Ingerul pazitor – George Lazar
Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!
Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?
Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.
Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.
Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).
De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.
Apoi vin fisurile de logică: Read more…









Recent Comments