Un laborator clandestin de cercetari scapa de sub control un experiment nanotehnologic, rezultand in contaminarea intregii regiuni aflate sub  bariera de 3000 de metri. Singurii supravietuitori sunt norocosii care au apucat sa se refugieze la altitudini considerabile,  nevoiti acum sa se lupte din toate puterile pentru a depasi  amenintarea molimei invizibile. In ciuda acestei grele lovituri, o mica parte din populatia americana reuseste sa se organizeze si, sub atenta indrumare a unor factiuni, de acum independente, ale armatei, reuseste sa se puna pe picioare. Din pacate, nu toata lumea impartaseste idealurile si sentimentele nobile ale doctorului Ruth Ann Goldman ce se trezeste aruncata intr-o cursa contracronometru pentru obtinerea unui vaccin. Si astfel ne trezim aruncati intr-o calatorie plina de peripetii, de-a lungul careia protagonistii vor descoperi cine se face responsabil de lansarea experimentului si cine le sunt cu adevarati aliati.

Daca pina acum am avut parte de sfarsituri de lume inlesnite de genetica (Oryx si Crake), de dezastre rezultate in urma razboaielor nucleare (Ultimul tarm), de invazii de organisme necunoscute sau de actiunea unor factori externi surprinzatori (Turbion, Ziua trifidelor), de aceasta data o serie de organisme artificiale nascute din imaginatia creativa a omului distrug orice misca. Nanotehnologia este un subiect relativ nou si a fost interesant sa ma familiarizez cu abordarea si viziunea absolut originala a scriitorului asupra acestui subiect.

Trebuie sa recunosc ca stilul abordat nu este asemanator cu cel a lui Dan Simmons sau Gene Wolfe, de exemplu, care fac trimiteri literare si se folosesc de numeroase elemente stilistice, insa in mod cert Jeff Carlson reuseste sa compenseze aceasta incarcatura cu o actiune continua si frenetica, putine momente adevarate de respiro si un scenariu foarte reusit. Ne sunt pregatite multe situatii surpriza si deseori eroii sunt nevoiti a se confrunta cu diverse obstacole, cele nanotehnologice, piedicile naturale sau firea umana fiind doar cateva dintre ele. Scriitorul urmareste evolutia mai multor personaje, situate in planuri si locatii diferite, ce odata confruntati cu noul adevar al cataclismului vor lupta din rasputeri pentru a supravietui cu orice pret. Asa cum e de asteptat, unii vor mai si pieri pe parcurs, spre – evident – parerea de rau a cititorului  Desi s-a spus ca nu s-a concentrat suficient de mult asupra personajelor sale, totusi ele mi s-a parut ca sunt indeajuns de bine construite si puse in scenariu incat pot trezi cu usurinta simpatie imediata.

Nu cred ca se vor gasi cititori care sa nu-l considere atractiv pe Jeff Carlson si sa nu se indragosteasca la prima vedere de romanul sau. Dar, desi Plague Year este un roman reusit din multe puncte de vedere,  continuarea sa, Plague War, din primele 60-70 de pagini nu se ridica deloc la nivelul acestuia. Si chiar imi pusesem mari sperante. Parca scriitorul  si-a pierdut din fler si indemanare si am trait cu impresia ca stagneaza pur si simplu cu ideile si actiunea ajungand intr-un punct de unde nu mai poate evolua spre o serie de intamplari cu adevarat interesante. Posibil sa ma insel, insa chiar mi s-a parut plictisitor si am renuntat in final  sa ma mai chinui in continuare.

In ciuda acestei situatii speciale, Plague Year ramane o carte suprinzatoare, numai buna de savurat intr-un weekend.

“Frightening, plausible and action-packed, Plague Year is one of the best debut novels in years…Jeff Carlson packs riveting storytelling with a lot of fresh ideas.”

-David Brin, New York Times bestselling author of Kiln People

“Plague Year proposes a frightening new nanotech catastrophe, and uses it as a crucible to explore the best and worst of human nature. Tightly written and well-told.”

