Nici vorbă de cavaleri ai adevărului şi dreptăţii, ba nici măcar de eroi damnaţi. Personajele noastre, Fafhrd şi Grey Mouser, sunt doi mercenari şi hoţi de ocazie, care se întâlnesc pe străzile Lankhmarului şi devin prieteni la cataramă. Fafhrd este un barbar nordic cu o preferinţă pentru blănuri, Mouser un individ oacheş din sud, cu mai multă simpatie pentru magia neagră decât pentru cea albă. Cum Lankhmar nu este un roman, ci o colecţie de povestiri, asistăm la diverse aventuri supranaturale ale celor doi eroi, uneori dramatice, alteori comice. Una peste alta, n-aş putea spune că am stat cu inima în gât de grija personajelor, care trec din păţanie în păţanie. Ăsta e riscul cu culegerile de povestiri pe aceeaşi temă, că ucid suspansul. Nu te poţi îngrijora în mod corespunzător când creşte tensiunea într-o povestire pentru că ştii că urmează alta, în care eroii trebuie să apară.

ŞI-NCEPUSE BINE!

Şi totuşi premisele erau chiar mişto. Fafhrd este crescut în Nordul înzăpezit, într-un trib ale cărui femei, vrăjitoare pricepute într-ale frigului şi gheţii, îşi ţin soţii sub papuc şi sub teroare. Însuşi tatăl său, bănuieşte el, a fost ucis prin magie de propria soţie, pentru că iubea munţii mai mult decât pe ea. Peripeţiile prin care adolescentul reuşeşte, pe parcursul a două zile extrem de tensionate, să evite vrăjile femeilor tribului său şi să fugă cu o actriţă aflată în trecere sunt palpitante, cititorul simte efectiv cum personajul se află pe marginea prăpastiei, atmosfera e impecabil creată. Plus că Fafhrd adolescent demonstrează o maturitate pe care în povestirile următoare, care tratează perioada adultă din viaţa sa, n-o s-o mai vedem.

Este valabil şi pentru Gray Mouser, ucenic de vrăjitor, care revine dintr-o călătorie numai pentru a descoperi că maestrul său a fost ucis de nobilul locului. Dorinţa de răzbunare – care răzbunare va fi cruntă – îl va împinge pe Mouser în braţele magiei negre, de care oricum se simţea mult mai atras decât de cea albă. Per ansamblu, însă, Mouser va deveni un magician gri, capabil adică de ambele tipuri de magie dar nededicat uneia în mod exclusiv. (Eu nu-nţeleg de ce conceptul de magie gri n-a făcut mai multe ravagii în literatură că mi se pare fascinant şi cumva mai logic decât împărţirea clasică în magie albă-magie neagră, de parcă oamenii ar fi numai buni sau numai răi!).

Mai mult, cei doi îşi pierd iubitele imediat ce se întâlnesc, într-un mod teribil, de natură să-i traumatizeze ani de zile. Atmosfera întunecată a acestei povestiri (Ill met in Lankhmar) i-a adus lui Fritz Leiber o Nebula şi un Hugo pe deplin meritate, în 1970.

CÂND ÎNCEPUTUL NU E PRIMUL

Aceste prime povestiri, grupate sub titlul „Swords and deviltry” sunt cele mai reuşite din colecţie şi, în plus, sunt egale ca valoare, stil şi tensiune narativă. Numai că ele au fost scrise prin anii 70, mult după ce alte povestiri despre aventurile celor doi eroi porniseră deja prin lume. Treaba e că diferenţa se simte şi că ai o problemă atunci când la o carte începutul e mult superior restului. Mai ales că în următoarele povestiri elementul horror se atenuează, drama de asemenea, tonul înclinând prea mult şi prea des către comic.

În plus, din aceleaşi motive, nu se poate vorbi despre o evoluţie a personajelor şi nici a relaţiei dintre ei; la un moment dat ni se spune că s-au certat dar nu e suficient. (Deşi mi-l pot aminti pe Elric al lui Moorcock schimbându-se pe parcursul seriei de povestiri care îi e dedicată, deci se poate). Şi m-aş fi aşteptat ca Mouser să îi continue evoluţia ca vrăjitor, nu ca spadasin care din când în când mai face şi câte o vrajă.

Izolat, însă, există povestiri reuşite. Aş cita, la nimereală, „Thieve’s House”,  „Seven black priests” în care doamnele din Lankhmar sunt atacate din senin de păsări ucigaşe, „The Bazaar of the Bizzare” care mi se pare o prefigurare a consumerismului actual sau „Lean times in Lankhmar”, în care Fafhrd contribuie la renaşterea unui zeu.

O colecţie inevitabil inegală, care poate că e mai bine să fie gustată pe bucăţi, din când în când, nu hăpăită deodată cum am făcut eu. Oricum ce am citit eu conţine doar o parte din aventurile celor doi, şi anume povstirile din colecţiile “Swords and deviltry“, “Swords against death“, “Swords in the mist” şi “Swords against wizardry“. Eu una însă mă opresc aici.

