Cititor SF

Asta e o carte pe care eu una am citit-o prea târziu. Adică după ce dădusem peste Martin, Erikson şi Cook cu personajele lor complexe şi chinuite şi cu situaţiile lor greu de judecat în termeni de alb şi negru. Sigur, probabil că toate astea nu s-ar fi putut fără Lankhmar care, cu mult înaintea celor citaţi mai sus, a scos pe piaţa fantasy ideea de băieţi răi da buni, adică nişte personaje departe de a fi ireproşabile dar care îţi sunt simpatice. Numai că inevitabil ei au dus ideea mai departe şi acum povestirile lui Leiber mi se par prea simple prin comparaţie (pe care n-am cum să n-o fac).

Nici vorbă de cavaleri ai adevărului şi dreptăţii, ba nici măcar de eroi damnaţi. Personajele noastre, Fafhrd şi Grey Mouser, sunt doi mercenari şi hoţi de ocazie, care se întâlnesc pe străzile Lankhmarului şi devin prieteni la cataramă. Fafhrd este un barbar nordic cu o preferinţă pentru blănuri, Mouser un individ oacheş din sud, cu mai multă simpatie pentru magia neagră decât pentru cea albă. Cum Lankhmar nu este un roman, ci o colecţie de povestiri, asistăm la diverse aventuri supranaturale ale celor doi eroi, uneori dramatice, alteori comice. Una peste alta, n-aş putea spune că am stat cu inima în gât de grija personajelor, care trec din păţanie în păţanie. Ăsta e riscul cu culegerile de povestiri pe aceeaşi temă, că ucid suspansul. Nu te poţi îngrijora în mod corespunzător când creşte tensiunea într-o povestire pentru că ştii că urmează alta, în care eroii trebuie să apară.

ŞI-NCEPUSE BINE!

Şi totuşi premisele erau chiar mişto. Fafhrd este crescut în Nordul înzăpezit, într-un trib ale cărui femei, vrăjitoare pricepute într-ale frigului şi gheţii, îşi ţin soţii sub papuc şi sub teroare. Însuşi tatăl său, bănuieşte el, a fost ucis prin magie de propria soţie, pentru că iubea munţii mai mult decât pe ea. Peripeţiile prin care adolescentul reuşeşte, pe parcursul a două zile extrem de tensionate, să evite vrăjile femeilor tribului său şi să fugă cu o actriţă aflată în trecere sunt palpitante, cititorul simte efectiv cum personajul se află pe marginea prăpastiei, atmosfera e impecabil creată. Plus că Fafhrd adolescent demonstrează o maturitate pe care în povestirile următoare, care tratează perioada adultă din viaţa sa, n-o s-o mai vedem. Read more…

Darian Frey is down on his luck. He can barely keep his squabbling crew fed and his rickety aircraft in the sky. Even the simplest robberies seem to go wrong. It’s getting so a man can’t make a dishonest living any more. Enter Captain Grist. He’s heard about a crashed aircraft laden with the treasures of a lost civilisation, and he needs Frey’s help to get it.

There’s only one problem.

The craft is lying in the trackless heart of a remote island, populated by giant beasts and subhuman monsters. Dangerous, yes. Suicidal, perhaps. Still, Frey’s never let common sense get in the way of a fortune before. But there’s something other than treasure on board that aircraft. Something that a lot of important people would kill for. And it’s going to take all of Frey’s considerable skill at lying, cheating and stealing if he wants to get his hands on it . . . Strap yourself in for another tale of adventure and debauchery, pilots and pirates, golems and daemons, double-crosses and double-double-crosses. The crew of the Ketty Jay are back!

Yeeeyyy!

Paperback: 448 pages
Publisher: Gollancz (29 July 2010) Read more…

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay, romanul lui Chris Wooding (cine mai e si nenea asta?!) a fost o surpriza foarte placuta pentru mine. Este o carte bine pusa la punct, construita in jurul unei idei obisnuite si des intalnite, dar imbogatita cu o serie de parametri si elemente ce-i sporesc cu mult farmecul si credibilitatea. Inainte de a-i incerca pe Brent Weeks, Jay Lake sau Cherie Priest eu v-as sfatui sa incercati sa faceti rost de Wooding si apoi mai discutam. Din punctul meu de vedere Chris Wooding a reusit sa bifeze toate capitolele pe care ceilalti colegi de breasla fie le-au neglijat, fie le-au omis, fie nu au stiut cum sa le exploateze, lipsindu-le indemanarea autorului de fata. Retribution Falls este un roman care m-a uns pe suflet si a reusit sa ma emotioneze pe de o parte, in dese momente, dar si sa ma tina conectat la actiunea propriu-zisa. Desi in prima instanta pare un roman de aventuri, cu suisurile si coborasurile de rigoare, in fapt avem parte de o adevarata radiografiere a complexitatii fiintei umane. Fiecare personaj are cate un secret bine tainuit, un motiv intemeiat si dureros, in cele mai mult cazuri,  pentru care a ajuns la bordul navei Ketty Jay.