-Robert Charles Wilson, Hugo and Aurora Award-winning author of Axis and Spin

Pina acum, pe linga romanele sale, Jeff Carlson a reusit sa impresioneze prin nuveleta The Frozen Sky (2007, prezenta in Antologia Millennium Fantasy & Science Fiction, 2009 -recenzia o gasiti aici- ), castigand locul intai la concursul international Writers of the Future.

Mind Plague, ultimul volum din seria volumelor post-apocaliptice Plague, se preconizeaza ca va aparea in decembrie 2009.

In primul rand multumim pentru amabilitate si timpul acordat.

Pina la succesul repurtat cu The Frozen Sky ai mai avut si alte povestiri publicate? Cum este sa scrii texte de scurta intindere?

Ei bine, inainte de premiul WotF XXIII, fictiunea mea scurta a aparut in revistele Asimov’s, Strange Horizons, si cateva reviste semi-profesioniste cum ar fi Space & Time sau Fantastic Stories. Personal, sunt multumit de rezultatele pe care le-am avut pe partea textelor de fictiune de scurta de intindere. Sa construiesti povestiri nu este chiar asa de usor! Cred ca este cu adevarat o provocare sa reusesti sa condensezi o intreaga intriga in patruzeci de pagini, sa nu mai vorbim de dezvoltarea unui personaj sau poate chiar si o intriga secundara.

Lucrul in acele limite m-a silit sa-mi impun si un anumit stil riguros, dar in acelasi timp abordabil pentru cititori.

Este adevarat ca daca ai primi o oferta de ecranizare pentru povestirea ta nu ai refuza propunerea?

Oh, daaa. Frozen Sky ar avea toate sansele sa devina un real succes, intrand pe aceeasi nisa cu filme ca Alien sau Pitch Black. Aveti un mediu misterios, rasturnari de situatie, extraterestri ciudati, tehnologii relativ noi, arme de partea umana si chiar si o eroina foarte placuta si inteligenta. Sigur, aduceti-l aici pe Ridley Scott si dati-mi-o si pe Jessica Alba sa joace rolul lui Vonnie

Ce influenta a avut asupra ta castigarea concursului WotF XXIII? Ai descoperit ca esti privit mult mai bine de catre editori si ti s-au deschis unele usi mai repede?

Dupa cum era si normal, am plecat de la ceremonia de premiere si de la workshopurile la care am participat cu o multime de noi prieteni si cunostinte, multi dintre ei aflati la inceput, ca si mine, altii deja vechi profesionisti, si cred ca este foarte important sa interactionezi cu oamenii intr-o slujba in care se presupune ca trebuie sa stai sa lucrezi mai mult singur in camera ta, doar tu si laptopul.

Si totusi este doar un mit ca o anumita victorie sau premiu iti va deschide deodata orice usa. Nu exista nicio strangere de mina secreta. Munca constiincioasa este singurul raspuns. Sunt mandru de ce am realizat pina acum, insa in niciun caz nu simt ca am trecut linia. Imi concentrez toate fortele in scris acum mai mult ca niciodata.

Si ca un amanunt interesant despre care am mai amintit si in alte interviuri: romanul Plague Year s-a vandut in cadrul unei licitatii aprige cu mai bine de 12 luni inainte de ceremonia WotF XXIII si de publicarea antologiei. M-am simtit foarte bine in perioada WotF XXIII cand media mi-a acordat o atentie deosebita si, cum am mai spus am invata multe in perioada workshopurilor, dar ma repet, pina la urma este doar o piatra de temelie pe un drum de viata mult mai lung si mai anevoios.

Multa lume la noi in tara nu stie prea multe despre modul in care editurile se hotarasc asupra copertilor. Fie apeleaza, in cazul unor traduceri, la o fata cu totul noua, fie se folosesc de coperta sub care cartea a devenit cunoscuta in afara. In cazul tau cum a fost? Ai putut sa-ti alegi tu coperta sau ti-a fost aleasa de catre editura ?

In mod ciudat scriitorii nu sunt doar oamenii care nu contribuie la schitarea copertii, insa ei nu sunt intotdeauna cei care aleg titlurile romanelor.