Darian Frey is down on his luck. He can barely keep his squabbling crew fed and his rickety aircraft in the sky. Even the simplest robberies seem to go wrong. It’s getting so a man can’t make a dishonest living any more. Enter Captain Grist. He’s heard about a crashed aircraft laden with the treasures of a lost civilisation, and he needs Frey’s help to get it.

There’s only one problem.

The craft is lying in the trackless heart of a remote island, populated by giant beasts and subhuman monsters. Dangerous, yes. Suicidal, perhaps. Still, Frey’s never let common sense get in the way of a fortune before. But there’s something other than treasure on board that aircraft. Something that a lot of important people would kill for. And it’s going to take all of Frey’s considerable skill at lying, cheating and stealing if he wants to get his hands on it . . . Strap yourself in for another tale of adventure and debauchery, pilots and pirates, golems and daemons, double-crosses and double-double-crosses. The crew of the Ketty Jay are back!

Yeeeyyy!

Paperback: 448 pages
Publisher: Gollancz (29 July 2010)

The London that comes to life in Kraken is a weird metropolis awash in secret currents of myth and magic, where criminals, police, cultists, and wizards are locked in a war to bring about—or prevent—the End of All Things.In the Darwin Centre at London’s Natural History Museum, Billy Harrow, a cephalopod specialist, is conducting a tour whose climax is meant to be the Centre’s prize specimen of a rare Architeuthis dux—better known as the Giant Squid. But Billy’s tour takes an unexpected turn when the squid suddenly and impossibly vanishes into thin air.

As Billy soon discovers, this is the precipitating act in a struggle to the death between mysterious but powerful forces in a London whose existence he has been blissfully ignorant of until now, a city whose denizens—human and otherwis —are adept in magic and murder. There is the Congregation of God Kraken, a sect of squid worshippers whose roots go back to the dawn of humanity—and beyond. There is the criminal mastermind known as the Tattoo, a merciless maniac inked onto the flesh of a hapless victim. There is the FSRC—the Fundamentalist and Sect-Related Crime Unit—a branch of London’s finest that fights sorcery with sorcery. There is Wati, a spirit from ancient Egypt who leads a ragtag union of magical familiars. There are the Londonmancers, who read the future in the city’s entrails. There is Grisamentum, London’s greatest wizard, whose shadow lingers long after his death. And then there is Goss and Subby, an ageless old man and a cretinous boy who, together, constitute a terrifying—yet darkly charismatic—demonic duo.

All of them—and others—are in pursuit of Billy, who inadvertently holds the key to the missing squid, an embryonic god whose powers, properly harnessed, can destroy all that is, was, and ever shall be.

OMG OMG!

Hardcover: 528 pages
Publisher: Del Rey (June 29, 2010)

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale.

Actiunea se desfasoara pe un fagas principal in care Darian Frey, impreuna cu echipajul de ocazie al navei sale Ketty Jay, se gaseste aruncat intr-un complot meschin si mortal. Pentru o suma exorbitanta acesta accepta misiunea de a intercepta si a jefui o nava cu un transport secret, si, chiar daca miroase ca ceva nu este in regula, nu pregeta (decat poate doar o secunda) sa se arunce cu capul inainte si sa descopere ca de fapt situatia il cam depaseste. In tot acest timp autorul se concentreaza si asupra echipajului sau, dezvaluind incet si cu pricepere elemente ascunse din trecutul fiecaruia si multe dintre motivatiile sau aspiratiile acestora. Exista situatii limita in care eroii trebuie sa-si demonstreze lor insisi, dar si noua, ca se poate depasi intr-adevar orice obstacol daca se lasa la o parte orice prejudecati si se intelege necesitatea de a te baza pe ajutorul celor din jur. Intr-o mare familie cum este un echipaj al unei asemenea nave nu este loc de ranchiuna sau neincredere, insa pina la a se constientiza aceste aspecte drumul este lung si presarat de numeroase obstacole.

Nici Wooding nu-si iarta personajele, insa nu se arunca la gratuitati singeroase, totul are un ritm sustinut si bine conectat la intreg, situatia evolueaza nu neaparat previzibil (un alt plus al volumului) si atmosfera steampunk amestecata cu un usor iz victorian ar spori interesul oricui.

Si in plus, ca un conflict de fundal, dar cu radacini adanci in cel de capatai, avem disputa dintre Awakeners, o secta religioasa foarte raspandita inVardia, si daemonistii lui Crake, oameni inchinati misticismului, cu abilitati nebanuite, ce pot captura si folosi dupa cum le este voia demoni ai lumii de dincolo. Si acest lucru nu este lipsit de pericolele evidente. In plus, la ingredientele prezentate anterior se mai adauga lupte crancene cu pirati ai aerului si orase-fantoma vestite (vezi Retribution Falls), vanatori de recompense, un razboi in doua volume ce a macinat tinuturile Vardiei, plus cateva specii interesante de locuitori si multe multe alte suprize.

