara si cu putine surprize, autorul folosindu-se, cu mici, mici exceptii, de idei si detalii deja explorate si dezbatute de catre altii. Dupa cum era de asteptat, nici constructia personajelor nu este prea migaloasa, acestea fiind lipsite de profunzimea si complexitatea necesara pentru a influenta pozitiv impresia asupra intentiilor literare ale lui John Scalzi. Omagiul adus lui Dick se opreste doar la titlu, textul fiind o cu totul alta poveste.

Viitorul omenirii se afla pe marginea prapastiei. Grupuri bine organizate din interiorul guvernului UNE comploteaza pentru a porni razboiul cu puternica, dar aroganta, rasa extraterestra Nidu.  Paradoxul este ca extraterestrii stau mult mai bine cu tehnica si dotarile militare, orice amenintare asupra intereselor acestora putand rezulta intr-un dezastru pentru rasa umana. Si nu numai atat, dar si din punct de vedere politic sunt mai bine vazuti in Common Confederation, uniunea tuturor raselor din galaxie. Tocmai pentru a se evita aceasta situatie catastrofala este angajat Harry Creek, expert al unul fel de Minister al Relatiilor Externe in a aduce la cunostinta extraterestrilor vestile rele, dar si veteran de razboi si IT-ist fruntas in timpul liber. Expert despre care multi cred ca-si iroseste talentele tocmai datorita pregatirii deosebite de care a avut parte si inteligentei iesite din comun de care da dovada (ce convenabil se mai aduna la un loc calitatile si aptitudinile pozitive ale personajului principal).

Acum intervine Android’s Dream-ul din titlu, o oaie albastra modificata genetic, pe care Harry trebuie sa o gaseasca si sa o protejeze pentru a aplana escaladarea conflictului diplomatic. Aceasta rasa rara de oaie este folosita la ceremonia de incoronare a conducatorului extraterestrilor Nidu – de aici si importanta majora ce o constituie identificarea si protejarea ei – si in lipsa careia  niciun eventual aspirant nu poate emite pretentii la conducere.

Daca in constructia aparenta a extraterestrilor nu apar mari diferente fata de ce am mai citit pe la altii, ramane interesant faptul ca pe linga posibilitatea de a comunica verbal, cei din Nidu, foarte sensibili la arome, se pot intelege si prin mirosuri. De aici rezulta si o serie de situatii de natura comica ce aduc cu sine, pe linga buna dispozitie a cititorului, si ideea ca Scalzi scrie mai nou si cu influente a la Douglas Adams, Heinlen fiind de acum de domeniul trecutului. Actiunea isi are si ea importanta ei, si chiar daca eu nu m-am simtit la final prea satisfacut, iti lasa partial impresia ca ai in fata un scenariu bunicel de film.

Exista ceva idei interesante asupra carora s-ar fi putut insista mai mult, una dintre ele fiind de exemplu cum ar putea cineva face diferenta intre o fiinta inteligenta capabila de actiuni constiente sau una artificiala neputincioasa in a-si dovedi capacitatea de supravietuire si de evolutie. Sau problema manipularii genetice si pina unde se opreste etica umana in acest caz, dar cum spuneam, daca autorul nu vrea, noi nu-l putem obliga sa studieze mai in amanunt situatiile expuse.

Pina la urma eu nu o sa sar in sus sa sustin ca Scalzi merita mai multa atentie decat are, cum am vazut ca sunt pareri pe net, ca nu e cazul. Insa pentru o carte de weekend si pentru a mai varia lecturile, dar si pentru cine gaseste atragatoare scriitura comica combinata cu o actiune de tip oldie SF, acesta reuseste sa-si atinga scopul si sa te binedispuna cu succes.

Iată si titlurile noi cu care Millennium Books va aştepta (cel putin teoretic ) cititorii la standul nr.19 de la parterul complexului Romexpo, în cadrul tîrgului de carte Gaudeamus care se va desfasura între 18-22 noiembrie. Toate vor fi disponibile încă de joi după-amiază la ora 16, cind se deschide oficial tîrgul, cu excepţia revistei Galileo, care se preconizeaza ca va ajunge la Bucuresti vineri dimineaţă.

La un click pe coperta fiecarei carti o puteţi vedea la o rezoluţie mai mare sau chiar puteţi citi cite un mic fragment- introductiv- din acestea. Despre Ghost Brigades am scris si eu aici. Mai multe detalii aflati pe blogul editurii la adresa din primul paragraf.