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale. Read more…

Tinand cont ca am auzit (aproape) numai cuvinte de lauda la adresa autorului si, implicit, la adresa volumului sau de debut, i-a venit si lui randul la citit. Dupa cum bine ati vazut, am afirmat ca volumul incepe interesant, insa la un moment dat, dupa vreo 20 de pagini, dialogurile si modul in care incearca autorul sa-si dezvolte simtul literar mai mult streseaza decat atrag. Asa ca, daca nu ar fi fost Jen, eu sigur nu as mai fi continuat cu lectura. Nu pot spune ca este o capodopera, insa macar mi s-a parut a fi peste debutul lui Brent Weeks. Nici Lynch nu-si cruta personajele si iti vine sa-i dai un pumn in nas, dupa ce se hotaraste brusc sa mai scoata cate unul din ecuatie. Si m-a deranjat nu pentru ca m-as fi atasat prea tare de eroii lui, ci pentru ca omorul nu trebuie folosit intotdeauna ca punct de pornire pentru o intriga ulterioara. Se mai pot gasi cu usurinta si alte motive. Si poate m-a si sacait rapiditatea cu care ii lichideaza. Nici Martin nu-si cruta favoritii, dar parca totusi altfel reuseste sa puna in scena aceste evenimente.

O parte din intriga volumului de fata a reusit sa ma tina strans conectat la desfasurarea intregii plase de paianjen, lasandu-mi impresia la un moment dat ca intrezaresc chiar  itele ascunse ale complotului. Totusi, nu a fost sa fie asa si  am mai si fost un pic dezamagit de cat sange curge in partea finala a romanului. Avand in vedere, mai ales, ca nimic nu anunta un asemenea deznodamant. In plus, am reusit sa raman si cu un mare semn de intrebare. Daca, cel putin in volumul de fata, un personaj nu mai joaca niciun rol si nici nu mai apare la final, ce rost are sa sugerezi ca trupul sau nu se mai afla in sicriu. Mare mister mare. Read more…

Pe Robert Holdstock l-am descoperit intamplator, intr-un almanah Anticipatia cumparat acum multi ani. Codrul Mitago mi-a ramas in minte mult timp, iar la ceva vreme dupa prima intalnire am reusit sa citesc intreaga serie, multumita internetului si a catorva necunoscuti binevoitori (cea mai mare surpriza a fost cand am primit Lavondyss de la cineva de pe Bookcrossing cu care nu mai vorbisem niciodata… si chiar in editia care se asorta cu celelalte volume).

Seria urmatoare, The Merlin Codex, m-a dezamagit, asa ca m-am oprit dupa volumul 2. Pe langa cele mentionate, Holdstock a mai scris o mana de romane, majoritatea al naibii de greu de gasit. In fruntea listei mele se afla Merlin’s Wood, o carte care era inclusa in seria Mythago, fara sa aiba totusi legaturi directe cu ea. Muream de curiorizitate, dar sansele sa pot gasi o carte publicata cu 10 ani doar in Anglia erau slabe… asta pana cand oamenii draguti de la Orion Books au reeditat-o. Si au reeditat-o cu bunatati: pe langa romanul care da numele cartii, avem si cateva dintre povestirile din volumul The Bone Forest plus una noua.

O sa incep cu una dintre concluzii: nu inteleg de ce Merlin’s Wood este inclusa in serie alaturi de celelalte romane, pentru ca simplul fapt ca actiunea se invarteste in jurul unei paduri nu o face sa fie legata de ele. Din pacate, pe langa aceasta mica dezamagire, a venit si una ceva mai mare: magia din cartile Mythago aproape ca lipseste. Desi povestii in sine nu ai ce sa ii reprosezi, atmosfera e mai stearsa si scriitura mai putin expresiva.