Volumul de fata se vrea a fi primul dintr-o serie mai mare, insa toate romanele sunt de sine statoare si nu trebuie citite neaparat in vreo ordine, neavand legatura unul cu altul decat prin cadru si personaje. Urmatorul roman se va numi The Black Lung Captain si va aparea pe 15.07.2010 in UK …

Darian Frey is down on his luck. He can barely keep his squabbling crew fed and his rickety aircraft in the sky. Even the simplest robberies seem to go wrong. It’s getting so a man can’t make a dishonest living any more. Enter Captain Grist. He’s heard about a crashed aircraft laden with the treasures of a lost civilisation, and he needs Frey’s help to get it. There’s only one problem. The craft is lying in the trackless heart of a remote island, populated by giant beasts and subhuman monsters. Dangerous, yes. Suicidal, perhaps. Still, Frey’s never let common sense get in the way of a fortune before. But there’s something other than treasure on board that aircraft. Something that a lot of important people would kill for. And it’s going to take all of Frey’s considerable skill at lying, cheating and stealing if he wants to get his hands on it …Strap yourself in for another tale of adventure and debauchery, pilots and pirates, golems and daemons, double-crosses and double-double-crosses. The crew of the Ketty Jay are back!

Chris Wooding este un autor britanic care pina la varsta de 32 de ani a publicat peste 16 volume ce au fost traduse in nu mai putin de 20 de limbi.

A cam trecut de inceputul lui 2010, insa probabil cartea de fata va ramane unul dintre cele mai bune volume citite in anul curent, daca nu cel mai bun dintre toate. Cel putin la capitolul fantasy cu accente de steampunk si multa, multa aviatie .

Retribution Falls is the kind of old fashioned adventure I didn’t think we were allowed to write any more, of freebooting privateers making their haphazard underhand way in a wondrous retro-future world. But Chris has dusted off the format and given it a sharp modern edge that makes for a fast exhilarating read’ — Peter F. Hamilton

“What’s not to love in this book – fast action, great characters, great setting and superb one-liners? Highly, highly recommended and another notable sff novel of 09 for me.” FANTASY BOOK CRITIC

Anyone who likes to sympathise with rogues and shady characters, such as fans of Scott Lynchs Locke Lamora, will surely enjoy the reprobates of Retribution Falls. I am certainly looking forward to their continuing adventures’ — Simon Appleby BOOKGEEKS

]]> http://www.cititorsf.ro/2010/03/31/chris-wooding-retribution-falls-tales-of-the-ketty-jay/feed/ 8 http://www.cititorsf.ro/2010/03/02/the-lies-of-locke-lamora-scott-lynch/ http://www.cititorsf.ro/2010/03/02/the-lies-of-locke-lamora-scott-lynch/#comments Tue, 02 Mar 2010 14:28:17 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=8787 Tinand cont ca am auzit (aproape) numai cuvinte de lauda la adresa autorului si, implicit, la adresa volumului sau de debut, i-a venit si lui randul la citit. Dupa cum bine ati vazut, am afirmat ca volumul incepe interesant, insa la un moment dat, dupa vreo 20 de pagini, dialogurile si modul in care incearca autorul sa-si dezvolte simtul literar mai mult streseaza decat atrag. Asa ca, daca nu ar fi fost Jen, eu sigur nu as mai fi continuat cu lectura. Nu pot spune ca este o capodopera, insa macar mi s-a parut a fi peste debutul lui Brent Weeks. Nici Lynch nu-si cruta personajele si iti vine sa-i dai un pumn in nas, dupa ce se hotaraste brusc sa mai scoata cate unul din ecuatie. Si m-a deranjat nu pentru ca m-as fi atasat prea tare de eroii lui, ci pentru ca omorul nu trebuie folosit intotdeauna ca punct de pornire pentru o intriga ulterioara. Se mai pot gasi cu usurinta si alte motive. Si poate m-a si sacait rapiditatea cu care ii lichideaza. Nici Martin nu-si cruta favoritii, dar parca totusi altfel reuseste sa puna in scena aceste evenimente.

O parte din intriga volumului de fata a reusit sa ma tina strans conectat la desfasurarea intregii plase de paianjen, lasandu-mi impresia la un moment dat ca intrezaresc chiar  itele ascunse ale complotului. Totusi, nu a fost sa fie asa si  am mai si fost un pic dezamagit de cat sange curge in partea finala a romanului. Avand in vedere, mai ales, ca nimic nu anunta un asemenea deznodamant. In plus, am reusit sa raman si cu un mare semn de intrebare. Daca, cel putin in volumul de fata, un personaj nu mai joaca niciun rol si nici nu mai apare la final, ce rost are sa sugerezi ca trupul sau nu se mai afla in sicriu. Mare mister mare.