Si locatia editurii:

Prima pe lista, Millennium Fantasy & Science Fiction, editata de, evident, Millennium Press, si care contine 10 nuvele scrise de autorii publicati de editura.  Recunosc ca nu ma asteptam la foarte mult, pentru ca majoritatea celor din volum mi-erau ori necunoscuti, ori familiari doar ca autori de romane. Rezultatul… cu plus. Nu excelent, dar bun.

Inceputul e foarte promitator: Cerul inghetat de Jeff Carlson e o nuvela SF cu extraterestri, primul contact, chestii d-astea. Echipa de explorare si costumele inteligente nu-s nimic nou, dar rasa/rasele de amfibieni au fost ceva deosebit, cel putin pentru mine. Per total nimic inovator, dar actiunea curge cum trebuie, personajul e in regula… o lectura placuta. Tinand cont si de jumatatea de roman de Carlson pe care am citit-o, probabil o sa mai dau cu ochii de scrierile autorului, dar n-o sa le caut in mod expres.

De la povestirea lui Marian Coman, Crama lautarilor, am primit exact ce ma asteptam: putin fantastic amestecat cu realul, personaje cu “personalitate” si care vorbesc cum ar trebui (asa de multi autori au tarani care zici ca-s absolventi de Litere…), o poveste putin vesela, putin trista. Nici o dezamagire, si chiar daca finalul poate avea si o explicatie pragmatica (soc, halucinatii), o prefer pe cea fantastica.

Epidemia lui Sebastian A. Corn e din punctul meu de vedere cea mai buna nuvela din roman (la egalitate cu Sysadminii, dar in cu totul alt registru, asa ca nu prea se pot compara). Sa creezi o lume intreaga in 35 de pagini si dupa aia sa mai reusesti si niste personaje credibile si o poveste captivanta nu e de colo. O comunitate rurala tehnologizata intr-un cu totul alt fel decat ne-am imagina noi, organisme/entitati/virusi antici, sugestii ici-colo care mie mi-au dat de inteles ca planeta ar fi tot Pamantul intr-un viitor indepartat… am o singura plangere: de ce e asa scurt textul? Eu puteam sa citesc inca mult si bine pe aceeasi tema.

DaVinci inaltandu-se de Jack Dann nu mi-a zis nimic. Da’ nimic, nimic. Ce treaba avea DaVinci cu Machiavelli (de ce nu putea sa fie un pusti la intamplare si nu cineva faimos?), de ce trebuia sa-mi pese de inventiile lui Leonardo sau tablourile lui sau relatiile cu diversi? DaVinci a fost o persoana interesanta si ar putea fi un personaj la fel, dar nu asa. 65 de pagini a fost mult prea mult, a durat cateva “sedinte” de citit ca sa ma conving sa termin nuvela in speranta unui sfarsit impresionant.. nu.

Citisem Ingeri, iesiti din morminte in volumul de autor al lui Dan Dobos (recenzia lui Jewel aici)… si, cumva, reusisem s-o uit complet. Nu stiu de ce, pentru ca e chiar reusita. O nuvela scurta si la obiect, despre imbunatatiri medicale obligatorii si despre ce inseamna de fapt o fiinta umana. Nu stiu daca as putea citi un roman intreg despre asta (vezi recenzia lui Jewel), dar ca povestire merge foarte bine.

Despre Cand sysadminii conduceau pamantul de Cory Doctorow am scris separat, in mai multe detalii si cu mai mult entuziasm. Aici o sa repet doar ca inteleg de ce multora nu le-a placut – trebuie sa intelegi despre ce vorbesc personajele si sa te poti pune in pielea lor, iar daca nu esti putin geek sau dependent de internet nu ai cum.

Gesta Kaenorum de Danut Ivanescu e… ciudata. Pentru mine, cel putin. E scrisa bine, foarte bine. “Gesta Kaenorum” propriu-zisa, marturia despre faptele poporului misterios, este captivanta. Si cu toate astea, nuvela in sine mi s-a parut prea lunga. Sau poate ca titlul nu e ales prea bine. Ma asteptam sa fie mai mult despre Kaenas si mai putin despre peregrinarile lui Petru Stratioes care, sincer, nu mi s-au parut peste masura de palpitante. Poate ca daca plecam cu alte asteptari as fi fost mai incantata.