Pentru Plague Year titlul meu original era The Invisible Sea (Marea invizibila), ce vorbeste despre ceata nevazuta a nanobotilor ce polueaza zona de sub varfurile muntilor unde cativa oameni care au scapat din aceasta contaminare incearca sa supravietuiasca.. Era o imagine care m-a insotit de-a lungul intregului proces de scriere a romanului. Aveam impresia ca era straniu si evocativ. Cei de la divizia de marketing de la Ace/Penguin au simtit altceva. Intr-o zi editorul meu m-a sunat si mi-a spus

Marea invizibila este un titlu pasiv. O sa-l schimbam. Nu stim inca, insa cu ce…

Aproape ca era sa pic din picioare. Am trait cu acel titlu pentru mai bine de un an si acum avea de gand sa-mi reboteze copilasul meu! Aieeee!

Romanul a fost intitulat in scurt timp The Archos Plague, ‘archos’ fiind un cuvant grecesc, echivalentul “formei de baza”, ceea ce denumea prototipul cercetatorilor nanotehnologiei care a scapat ulterior in libertate. Insa tot cei de la marketing au spus ca in limba greaca archos se pronunta “ar CHOS,” si nu “ARC ohs” cum ar crede un American de rand, si prin urmare s-ar fi putut instala ceva confuzie pe strazi… Stiati ca exista experti ligvistici in departamente de marketing ale editurilor americane?!

Apoi cartea a devenit Deathline (Linia Mortii), referindu-se la pragul de  10.000 de picioare unde oamenii erau in siguranta. Asta a fost ideea lor. Mi s-a parut destul de bine aleasa. Astazi cuvantul a supravietuit doar in ultima propozitie de pe spatele copertii americane, text pecare i-am ajutat si eu sa-l construiasca. Plague Year este derivat din capitolul Black Death scris de Daniel Defoe in A Journal of the Plague Year, si odata cu aceasta alegere a venit si linistea mea. Toate scrasnetele mele din dinti si toate ofurile au fost in van. Ei au avut dreptate. Este titlul perfect.

Iar in ceea ce priveste coperta, pur si simplu a aparut intr-o zi prin posta, neavand de ales decat sa o urasc sau sa-mi placa….si pina la urma o iubesc! Este brutala si puternica si arata foarte bine in biblioteca. Si totusi exista si ceva inedit. In cazul celui de-al treilea roman, Plague War, eu am fost cel care a realizat design-ul copertii. O mica descriere a pasilor pe care i-am facut, o gasiti pe site-ul meu in sectiunea Galeria de imagini.

Se vorbeste ca Plague Year este intr-adevar o carte extraordinara, insa se spune ca in Plague War incarcatura sufleteasca este mult mai ridicata decat in precedentul roman, avand o tenta mai accentuata asupra dezvoltarii emotionale a personajelor. Ce parere ai despre acest lucru?

Din punctul meu de vedere cred ca si prima carte este incarcata de emotii cu personaje bine conturate, adresandu-se si sufletului. Altfel nu cred ca s-ar vinde prea mult. Personajele romanelor mele pur si simplu nu sunt superoameni ca James Bond sau Lara Croft de la care toata lumea stie de la ce sa se astepte. Surprizele le consider mult mai provocatoare.

Este adevarat ca Plague Year este axata si condusa mai mult de intriga decat pe dezvoltarea personajelor, ca si continuarea sa de altfel. Nu m-am apucat sa scriu Mandrie si prejudecata, in care sa consum sute de pagini in care sa surprind fiecare detaliu si sa accentuez sau sa corelez intelesul fiecarei priviri cu dorinta inimii noastre. Insa imi place sa cred ca personajele sunt reale, puternice si mai ales, inainte de toate, credibile.

Cu romanul Plague War te afli la momentul de fata* in finala pentru Philip K. Dick Award, acesta avand multe sanse, dupa cum considera multa lume, de a se inscrie in randul romanelor SF memorabile de inspiratie apocaliptica. Care sunt scrierile tale preferate din acest subgen ?

Da, adevarul este ca, dupa cum va puteti imagina, sunt foarte entuziasmat de nominalizare.