Inca imi mentin parerea pe care mi-am format din debutul romanulului. Cartea pare o variatiune fantasy a lui Robin Hood si Locke, chiar daca nu fura ca sa dea la saraci, nu o face nici ca ar fi avid de bogatii, ci pentru ca ii face placere si este modul lui de a-si trai viata.

Capitolele din prezent ale cartii sunt intersectate cu intamplari din trecut, care completeaza fericit multe dintre goluri si  ofera informatiile necesare pentru a pune cap la cap toate datele. Si astfel se prelungeste si asteptarea cititorului “nevoit” sa mai treaca peste un capitol “istoric” pentru a putea reveni la zi cu intamplarile care tocmai luau o intorsatura mai neasteptata. Exista si ceva elemente de magie, si universul fantastic a lui Lynch cuprinde nu mai putin de 13 zeitati cu tot atatea biserici si o gramada de acoliti si, evident, diversitatea sistemelor religioase asigura material solid pentru autor, dar si pentru cititori deopotriva.

Actiunea se petrece in orasul Camorr, o varianta fantasy a unei Venetii colorate, descris cu lux de amanunte de-a lungul intregului volum. Nu e chiar Noul Crobuzon, dar are cateva sectoare si obiceiuri destul de interesante. Plus ca lumea subterana este organizata in gasti conduse de cate un garista (lider) si toate acestea raspund in fata unui “mafiot” singeros numit Capa (o alta denumire pt lider mafiot suprem) Barsavi. Locke Lamora este “inrolat” in gasca micuta a cel denumiti sugestiv “Gentlemen Bastards”, ocupati cu scheme si deturnari de fonduri numai la nivel inalt, starnind o adevarata panica printre paturile sociale superioare ale Camorrului. De altfel, si serviciul secret al ducelui din Camorr monitorizeaza atent orice miscare si se afla pe urmele bandei, considerand capturarea si anihilarea retelei o urgenta imperativa. Ritmul si intensitatea evenimentelor cresc pe parcurs, mai ales dupa ce un rival misterios atenteaza la viata locotenentilor lui Capa Barsavi, semanand teroare in lumea interlopa. Cine este The Grey King, care-i sunt motivele ascunse si cum reuseste sa-si mentina intacta aura de invizibilitate – dar si invincibilitate – ramane sa descopere fiecare in parte.

Per total nu este un debut asa rau si umbla vorba ca volumul urmator, Red Seas Under Red Skies, ar fi si mai promitator. De amintit ca cele doua romane urmeaza sa faca parte dintr-o serie mult mai extinsa, de nu mai putin de 7 volume, iar drepturile de ecranizare pentru primul volum au fost deja achizitionate de studiourile Warner Bros. S-a vehiculat ca scopul autorului a fost acela de a obtine un roman de entertainment pur, avand ca prim scop asigurarea distractiei cititorului si mai putin exprimarea literara. Asadar si prin urmare, daca aveti chef de un roman in care un singur personaj fura prim-planul, avand ca mod de viata si religie golirea buzunarelor celor avuti prin diverse scheme si tertipuri, stiti la ce autor sa apelati.

Seria urmatoare, The Merlin Codex, m-a dezamagit, asa ca m-am oprit dupa volumul 2. Pe langa cele mentionate, Holdstock a mai scris o mana de romane, majoritatea al naibii de greu de gasit. In fruntea listei mele se afla Merlin’s Wood, o carte care era inclusa in seria Mythago, fara sa aiba totusi legaturi directe cu ea. Muream de curiorizitate, dar sansele sa pot gasi o carte publicata cu 10 ani doar in Anglia erau slabe… asta pana cand oamenii draguti de la Orion Books au reeditat-o. Si au reeditat-o cu bunatati: pe langa romanul care da numele cartii, avem si cateva dintre povestirile din volumul The Bone Forest plus una noua.

O sa incep cu una dintre concluzii: nu inteleg de ce Merlin’s Wood este inclusa in serie alaturi de celelalte romane, pentru ca simplul fapt ca actiunea se invarteste in jurul unei paduri nu o face sa fie legata de ele. Din pacate, pe langa aceasta mica dezamagire, a venit si una ceva mai mare: magia din cartile Mythago aproape ca lipseste. Desi povestii in sine nu ai ce sa ii reprosezi, atmosfera e mai stearsa si scriitura mai putin expresiva.

Apropo de poveste – pe scurt: Martin si Rebecca revin in satul natal la o inmormantare, se indragostesc si, in ciuda avertismentelor, decid sa ramana acolo, sa se casatoreasca si sa aiba un copil. Din pacate, Broceliande nu e locul ideal unde sa te stabilesti, mai ales cand Merlin si Vivien continua de dincolo de mormant lupta despre care am citit in legendele cu regele Arthur. Cand Daniel, fiul lui Merlin si al Rebeccai, se naste orb si surdomut, familia il iubeste si isi continua viata fericita de dinainte… cel putin pana cand Rebecca incepe sa-si piarda treptat darul de a canta, iar apoi chiar si vorbirea si vazul, si incepe sa devina clar ca avertismentele trebuiau ascultate.