Eu te-am iubit, Parachivo de Liviu Radu a fost la fel de distractiva cum o anunta titlul. Am locuit cativa ani langa Ghencea si cunosc microbisti, asa ca Republica Autonoma Fotbalistica Bucuresti nu mi se pare ceva atat de tras de par. Nici faptul ca galeriile celor 3 mari echipe s-au transformat in forte de mentinere a ordinii, sau ca sunt loiali mai mult clubului decat interesati de ce se intampla pe teren, sau ca moartea unui arbitru poate sa duca la o razmerinta generala. Cum arata o poveste politista cu un detectiv improvizat in peisajul asta? Merita citit.
(Offtopic, la singurul meci de fotbal la care am fost – Steaua vs. o echipa franceza, galeria nu a cantat pro-Steaua sau anti-francezi, ci anti-Dinamo si Rapid…)

Un loc mai bun de Richard Russo m-a lasat iarasi rece. Niste cyberpunk si niste policier ar putea fi o combinatie reusita, dar in forma de aici nu m-a captivat deloc. Am citit povestirea acum 2 luni si am uitat-o complet, atat de mult m-a prins.

Intrebari pentru un soldat de John Scalzi poate fi citita si individual, dar in mod evident daca ai citit Razboiul batranilor o sa intelegi ceva mai mult. Memorabila nu mi s-a parut, dar a fost o lectura placuta. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, prefer sa-l citesc pe Scalzi pe blog decat sa-i citesc literatura…

P.S. O recenzie mai cuprinzatoare si cu care sunt in mare parte de acord, aici.

Spre surprinderea mea, care am gasit mult mai reusit volumul de fata comparativ cu “Razboiul batranilor“, cei de la Publisher Weekly au considerat ca nu s-a ridicat chiar la inaltimea asteptarilor. Si atunci ma intreb cum a ajuns ca pe Amazon si pe coperta hardcover a celor de la Tor sa urmeze dupa titlu si recomandarea “A Sci Fi Essential Book“. Poate a fost o constatare a celor de la canalul respectiv si s-a convenit sa fie trecuta si pe Amazon, oricum nu cunosc exact situatia. Cert este ca nu am vazut-o prezenta la multe dintre cartile vizualizate acolo, si de aceea mi se pare ceva iesit din comun.

Dialogurile si personajele lui Scalzi sunt foarte reusite si cred ca ele sunt cele care-ti iau ochii si te fac sa pierzi pur si simplu notiunea timpului. Cele cateva capitole din debut au o constructie usor liniara, insa pe parcurs, chiar daca se pot anticipa unele aspecte ale intrigii, am avut parte de multe surprize. Si daca as merge pe aceeasi idee si as face o paralela intre primul si al doilea roman as observa ca ambele sunt construite pe aceleasi coordonate doar ca decorul si personajele sunt (aproape) altele. La fel ca si in precedentul, avem un inceput de roman in care ne acomodam cu antrenamentul brigazilor fantoma (in primul aveam parte de o incursiune in viata armatei coloniale regulate), pentru ca apoi sa luam contact cu o serie de rase extraterestre identificate ca fiind ostile Fortelor Uniunii Coloniale (aspect de asemenea exploatat in precedenta lucrare). Dupa ce am terminat “Razboiul batranilor” eram foarte nerabdator sa aflu cat mai multe detalii despre cei din brigazile fantoma, insa imaginea pe care mi-o facusem nu prea s-a potrivit cu ce a gandit Scalzi. Poate si de aici dezamagirea unora, pentru ca eu vedeam brigazile mai mult ca niste masini, aproape perfecte de lupta – ceea ce nu inseamna ca nu s-a adeverit, insa in acelasi timp exista si un aspect al existentei acestora pe care nu l-am luat in considerare. Calitatea acestora de a nu-si fi pierdut in intregime umanitatea.

Daca in volumul trecut am fost fascinat de cei din brigazi, ei bine  si in volumul de fata am gasit o noua divizie speciala, de data aceasta construita chiar in sanul Fortelor Speciale ale Uniunii Coloniale. Numiti dupa un monstru din cultura japoneza, Gameranii, au abilitati si o infatisare cu totul speciala. Nu o sa dezvalui prea multe pentru a nu strica placerea lecturii. In ceea ce priveste aspectul intrigii, aceasta mi s-a parut mult mai lucrata si mai matura ca subiect abordat fata de romanul anterior. Nu ca subiectul transferurilor de memorie si implicit a personalitatii intr-un trup creat si imbunatatit pe cale artificiala nu ar fi fost suficient de controversat, dar Scalzi reuseste totusi sa gaseasca noi resurse si aspecte care sa adanceasca si sa complice la maxim aceasta dilema.