Citesc romane cu asemenea subiecte de cand eram copil, si de asta si scriu acum. Am vrut si eu sa ma joc, si imi dau silinta sa fac tot ce pot pentru a-i ajunge pe acei clasici. Sunt un tip de scoala veche, oameni buni. Cred ca am citit Lucifer’s Hammer de Larry Niven si Pournelle de cel putin 20 de ori. The Stand (Apocalipsa – aparuta la Nemira) a lui Stephen King. On The Beach (Ultimul tarm – Pygmalion) de Nevil Shute.

In principal acele lucrari apartin mainstream-ului, dupa cum si romanele seriei Plague se incadreaza in aceeasi categorie. De asemenea am un punct sensibil pentru povestirile apocaliptice gen Farnham’s Freehold de Robert A. Heinlein, Telempath de Spider Robinson, si IUBESC la nebunie trilogia Worlds de Joe Haldeman.

Nu iti este teama ca prin renuntarea la cate vreun personaj din romanele tale o sa-ti dezamgesti cititorii ? Este adevarat ca viata este grea, insa nu ai fi putut gasi o alta cale?

Intotdeauna am fost mai intai un cititor si inteleg cum e sa te atasezi de un personaj. Acest lucru il urmaresc si eu de altfel in romanele mele. Imi doresc ca oamenii sa traiasca fiecare moment cu eroii, dar si cu personajele mele negative, insa in calitate de cititor devin plictisit de romanele in care imi dau seama ca acestea sunt practice invulnerabile. Danseaza printr-o ploaie de gloante si scapa neatinsi, cu exceptia poate a unei zgarieturi fotogenice pe frunte, in timp ce mii de purtatori de lance se prabusesc de jur imprejurul lor.

Viata nu este asa. Si baietii buni singereaza. Mai ales in situatiile intalnite in Plague Year, unde citeodata si eroii sunt impinsi asa de tare intr-un colt incat nu toti vor reusi sa scape teferi. Si eu tin la ei. Si trebuie sa aveti si lucrul asta in vedere. Insa incerc sa nu trisez povestirea prin apelarea la inteventia unor vraji de imortalitate asupra a doua sau mai multe personaje cind stim ca in realitate nu s-ar intampla niciodata asa.

Cred ca in romanele mele situatia este cum trebuie. Toata lumea se afla intr-o cursa contracronometru pentru a-si salva viata. Sortii sunt reali.

Sony eReader a lansat recent un nou model pe piata. Si, avand in vedere parerile foarte bune care circula despre el, putem afirma ca arata ca o carte si se simte ca o carte mai mult ca niciodata. Cum crezi ca va fi afectata industria cartilor clasice? Sau este un pas normal in evolutia de la hartia normala la suportul electronic?

Ha. Pentru un tip care scrie techno-thrillere sunt un om preistoric. O sa puneti mina pe cartile mele din hartie doar peste cadavrul meu. Eu, personal, nu gasesc niciun interes in gadgeturi ca eReader sau Kindle… insa nu sunt un militant al acestei cauze, si cred ca este un pas normal pentru dezvoltarea tehnologica a secolului 21.

Speranta mea este ca va exista intotdeauna o piata viabila pentru cartile din hartie. Am o colectie larga de romane favorite si clasice. Sute de titluri ne umplu rafturile de la biblioteca de acasa si sper sa le impartasesc cu baietii nostri cind vor fi mai mari. Sa le dau un cip computerizat parca nu e chiar acelasi lucru. Nu poti cauta prin ele, nu le poti compara, sau discuta o duzina de carti deodata, sau sa le simti caldura greutatii si prezentei cind nu ai acele rafturi in fata ta.

Schita din Colony High

De pe site-ul tau am vazut ca lucrezi cu David Brin la un nou roman intitulat Colony High, si unde am gasit urmatoarea descriere,  si acum citez de pe site:

O bucata circulara de pamant este smulsa din centrul orasului Twenty-Nine Palms, California, si transportata intr-o lume extraterestra dura… o lume unde oamenii nu sunt singuri pentru ca si alte rase inteligente au fost rapite cu brutalitate din lumea natala!