Se poate sa fie din cauza ca in perioada in care am citit Merlin’s Wood dadeam la fiecare pas numai peste legende arthuriene, se poate sa nu; in orice caz, relatarea lui Merlin despre iubirea si ulterior ura pentru Vivien (Nimue, Nynaeve, Lady of the Lake) a inceput sa ma plictiseasca la un moment dat. Interesul mi-a revenit o data cu intoarcerea in prezent, dar divagarea a facut ca impresia mea generala despre carte sa fie mai putin favorabila decat ar fi putut fi.

Ce salveaza romanul de la mediocritate e sfarsitul. Eu nu m-am asteptat la el si, desi e socant si nu tocmai cel pe care l-as fi dorit, se potriveste. Incercarile disperate nu duc totdeauna acolo unde iti doresti, nici macar in fictiune.

Jumatatea cealalta a cartii nu aducea decat o singura nuvela noua pentru mine, dar si la a doua sau a treia citire povestirile au fost la fel de placute – chiar mai mult decat romanul ce le preceda.

Scarowfell si Thorn sunt despre religie – vechile credinte pagane care se intalnesc cu crestinismul nou-aparut in respectivele tinuturi. In prima, Ginny nu intelege de ce zilele dinaintea Zilei Domnului decurg pentru ea altfel decat in trecut; alaturi de noi, descopera la sfarsit ca traditiile au si baze in realitate. In a doua, conflictul intre paganism si crestinism e si mai evident: un tamplar ce lucreaza la construirea unei noi biserici este indemnat de o zeitate a padurii sa termine sculptura unui Green Man inainte de cele ale sfintilor, pentru ca vechile puteri sa poata stapani si noul locas de cult.

Earth and Stone are o premisa SF (calatorie in trecut), dar esenta e tot fantastica – protagonistul calatoreste in anul 3000 i. Hr., zeii sunt mult mai vechi, dar se potriveste in tematica celor doua nuvele precedente. Din punct de vedere literar e chiar mai reusita… sa zicem ca atmofera pe care o evoca nu e de natura sa te faca sa dormi bine daca o citesti la miezul noptii intr-o casa goala

The Bone Forest a fost si va ramane preferata mea dintr-un singur motiv: prezinta un alt punct de vedere asupra evenimentelor din Mythago Wood. Asa cum ma obisnuisem citind celelalte carti din serie (care, intr-o masura destul de mare, sunt doar rescrieri ale acelorasi fapte vazute de diferite personaje), perspectiva s-a schimbat din nou. Pe unii ii enerveaza sa citeasca acelasi lucru de mai multe ori… pe mine m-a fascinat cum acelasi lucru se schimba in functie de povestitor.

Din pacate genul asta de fantasy nu pare a fi prea gustat de cititorii din Romania… sau poate ca mostra pe care imi bazez eu concluzia e prea restransa. In orice caz, nu ma astept sa vad autorul publicat la noi, dar poate am convins macar o persoana sa caute cartea pe Amazon.

De curind a aparut si ultimul numar din Concatenation cu stiri din vara anului 2009. Il gasiti aici. Si mai jos am selectat cateva informatii ce mi-au sarit in ochi. Normal ca mult mai multe detalii si noutati gasiti pe adresa web de mai sus.

***

In Marea Britanie cea mai vanduta carte de profil din 2008 a fost “The Tales of Beedle the Bard” de J. K. Rowling cu 856,268 de copii vandute. In acelasi timp in topul 100 al paperback-urilor a existat doar un singur titlu fantasy, si acela situat pe locul 91 cu 131,985 de copii vandute. Este vorba de “The Children of Hurin” de Tolkien.

***

Cei mai profitabili editorii Britanici in 2008 au fost : Hachette Livre (UK) din care fac parte cei de la Orion care la randul lor coordoneaza colectia SF de la Gollancz – conduc topul cu venituri de 282.5 milioane de lire cu o cota de 15.9% din piata. Insa aceasta nu a fost neaparat o veste buna pentru ca fata de anul trecut vanzarile au scazut cu 5.4% . Si totusi Orion a fost imprintul cel mai profitabil din cadrul HL(UK).

Cei de la Random House se mentin aproape de cei de la HL(UK)’s cu venituri de circa 262.7 milioane de lire si o cota in crestere cu 0.4%.

In continuare avem Penguin cu 177.2 milioane (10% din piata) in timp ce vanzarile au scazut cu 0.9%.

Harper Collins a obtinut 147.5 de milioane de lire (in crestere cu 2.9%), renumiti pentru imprintul fantasy Voyager.

Si ultima dintre editurile mari, Pan Macmillan (ce se ocupa de Tor (UK)) a avut venituri de 57.9 milioane de lire, in scadere cu 6.6%.