Un roman cu foarte putine momente de respiro, in fond suntem in mijlocul unui razboi si chiar daca tabla de sah are dimensiuni gigantice, sau poate conflictele armate lipsesc, mereu apare cite o misiune periculoasa pentru Brigazile fantoma. Jared Dirac este unul dintre noii membri ai Brigazii, insa ceea ce inca nu stie este ca mintea sa este de fapt o copie fidela a lui Charles Boutin, aproape cel mai important cercetator militar care a lucrat vreodata pentru UFC. Spun acest lucru pentru ca Boutin este cel care a inventat si dezvoltat sistemul BrainPal prin care cei din unitatile speciale pot comunica la nivelul gandurilor, lipsindu-se total de aspectul verbal al actiunii. De fapt este vorba de un gadget mult mai pretios si mai special, acesta putand, printre altele, si sa sustina si sa integreze constiintele tuturor membrilor unei grupe speciale, obtinandu-se o serie de avantaje vitale pe cimpul de lupta. De ce a fost nevoie ca Boutin sa fie clonat si de ce numele sau creaza atat valva, asta ramane sa descifreze fiecare in parte. De amintit ar mai fi si ca va veti intalni cu Zoe, viitoare eroina (probabil) din romanul Zoe`s Tale si cu o cunostinta mai veche din primul roman. Este vorba de Jane Sagan.

Dupa cum insusi Scalzi afirma la finalul romanului de fata, ca surse de inspiratie a apelat fie la o serie de idei din romanele lui Nick Sagan, in ceea ce priveste transferul constiintei (“Edenborn”), ale lui Scott Westerfeld, in cazul bataliilor stelare (“The Risen Empire” si “The Killing of Worlds“) -desi romanul nu abunda in asemenea evenimente – sau ale lui David Brin, de la care a imprumutat conceptul sau, “Uplift”, din “The Uplift War“, plus alte lucrari ca “Ender’s Game“, “The Forever War” sau celebrul “Starship Troopers“. In ciuda acestor “imprumuturi” mai mult sau mai putin evidente pe parcursul lecturii, “Ghost Brigades” a parut in multe momente cheie un roman matur si m-a convins ca merita sa citesc si continuarile.

In final am de facut un mic anunt. Voi fi plecat o perioada si dupa cum e si normal postarile vor fi sistate din partea mea. Teoretic nu voi lipsi mai mult de o saptamana. Ne auzim.

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar “semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple “Star Wars” si “Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul “Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada “sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si “victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Pina si recent intervievatul Alistair Rennie incurca oarecum borcanele in raspunsul  la intrebarea “vei scrie povestiri de factura science fiction?”. Oarecum incurcat, el refuza sa aiba “mai mult de cateva elemente de spatiu cosmic si stiinta” in povestirile sale, povestiri ce vor “tinde mai mult spre metafizica decat fizica”. Pai SF-ul nu se rezuma la spatiul cosmic sau fizica domnu’ Rennie. Nici macar elementele de fundal nu se rezuma la atat, chiar si un singur roman, avand mult mai multe “ingrediente” in formarea lumilor, ca sa nu mai vorbesc de partea literara.

Evident, nu iese fum fara foc. Iar focul care din cand in cand “parleste” genul, se numeste ultra-comercialism. Si din pacate, nu este vina numai lui Sci-Fi Channel, sau diverselor francize declarat comerciale gen “Star Wars”, “Star Trek” sau alte chestiuni derivate din BD (vezi invazia de filme subtirele care fac exces de efecte speciale). Este si vina unor “agenti dubli”. Poate nu stiati, dar noua serie Dune este “scrisa” la reportofon, iar schitele lui nea Frank exista doar in strategia de marketing a fiului. Orson Scott Card vrea neaparat sa aflam ce a mancat Ender la cina si cate basini a tras dupa. Sintem sufocati de mega-serii, a caror singura ratiune este sa ne determine sa scoatem banii din buzunar. Volumele incep sa se contrazica intre ele, dar nu-i bai, fanii cumpara hipnotizati. Alti autorii au devenit experti in promovare si sint implicati in tot felul de activitati pretins academice, in fond mondene, iar “operele” sint scrise in avion sau in timp ce asteapta urmatorul avion (ganditi-va ce se spune despre diverse chestii “fabricate pe vapor”). Si trebuie sa scrie mult, caci asa e modelul – anul si romanul, macar unul, dar atunci sa fie de minim 700-800 de pagini. Nu care cumva sa scrie vecinul mai mult! Poate ar fi interesant sa vedeti pe cine considera cei de la New Scientist tinere sperante ale genului. Eu am fost impresionat, dar nu in sensul bun.