Este mai greu sau mai usor sa scrii romane la “dublu” decat singur? Cine este cel care pune ideile pe hartie si cine este cel cu imaginatia?

In aproape toate aspectele, o colaborare este mult mai dificila decat sa scrii singur. Ambii avem idei solide despre poveste si personaje… si eu am tendinta sa fiu mult mai violent cu personajele mele decat David. Ha ha. De fapt asta e motivul principal pentru care m-a abordat ca partener la aceasta colaborare. David a citit Plague Year inainte de publicare si a fost destul de entuziasmat. Apoi m-a intrebat daca nu l-as putea ajuta sa finalizeze un proiect eclipsat de munca la alte proiecte, cum ar fi Kiln People si un viitor nou-nout blockbuster intitulat Existence. Normal ca am spus DA! Am crescut citind carti ca The Postman si The Uplift War, si ideile sale despre Colony High se gaseau exact pe directia mea: aventura si haos.

David avea deja o schita bine pusa la punct si  finalizase o prima parte din roman. Am condimentat schita cu propriile mele sugestii si apoi am trecut inainte si inapoi prin mai multe variante pina cand ambii am fost satisfacuti dedescrierile personajelor si de intriga centrala. Dupa asta am innebunit completand manuscrisul. Acum ne aflam in perioada de editare. Si de aceasta data fisierul circula de la unul la altul continuu, cand avem fiecare cite un moment liber. Suntem ambii ocupati pina peste cap cu propriile proiecte, familie s.a.m.d. Speram ca romanul Colony High sa ajunga in faza de publicare pina la sfarsitul anului in curs sau macar pina la inceputul lui 2010. Si apoi pornim in cursa. Se doreste a fi primul volum intr-o trilogie si actiunea creste si creste si iar creste. O lucrare cu adevarat captivanta si entuziasmanta!

*interviul a fost realizat cu mult timp inainte de decernarea prestigiosului premiu, castigatorii fiind, la egalitate, EMISSARIES FROM THE DEAD de Adam-Troy Castro (Eos Books) si  TERMINAL MIND de David Walton (Meadowhawk Press)

***
** avand in vedere ca romanul inca nu a aparut pe piata romaneasca am preferat sa folosesc titlu original, Plague year, la fel cum am procedat si la recenzia precedenta de la Ghosts Brigades a lui John Scalzi. Motivatia cred ca este lesne de inteles.

Prima pe lista, Millennium Fantasy & Science Fiction, editata de, evident, Millennium Press, si care contine 10 nuvele scrise de autorii publicati de editura.  Recunosc ca nu ma asteptam la foarte mult, pentru ca majoritatea celor din volum mi-erau ori necunoscuti, ori familiari doar ca autori de romane. Rezultatul… cu plus. Nu excelent, dar bun.

Inceputul e foarte promitator: Cerul inghetat de Jeff Carlson e o nuvela SF cu extraterestri, primul contact, chestii d-astea. Echipa de explorare si costumele inteligente nu-s nimic nou, dar rasa/rasele de amfibieni au fost ceva deosebit, cel putin pentru mine. Per total nimic inovator, dar actiunea curge cum trebuie, personajul e in regula… o lectura placuta. Tinand cont si de jumatatea de roman de Carlson pe care am citit-o, probabil o sa mai dau cu ochii de scrierile autorului, dar n-o sa le caut in mod expres.

De la povestirea lui Marian Coman, Crama lautarilor, am primit exact ce ma asteptam: putin fantastic amestecat cu realul, personaje cu “personalitate” si care vorbesc cum ar trebui (asa de multi autori au tarani care zici ca-s absolventi de Litere…), o poveste putin vesela, putin trista. Nici o dezamagire, si chiar daca finalul poate avea si o explicatie pragmatica (soc, halucinatii), o prefer pe cea fantastica.