Si o strategie demna de luata in seama si care se observa ca da roade este cea aplicata de cei de la Gollancz care se pare ca in ultimul timp, in mod regulat, scot editii noi la volumele mai vechi.

***

Si ca tot vorbeam de reeditari, se pare ca la Gollancz este vara Space Opera.
S-au reeditat pina acum hard SF-ul “Tau Zero” de Poul Anderson (publicat initial in 1970), multidimensionalul “Eon” de Greg Bear (publicat in 1985), “Rendezvous With Rama” de Arthur C. Clarke (publicat in 1973), “The Centauri Device” de M. John Harrison (1975), Eternal Light de Paul J McAuley (publicat initial in 1991), celebra “Ringworld” de Larry Niven (publicata in 1970),”Century Rain” de Alastair Reynolds (2004), “Stone” de Adam Roberts (originally published in 2002), “Ilium” de Dan Simmons (2003) si clasicul din 1930,  “Last and First Men” de Olaf Stapledon. Mai multe detalii aveti si in articolul lui exty, de aici.

***

Si umbla zvonul ca La HarperCollins va aparea o noua carte de J.R.R. Tolkien, “The Legend of Sigurd and Gudrun” care va fi o readaptare dupa alte povestiri mai vechi.

***

Dupa Bookfest au aparut tot felul de cifre si socoteli.  Sa vedem ce ne intereseaza pe noi :

Editura Nemira a vandut din „Iureşul săbiilor“, de George R.R. Martin, 1.080!!!!  de exemplare conform articolului din Adevarul sau Cotidianul. Probabil editura va zice ca sunt putine oricum in 5 zile de targ e totusi o reusita..

Tot la Nemira, „Pistolarul“ de Stephen King s-a vandut in nu mai putin de 720 de exemplare.

La editura LEDA volumul „Morţi cu toţii“, de Charlaine Harris s-a dat in 300 de exemplare.

Adevarul a vandut Winnetou volumul doi in 2041 de exemplare. Eu am aproape (imi lipsesc cam primele) toata colectia aparuta in anii `90 de la editurile Pallas/Eden si tin minte ca primul volum il aveam din alta reeditarea si am preferat sa nu-l cumpar atunci de la ei. Oricum colectia de atunci cu nu mai putin de 40 de volume mi s-a parut o adevarata reusita.

***

Si de prin exterior aflam ca Alastair Reynolds a semnat un contract in valoare de 1 milion de lire in care se angajeaza sa livreze zece carti in 10 ani de zile (!!!) editorului Jo Fletcher de la imprintul Orion, Gollancz (unde mai are inca 8 romane publicate). “Chasm City” al doilea volum al scriitorului a castigat  “The British Science Fiction Association Award” in 2001, iar recenta “House of Suns“, s-a aflat pe lista nominalizarilor la premiul “Arthur C. Clarke”.

“Dying inside“, romanul scris de Robert Silverberg în 1972, relatează de fapt momentul în care puterile extrasenzoriale ale lui David Selig intră într-un declin ireversibil. Este o povestire tristă, în mod egal patetică şi atunci când Selig îşi plânge de milă şi atunci când glumeşte în mod forţat pe seama sa şi a jalnicei sale vieţi. Personajul nu inspiră aproape nicio urmă de simpatie, nici când îşi reaminteşte greşelile sale, nici când suferă de telepatie ca de un păcat, nici când încearcă să îşi imagineze dacă există o viaţă după pierderea darului. Mie cel puţin mi-a fost extrem de greu să îl compătimesc pe acest om dar am fost cumva atinsă de melancolia ce se degajă din întregul roman.

La 40 de ani, Selig este un ratat, fără o ocupaţie stabilă, fără familie, fără prieteni şi fără rost în lume. Relaţia sa cu propriul talent este una extrem de complicată: Selig îşi urăşte darul, însă urăşte în mod egal pierderea acestuia, pentru că telepatia era singurul lucru care îl făcea special. Talentul său ascuns l-a izolat de oameni dar i-a oferit în acelaşi timp momente de extaz privat. L-a pus în contact cu bogăţia minţilor umane dar şi cu laturile întunecate ale acestora, laturi de care uneori nici posesorii minţilor respective nu erau conştienţi. Dovedind că ştie mai multe decât ar fi fost firesc sau neputând el însuşi să suporte ceea ce “citea” în minţile altora, reuşeşte să ruineze orice relaţie, de orice tip, cu alt semen.

Acum, după o viaţă în care a spionat prin capetele altora cu vinovăţie dar şi cu încântare, Selig ajunge să se întrebe dacă nu şi-a irosit cumva talentul în mod inutil, dacă nu ar fi trebuit să îl folosească într-un mod mai profitabil pentru sine sau pentru alţii şi dacă, de fapt, singurătatea şi ratarea sa sunt un rezultat direct al puterilor telepatice sau nişte hibe ale firii sale, ce s-ar fi manifestat oricum.