Sa zicem si de premii. Se pare ca nivelul nominalizarilor a scazut an de an, precum si nivelul premiantilor. Si nu e un fenomen izolat, ci este general, foarte vizibil la premiile populare precum Nebula sau Hugo. In ultima vreme imaginea SFWA s-a deteriorat considerabil, chestie remarcata inclusiv de membrii respectivei organizatii, perceputa ca un fel de “Caritas” de marketing. Nu vreau sa mai spun nimic de Hugo si Harry Potter. Populismul de doi lei a avut multe de spus – sa fie tendinta generala descrisa in cartea lui Tevis !? Noroc cu cavalerul alb, “Pulitzerosul” Chabon, sosit la momentul oportun sa salveze imaginea terfelita a respectivelor distinctii. Da, politica este o curva in orice domeniu si la orice nivel.

Acum sa vorbim si despre situatia actuala “de la Romania”. In 2007 si 2008 au aparut cateva volume romanesti, unele noi, altele cu povestiri adunate pe parcursul mai multor ani. A fost si carti bune, si carti contestate, sau carti de care nu a auzit sau nu le-a citit aproape nimeni. Asta e.

Anul trecut a fost un an ciudat. In ciuda unei senzatii generale de relansare a SF-ului, aparitiile editoriale au fost foarte putine si intr-un ritm foarte stangaci. Anul acesta in schimb, avem o adevarata inundatie in comparatie cu 2007.

Nemira a adus autori noi precum Sawyer, McDevitt, Vinge, Wilson, Shepard, Simmons, Reynolds – concentrandu-se in special pe volume premiate sau foarte cunoscute, fara sa riste experimente radicale. In acelasi timp au fost continuate antologiile lui Dozois cu inca trei volume (de fapt jumatati de volume, cam scumpisoare). Mihai Dan Pavelescu este un tip mai tacut si cam secretos de felul lui, care nu s-a lansat in declararii de intentii sau promisiuni facute public, asadar e cam greu sa-i poti reprosa ceva, cand de fapt nu a promis nimic. Totusi, intre randuri si poate specula asupra “Revelation Space”-ul lui Reynolds, continuarea Ilionului si “Hyperion Cantos” daca renunta “aia” (sau expira), “Heechee Saga” lui Pohl (cate volume?), eventual un nou Wilson dupa reactiile si recenziile favorabile. Eu sint curios ce solutie se va adopta pentru antologiile lui Dozois, incercarea de a relua tot din urma nefiind fezabila. Si sa nu uit de seria lui Martin! Ar mai fi de adaugat ca s-a inaugurat in acest an blogul editurii, cam saracut in stiri fierbinti, insa o punte de legatura cu cititorii. Moare SF-ul la Nemira? Nu, chiar deloc (desi a murit odata), o duce chiar foarte bine, MDP il “creste” foarte frumos.

Millennium Press, stie toata lumea, este o editura mica, omul-orchestra fiind Horia Nicola Ursu. HNU este cazul tipic de editor care publica ce-i place, daca poate. Insa nu se fereste nici de chestiile comerciale daca sansele de reusita financiara sint ridicate. Insa nu va lasati inselati, nu cartile comerciale sint cele apropiate de sufletul respectivului editor. Anul acesta MP a avut cateva reusite notabile: New Weird si Viteza Intunericului. Nu stiu daca Cyberpunk sa-l trec la reusite sau la rateuri – la reusite pentru ca a aparut, rateuri pentru ca tirajul initial a fost relativ ridicol de mic iar promisul tiraj de masa se lasa inca asteptat… O alta chestiune notabila este debutul lui Scalzi in Ro, cu agreabila sa serie “Old Man’s War”. In rest cateva amanari repetate la “Jihadul…”, la “Predator”, precum si la “Antologia Millennium” (astea le bifam la promisiuni zgomotoase dar neonorate). Moare SF-ul la MP? Nu, chiar deloc, pentru ca lui Horia ai place.