Epidemia lui Sebastian A. Corn e din punctul meu de vedere cea mai buna nuvela din roman (la egalitate cu Sysadminii, dar in cu totul alt registru, asa ca nu prea se pot compara). Sa creezi o lume intreaga in 35 de pagini si dupa aia sa mai reusesti si niste personaje credibile si o poveste captivanta nu e de colo. O comunitate rurala tehnologizata intr-un cu totul alt fel decat ne-am imagina noi, organisme/entitati/virusi antici, sugestii ici-colo care mie mi-au dat de inteles ca planeta ar fi tot Pamantul intr-un viitor indepartat… am o singura plangere: de ce e asa scurt textul? Eu puteam sa citesc inca mult si bine pe aceeasi tema.

DaVinci inaltandu-se de Jack Dann nu mi-a zis nimic. Da’ nimic, nimic. Ce treaba avea DaVinci cu Machiavelli (de ce nu putea sa fie un pusti la intamplare si nu cineva faimos?), de ce trebuia sa-mi pese de inventiile lui Leonardo sau tablourile lui sau relatiile cu diversi? DaVinci a fost o persoana interesanta si ar putea fi un personaj la fel, dar nu asa. 65 de pagini a fost mult prea mult, a durat cateva “sedinte” de citit ca sa ma conving sa termin nuvela in speranta unui sfarsit impresionant.. nu.

Citisem Ingeri, iesiti din morminte in volumul de autor al lui Dan Dobos (recenzia lui Jewel aici)… si, cumva, reusisem s-o uit complet. Nu stiu de ce, pentru ca e chiar reusita. O nuvela scurta si la obiect, despre imbunatatiri medicale obligatorii si despre ce inseamna de fapt o fiinta umana. Nu stiu daca as putea citi un roman intreg despre asta (vezi recenzia lui Jewel), dar ca povestire merge foarte bine.

Despre Cand sysadminii conduceau pamantul de Cory Doctorow am scris separat, in mai multe detalii si cu mai mult entuziasm. Aici o sa repet doar ca inteleg de ce multora nu le-a placut – trebuie sa intelegi despre ce vorbesc personajele si sa te poti pune in pielea lor, iar daca nu esti putin geek sau dependent de internet nu ai cum.

Gesta Kaenorum de Danut Ivanescu e… ciudata. Pentru mine, cel putin. E scrisa bine, foarte bine. “Gesta Kaenorum” propriu-zisa, marturia despre faptele poporului misterios, este captivanta. Si cu toate astea, nuvela in sine mi s-a parut prea lunga. Sau poate ca titlul nu e ales prea bine. Ma asteptam sa fie mai mult despre Kaenas si mai putin despre peregrinarile lui Petru Stratioes care, sincer, nu mi s-au parut peste masura de palpitante. Poate ca daca plecam cu alte asteptari as fi fost mai incantata.

Eu te-am iubit, Parachivo de Liviu Radu a fost la fel de distractiva cum o anunta titlul. Am locuit cativa ani langa Ghencea si cunosc microbisti, asa ca Republica Autonoma Fotbalistica Bucuresti nu mi se pare ceva atat de tras de par. Nici faptul ca galeriile celor 3 mari echipe s-au transformat in forte de mentinere a ordinii, sau ca sunt loiali mai mult clubului decat interesati de ce se intampla pe teren, sau ca moartea unui arbitru poate sa duca la o razmerinta generala. Cum arata o poveste politista cu un detectiv improvizat in peisajul asta? Merita citit.
(Offtopic, la singurul meci de fotbal la care am fost – Steaua vs. o echipa franceza, galeria nu a cantat pro-Steaua sau anti-francezi, ci anti-Dinamo si Rapid…)

Un loc mai bun de Richard Russo m-a lasat iarasi rece. Niste cyberpunk si niste policier ar putea fi o combinatie reusita, dar in forma de aici nu m-a captivat deloc. Am citit povestirea acum 2 luni si am uitat-o complet, atat de mult m-a prins.

Intrebari pentru un soldat de John Scalzi poate fi citita si individual, dar in mod evident daca ai citit Razboiul batranilor o sa intelegi ceva mai mult. Memorabila nu mi s-a parut, dar a fost o lectura placuta. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, prefer sa-l citesc pe Scalzi pe blog decat sa-i citesc literatura…

P.S. O recenzie mai cuprinzatoare si cu care sunt in mare parte de acord, aici.