Paranteză. Cea mai frumoasă scenă este aceea în care Selig îşi reaminteşte o vară din copilăria sa, când, aflat la ţară, spionează minţile celor dimprejur, inclusiv aceea a unei albine, a unui păstrăv şi, apoi, mintea unui fermier taciturn şi posomorât, pe care micul David îl compară cu gardienii nazişti. Spre surpriza sa, descoperă însă că omul cel retras trăieşte în armonie cu natura şi este mulţumit cu viaţa lui simplă, fiind una dintre cela mai împăcate fiinţe pe care Selig le va întâlni vreodată.

Întrebări cu răspunsul la purtător. Cartea m-a lăsat cu câteva întrebări, două ce rezultă din povestea în sine şi alte două care nu sunt abordate ca atare dar care mi-au venit inevitabil în minte:

1. Când citeşte lucruri neplăcute în minţile celorlalţi, David Selig vede ceea ce gândesc/percep ceilalţi sau se vede de fapt pe el însuşi? Intervine “cititorul” în “citire” sau nu? (Silverberg este de o minunată ambiguitate la un moment dat).

2. Există viaţă după pierderea darului şi, dacă da, cum este acea viaţă? (iarăşi, Silverberg dă nişte indicii dar va trebui să citiţi cartea ca să vedeţi).

şi

3. Ar putea oare cineva să accepte o viaţă alături de o persoană care i-ar cunoaşte orice gând, ba chiar orice mişcare a subconştientului? (Mie mi se pare de nesuportat, mai ales că orice om are gânduri cu care se ruşinează sau gânduri pe care el însuşi le recunoaşte ca fiind nedrepte).

4. Trebuie să ţii cont de toate gândurile unei persoane, de toate impulsurile pe care i le citeşti sau numai de acelea pe care aceasta şi le asumă şi pe baza cărora acţionează? Mai explicit: contează mai mult că te iubeşte şi îţi arată asta sau faptul că se simte, în mod trecător, exasperată de tine? (Eu aş zice că atitudinea asumată este cea care contează şi nu micile sau marile exasperări, deşi ar probabil dificil să faci abstracţie de ele odată ce le-ai auzit).

Telegrafic despre autor. Nominalizat pentru Hugo şi Nebula pentru “Dying inside”.♦ Are la activ mai multe premii prestigioase, acordate pentru povestiri şi nuvele, după cum urmează: 1969 – Hugo pentru “Nightwings”; 1970 – Nebula pentru “Pasagerii”; 1971 -Nebula pentru “Veşti bune de la Vatican” (toate trei traduse de Nemira în anii 90, în volumul de povestiri “Pasagerii” şi, presupun, reluate în volumul “Vatican, ultimul conclav” în 2006); 1975 – Nebula pentru “Born with the dead”;  1986 – Nebula pentru “Sailing to Byzantium”; 1990 – Hugo pentru “Introducem un soldat. Apoi: încă un soldat” din colecţia de povestiri “Poarta timpului”, (publicată şi de Nemira în anii 90). ♦În 1971 a primit Nebula pentru romanul “Timp al schimbărilor” (tradus în România de defuncta editură Pygmalion). ♦A scris romane împreună cu Isac Asimov, printre acestea “Căderea nopţii”, “Omul Pozitronic” şi “Băieţelul cel urât“, traduse în limba română la editura Teora. ♦În România au mai fost publicate romanele “Omul stocastic” – editura Vremea, 1997 şi “Joc crud” – editura Graphis, 1995. ♦ Eu personal aş mai recomanda şi romanul “The Book of Skulls”, care  mi-a plăcut teribil.

“The Iron Dragon`s Daughter” aparuta in seria celor de la Gollancz, Fantasy Masterworks, am achizitionata, in perioada targului Gaudeamus, de la importatorii preferati a lui Florin Pîtea, libraria Nautilus, in urma unei recenzii chiar a domniei sale.

Pina la un anumit punct avem parte de elementele clasice ale unui roman fantasy, incepand cu toate creaturile fantastice pe care le intalnim intr-o asemenea lume, de la koboli, korrigani, gargoyle, fairy, pixie, ogree, troli, witches, impi, dragoni, spriggani, goblini, elves si pina la alte specii noi si originale, vezi fata Morgana, fata padourii (stia el ceva, dar nu prea corect gramatical), fata incolore, fiintele Teg si lista continua. Am preferat sa nu le traduc, oricum cine se uita la filme sau mai citeste carti are deja imaginea formata si in plus nu stiu cu precizie la toate fiintele echivalentele din limba romana.

O mare parte din actiune este si ea de influenta fantasy dar si partial cyberpunk, in special inceputul, apoi se cam rupe fimul si nu prea mai stii de la ce te astepti. Pentru ca in mod cert firul evenimentelor nu este unul clasic, si in mod sigur, nu unul previzibil.Pe linga magie mai avem parte si de portii consistente de steampunk si ceva alchimie, dupa cum spune si titlul, dragonul este unul de origini mecanice insa insufletit, si pe linga mai avem orase intregi ce se folosesc de masini care mai de care mai inovatoare specifice inceputului de revolutie industriala, printre care avem radare, rachete, alarme, fabrici de productie in masa a componentelor necesare pentru construirea unui dragon, etc.