Michael Haulica se ocupa de Revista Nautilus -  format electronic. Normal ar fi trebuit sa spun de ea cand am vorbit de Nemira, insa m-am gandit sa o leg mai mult de numele lui “guru’, care se pare ca trudeste si la Millennium, alaturi de Ona Franz si boss-ul HNU. Dupa debarcarea subita de pe “baporul” numit Tritonic (din motive nu foarte clare sau “de sanatate”) a avut mai mult o activitate de free-lancer, semnand diverse articole pentru Observatorul Cultural sau Ziarul Financiar, in acelasi timp pastorind revista Nautilus, obiectivul final fiind culegerea unor texte meritorii pentru un eventual almanah/antologie sau cum s-o fi numind. Imi e greu sa cred ca selectia a mers prea bine, cu mici exceptii textele fiind, fara sa exagerez, penale sau extrem de banale. In a doua jumatate a anului s-a implicat in activitatile MP, avand o contributie majora la aparitia in conditii redactionale ireprosabile a antologiei “New Weird”. Dar avem si cateva bilute negre, e drept, mai vechi. Una ar fi debandada in care s-a aflat defuncta colectie fiction.ro. prin 2007. Stim ca s-a publicat dupa cum au venit contractele sau traducerile, insa e clar ca nu a fost buna aceasta abordare. Ma rog, poate au fost presiuni si de alta natura… Ultima gaselnita a Maicului este amestecarea genurilor de fictiune. Poate a fost o idee buna ca domnul Gaiman sa apara in LIT, nu stiu. Insa Richard Calder?! Si cu coperta aia?! A fost clar o prostie, cel putin in opinia mea. Si se pare ca respectivul domn persista cu aceasta idee, care la baza nu este rea, insa aplicata aiurea poate avea consecinte nedorite. Daca si Calder ar fi fost cunoscut publicului roman in aceeasi masura in care era cunoscut Gaiman, era ok, asa insa probabil ca o sa avem un cititori de mainstream pacaliti si frustrati, precum si potentiali amatori de SF care or sa treaca pe linga raftul respectiv, fara sa acorde prea multa atentie volumului de fata. Omoara Michael Haulica SF-ul? Eu as zice ca nu, chiar daca “l-a ametit” un pic, din prea multa dragoste.

Cu ocazia asta am facut trecerea la Tritonic, editura despre care s-ar putea scrie un roman fara prea mari eforturi, si ar putea fi un roman horror, sau un SF apocaliptic/distopic, poate chiar un roman de comedie… Caci nu-i asa, viata acestei edituri este mai spectaculoasa decat multe carti, chiar mai spectaculoasa decat “Blestemul Manuscrisului”, in cazul acesta putind aplica dictonul usor modificat “Viata bate cartea!”. Fara doar si poate personajul principal este domnul Bogdan Hrib, un veritabil afacerist “da Bucale”, convertit la director de editura. Ca orice afacerist din specia sus amintita, domnul Hrib cauta profitul (cel mare si facut rapid) instinctiv, fara sa se incurce cu planuri, strategii, termen lung, dezvoltare etc. (chestii din carti, pentru fraieri), fiind dispus, se pare, sa sacrifice in proces inclusiv obiectul de activitate al “afacerii”, adica cartile. O da! Se vede si se simte de la mare distanta! Cu un portofoliu de titluri si autori lasat mostenire de Haulica dezertorul, domnul Hrib crede ca nu are nevoie de un coordonator petru colectia redenumita cu multa imaginatie SFFH (sau pentru vreo alta colectie), ca lucrurile merg de la sine, iar daca nu merg, asta e, trebuie sa asteptati, ca doar titlurile sint blocate pentru Romania (Hihihi! Ciuda, ciuda!). Adevaratii oameni problema sint insa cei care cumpara de pe Amazon sau alte surse (“preferatii” de ex.). Dar nu-i bai, ca nu-s asa multi.

Cartile, hmmm, sint marfuri in cazul acesta. Unele sint grabite pe piata, altele, mai ales cele din serii, sint amanate intentionat. In pare rau ca suna asa urat, dar calitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati, calitate care este, la fel, direct proportionala cu “numerarul” in cauza, precum si cu atractivitatea locului de munca, masurata un altceva decat bani. Dar domnul afacerist se pare ca este un fan al “reducerii costurilor”, dincolo de limita in care cartile s-ar bucura de o minima calificare a oamenilor ce trebuie sa le “produca”. Ba mai mult, uneori reducerea costurilor imbraca forme dezgustatoare…Multe demisii au fost urmate de scandaluri mai mult sau mai putin “palmate”. Ultimul a fost cu aceasta persoana, cam de aceeasi factura, care, intr-un  post dorit voalat/aluziv, a mai dezvaluit ceva din ce este dincolo de gardul vopsit. Asa ca dragii mei, daca asteptati ceva volume din serii, asteptare placuta; daca asteptati o varianta decenta a “Spatiului Singularitatii”, la fel; daca credeti ca volumul 2 din Imperiul Malazan sau Gentle o sa fie traduse/redactate mai bine, luati-va gandul.

Intotdeauna am fost uimit de structura personalului angajat la Tritonic: trei redactori – trei oameni la PR. Bre, ce trust hotarat, se ia in serios cu relatiile cu publicul. Au si blog! Ba chiar au publicat si o carte numita “Unora le place PR-ul”. In aceste conditii ai zice ca cititorii sint niste rasfatati. Dar, hei, aici vorbim de Tritonic, adica chestia aia unde toate sint exact pe dos. Si lor nu le place PR-ul. Este posibil ca blogul editurii sa fie unul din cele mai pline de gafe din blogurile ce reprezinta o persoana juridica, “evar” (nici site-ul nu duce lipsa de “dude”, dar nu-i bai, nu le pasa). Posturi ridicole, mult copy/paste, gafe, gafe, gafe… “Inhabitanti”, “Harissoni”, dume grele ce si-au facut loc de pe blog direct pe copertile cartilor. Eh, si ce daca?! Si ar mai fi de povestit despre cenzura asupra comentariilor, practicata sub forma “aprobarilor” sau stergerii. Pina la un punct pare in regula, dar nu pot sa inteleg de ce unele comentarii care includ cuvinte precum: invitatie, parastas, editura, sint lasate “sa treaca” pentru ca apoi tot colectivul, in frunte boss-ul sa se isterizeze in grup si sa treaca la desfiintarea faptasului! Adica, in PLM, aveti instrumentul numit “aprobare”, what’s the god damn point in doing this ?! Chiar aveti nevoie de circ la intervale fixe? Aveti nevoie de un debuseu pentru spiritul “da Bucale”? Alfel raspunsurile sint in doi peri, la misto sau deloc…

Ca tot veni vorba de dume. Se pare ca domnul Hrib se gaseste acum intr-o faza “trilaroasa”, (cica ar fi avut si una “SeFoasa” cu ceva vreme in urma), adica o faza in care domnul respectiv crede ca profitul mult dorit se poate face numai si numai cu thriller-e (sau cu tenta de thriller in unele cazuri “irecuperabile”). So, tot ce misca in imparatia sa editoriala trebuie sa se supuna acestui trend, pina si titlurile volumelor care nu prea au treaba cu respectivul gen au suferit un proces de “manelizare”. Astfel, “Counting Heads” a devenit …”Vanatoarea de Capete” iar prima jumatate a “Judas Unchained” a devenit “Steaua Pandorei Vol.3″ in virtutea succesului volumului anterior(care au fost doua!).

Dar au fost si lucruri bune: Morgan, Harrison, Bujold (dupa atata vreme!), Zelazny, Marusek… (de Michael pornite).

Moare SF-ul  la Tritonic? Hmm, desi i se da in mod constant “la gioale”, nu moare din atat. Sic!

Oooh, ce mult am scris, nu stiam de ce ma dor destele…

Va urma.

Later edit: Datorez scuze pentru o argumentatie incompleta. Undeva in cadrul acestui post am aspus “alitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati”. Ei bine, calitatea muncii nu depinde numai de calitatea oamenilor. Nici cel mai grozav editor sau traducator nu poate resista unor conditii de munca vitrege, nemotivante. Sa fii mai mereu intr-o stare de sictir, sila, stress puternic, ajunge sa se vada in munca si rezultatele tale, mai ales atunci cand, satul de toate rahaturile, incepe “sa ti se rupa” de jobul respectiv. I’ve been there, felt that. Asadar, cei in cauza, va rog sa acceptati scuzele mele.

PS. Link la “dezbaterea” purtata pe blogul lui Horia.

Probabil ca in romana cartea incepe cam asa: “Doua lucruri am facut in ziua cand am implinit 75 de ani: Am vizitat mormantul sotiei. Apoi am plecat sa fac armata.” Asta spune John Perry, personajul principal, si o face destul de convingator, la persoana intai. El traieste in epoca in care umanitatea a ajuns la stele, ba chiar a stabilit colonii pe numeroase planete, insa disputa in conflicte armate “pe fata” chestiunile imobiliare planetare cu destule rase extraterestre inteligente. Principalul “instrument” folosit de oameni in aceste dispute aprinse e ascunde sub numele “Fortele de Aparare Coloniala” (FAC), in care tocmai s-a inrolat si Perry. Cum lupta in acest razboi interminabil batranii ramoliti de 75 de ani, va trebui sa aflati singuri caci eu o sa ma opresc aici cu dezvaluirea plotului.