De remarcat ar fi ca dupa cele cateva capitole clasice incep sa ni se ofere portii de fantasy mai putin conventional, axat cu precadere asupra intamplarilor dar si schimbarilor fizice specifice sexului frumos prin care trece si eroina romanului. Din acest punct scenele explicite si limbajul colorat o fac inaccesibila celor mai tineri dintre noi, si cu ocazia asta mi-am explicat si de ce nu a avut acelasi impact asupra pietei, cum a reusit vestitul Harry Potter. Mi-a fost evident atunci si ca publicul caruia i se adresea Swanwick este cel matur, trecut (un pic mai mult) prin fantasy sau sci-fi, capabil sa descifreze intelesurile si subiectele aduse in discutie de-a lungul textului, asupra carora si personajele incearca sa-si prezinte punctul de vedere prin faptele si actiunile proprii .

Savuroase sunt momentele in care Jane primeste instructajul sexual si afla de existenta unei vraji de contraceptie, sau clipa in care aflam ca gargoylii masculi dupa o batalie crunta intre ei si o urmarire ca in filme, la scurt timp dupa incheierea actului sexual sunt haliti cu totul de femelele flamande de atata efort plus alte asemenea situatii manipulate cu usurinta de autor mergand pe un ton usor ironic spre haios. Per total exista o anumita ciclicitate si repetitivitate a evenimentelor, insa acestea sunt prezentate intotdeauna intr-o noua lumina, personajele fiind intoteauna diferite desi esenta ramane pina la urma aceeasi. Timpul este o componenta pretioasa la M. Swanwick, actorii chiar daca sunt prezentati cu intensitate si vin si pleaca la pas, totul are un rost, un inteles subtil si ocupa un loc specific in construirea povestii. Actiunea nu este una furibunda, insa in general capitolele se incheie in forta, printr-o situatie inedita, ce lumineaza sau dimpotriva intuneca firul destinului personajelor, deschizandu-se directie noi de evolutie.

In fapt s-a renuntat cu totul la idea intalnita in toate scrierile de gen, ca o printesa sau un regat ar trebui sa fie salvat, accentul fiind pus mai mult pe drama fiintei umane, in special a femeii, ajunsa intr-o alta lume ostila. Sanse de reusita sunt minime si datorita conditiilor dure de patrundere in elita societatii, eroina, Jane, se vede acum nevoita sa recurga la diverse tertipuri si masinatiuni pentru a supravietui si a-si gasi locul in societatea adoptiva. Probabil este un lucru des intalnit ( la mine ar fi prima oara), insa am ramas uimit sa descopar cum o vraja din Edward Lee-ul recent de la Vremea, am gasit-o si la M. Swanwick. Pe scurt, este vorba de o magie de invizibilitate, prin care cel care o foloseste, pe linga ingredientele necesare, o mina amputata de la o persoana ce a trecut printr-o moarte violenta, devine nevazut pentru ochii celor din jur daca tine aceasta mina la vedere.

Alt aspect inedit ar mai fi idea vehiculata de-a lungul intregii scrieri, cum ca numele fiintelor din lumea imaginata de scriitor sunt secrete, si se dezvaluie doar prietenilor celor mai apropiati sau pentru a intari un pact, deoarece aceasta cunoasterea a numelui real ofera puteri ce pot cauza chiar si moarte celui ce-l impartaseste nesabuit, actiune ce finalizeaza deseori situatii de criza. De-a lungul romanului mai intalnim deseori dezbatuta ideea ca destinul fiintelor este influentat doar de actiunile personale, si mai putin de interesul unei entitati divine, desi finalul nu este tocmai pe aceasta lungime de unda.

Romanul reuseste cu adevarat sa fie mai mult decat o scriere fantasy, insa nu pica nici in extrema cealalta, de a satiriza prea mult genul din care-si trage radacinile, critica de specialitate incadrand textul lui Michael Swanwick, prin influentele sale alegorice si satira subtila la adresa personajelor folosite in mod uzual in fantasy, ca facand parti din categoria cartilor anti-fantasy ce se remarca prin modul original de abordare a povestirii. Desi am citit-o dupa “Ilion“-ul lui D. Simmons, cred ca am reusit sa ma detasez cu succes de lucrarea precedenta si  sa apreciez “ The Iron Dragon`s Daughter” la nivelul  la care merita cu adevarat  si pot concluziona ca a fost o lectura atractiva, un pic mai neobisnuita, insa in cele din urma distractiva, finalul intregind ideea de ciclicitate ce a amprentat intreaga evolutie a actiunii.

Si ce ziceti de coperta?! Reusita?