Volumul de fata este in primul rand un roman de aventuri, cititorul participand impreuna cu personajul principal la calatoria spre a doua maturizare. La fiecare intoarcere de pagina o sa descoperiti ceva nou, o alta surpriza, o noua motivatie care va impinge sa treceti repede, repede la urmatorul capitol. Da, este o lectura captivanta, deosebit de placuta si curgatoare. Fara inflorituri, fara filozofii grele, cu un stil “direct”. As putea spune ca avem de aface cu “Starship Troopers” (Infanteria Stelara) adus la zi, “imbunatatit”. Nu ai cum sa ocolesti comparatia sau paralela daca vreti, cu scrierea lui Heinlein. Dealtfel, Scalzi a afirmat public ca acel volum a jucat un rol important in aparitia lui “OMW”. Unii l-au comparat chiar cu “Razboiul Etern” al lui Haldeman, insa parerea mea este ca aceasta alaturare este destul de fortata, diferenta de anvergura fiind destul de mare in defavoarea lui Scalzi.

Evident, exista si reversul medaliei pentru stilul “direct” sau lectura cursiva… Personajele sint destul de stravezii, unidimensionale; dialogurile simplute, expunind de cele mai multe ori doar motivatii pentru actiunile trecute sau viitoare si spunind prea putin despre personaje. O alta problema creata de viziunea scriitorului asupra cum ar trebui sa curga “dezvaluirile” reduce Terra la o chestie FOARTE asemanatoare (99%) cu prezentul, un Pamant bine conservat in ignoranta de catre Colonii, desi motivatiile  care au condus catre aceasta stare de fapt, sint cam fortate si puerile in acelasi timp. Ar mai fi adunatura de recruti de 75 de ani, care, cu o singura exceptie (deatfel rapid “ucisa” de autor) sint foarte draguti, destepti, intelepti… unde sint senilii, acriturile, libidinosii, cacaciosii?!

Scalzi incearca si ceva satira sociala, dar cam fara impact in opinia, regasindu-se fara dificultate teme precum obtuzitatea politicienilor, complacerea americanilor in ignoranta atat timp cat au un trai bun asigurat, extremismul, violenta gratuita … etc. Dar cum spuneam, fara sa impresioneze.

La final, “OMW” este o aventura militara SF, cu cateva idei/speculatii interesante, foarte curgatoare, capitolele primei parti fiind deosebit de antrenante. INSA, romanul duce lipsa unor personaje “reale”, lipsesc ideile MARI, sau radicale daca vreti (cam prea cuminte). Partea descriptiva sufera de asemenea, bataliile si “alienii” fiind neconvingatori, iar scena aceea apropiata de final, in care soldatii FAC participa la un fel de lupta in arena cu o rasa “aliana”, este una dintre cele mai slabe.

Merita citita, parerea mea…

PS. Lansarea Sambata 11:30, la Gaudeamus, la standul Millennium Press.

]]> http://www.cititorsf.ro/2008/11/20/razboiul-batranului-john-scalzi/feed/ 8 http://www.cititorsf.ro/2008/09/23/bomba-atomica-de-la-millennium/ http://www.cititorsf.ro/2008/09/23/bomba-atomica-de-la-millennium/#comments Tue, 23 Sep 2008 12:46:37 +0000 A.C. http://cititorsf.wordpress.com/?p=467 John Scalzi si seria lui cu razbel… Nimic de adaugat. Click pe poza.

Alte carti intersante lansate in 2008:

Bear, Elizabeth : Dust

Martin, George R. R., Gardner Dozois & Daniel Abraham : Hunter’s Run

VanderMeer, Ann, & Jeff VanderMeer, eds. : The New Weird (vine la Millenium)

Banks, Iain M. : Matter (seria Cultura)

Erikson, Steven : Reaper’s Gale (Imperiul Malazan)

Egan, Greg : Dark Integers and Other Stories

Kenyon, Kay : A World Too Near (primul volum din seria The Entire and The Rose)

Peter F Hamilton : Dreaming Void (nu stiu daca e importanta, dar e MARE)

Reynolds, Alastair : House of Suns

Doctorow, Cory : Little Brother (o gasiti free pe net)

Egan, Greg : Incandescence

Stross, Charles : Saturn’s Children

Dozois, Gardner, ed. : The Year’s Best Science Fiction: Twenty-fifth Annual Collection

Novik, Naomi : Victory of Eagles (seria Temeraire)

Abraham, Daniel : An Autumn War (Long Price Quartet)

Bear, Greg : City at the End of Time

Carlson, Jeff : Plague War (continuare la Plague Year).