Read more…

De curind a aparut si ultimul numar din Concatenation cu stiri din vara anului 2009. Il gasiti aici. Si mai jos am selectat cateva informatii ce mi-au sarit in ochi. Normal ca mult mai multe detalii si noutati gasiti pe adresa web de mai sus.

***

In Marea Britanie cea mai vanduta carte de profil din 2008 a fost “The Tales of Beedle the Bard” de J. K. Rowling cu 856,268 de copii vandute. In acelasi timp in topul 100 al paperback-urilor a existat doar un singur titlu fantasy, si acela situat pe locul 91 cu 131,985 de copii vandute. Este vorba de “The Children of Hurin” de Tolkien.

***

Cei mai profitabili editorii Britanici in 2008 au fost : Hachette Livre (UK) din care fac parte cei de la Orion care la randul lor coordoneaza colectia SF de la Gollancz – conduc topul cu venituri de 282.5 milioane de lire cu o cota de 15.9% din piata. Insa aceasta nu a fost neaparat o veste buna pentru ca fata de anul trecut vanzarile au scazut cu 5.4% . Si totusi Orion a fost imprintul cel mai profitabil din cadrul HL(UK).

Cei de la Random House se mentin aproape de cei de la HL(UK)’s cu venituri de circa 262.7 milioane de lire si o cota in crestere cu 0.4%.

In continuare avem Penguin cu 177.2 milioane (10% din piata) in timp ce vanzarile au scazut cu 0.9%.

Harper Collins a obtinut 147.5 de milioane de lire (in crestere cu 2.9%), renumiti pentru imprintul fantasy Voyager.

Si ultima dintre editurile mari, Pan Macmillan (ce se ocupa de Tor (UK)) a avut venituri de 57.9 milioane de lire, in scadere cu 6.6%.

Si o strategie demna de luata in seama si care se observa ca da roade este cea aplicata de cei de la Gollancz care se pare ca in ultimul timp, in mod regulat, scot editii noi la volumele mai vechi.

***

Si ca tot vorbeam de reeditari, se pare ca la Gollancz este vara Space Opera.
S-au reeditat pina acum hard SF-ul “Tau Zero” de Poul Anderson (publicat initial in 1970), multidimensionalul “Eon” de Greg Bear (publicat in 1985), “Rendezvous With Rama” de Arthur C. Clarke (publicat in 1973), “The Centauri Device” de M. John Harrison (1975), Eternal Light de Paul J McAuley (publicat initial in 1991), celebra “Ringworld” de Larry Niven (publicata in 1970),”Century Rain” de Alastair Reynolds (2004), “Stone” de Adam Roberts (originally published in 2002), “Ilium” de Dan Simmons (2003) si clasicul din 1930,  “Last and First Men” de Olaf Stapledon. Mai multe detalii aveti si in articolul lui exty, de aici.

***

Si umbla zvonul ca La HarperCollins va aparea o noua carte de J.R.R. Tolkien, “The Legend of Sigurd and Gudrun” care va fi o readaptare dupa alte povestiri mai vechi.

***

Dupa Bookfest au aparut tot felul de cifre si socoteli.  Sa vedem ce ne intereseaza pe noi :

Editura Nemira a vandut din „Iureşul săbiilor“, de George R.R. Martin, 1.080!!!!  de exemplare conform articolului din Adevarul sau Cotidianul. Probabil editura va zice ca sunt putine oricum in 5 zile de targ e totusi o reusita..

Tot la Nemira, „Pistolarul“ de Stephen King s-a vandut in nu mai putin de 720 de exemplare.

La editura LEDA volumul „Morţi cu toţii“, de Charlaine Harris s-a dat in 300 de exemplare.

Adevarul a vandut Winnetou volumul doi in 2041 de exemplare. Eu am aproape (imi lipsesc cam primele) toata colectia aparuta in anii `90 de la editurile Pallas/Eden si tin minte ca primul volum il aveam din alta reeditarea si am preferat sa nu-l cumpar atunci de la ei. Oricum colectia de atunci cu nu mai putin de 40 de volume mi s-a parut o adevarata reusita.

***

Si de prin exterior aflam ca Alastair Reynolds a semnat un contract in valoare de 1 milion de lire in care se angajeaza sa livreze zece carti in 10 ani de zile (!!!) editorului Jo Fletcher de la imprintul Orion, Gollancz (unde mai are inca 8 romane publicate). “Chasm City” al doilea volum al scriitorului a castigat  “The British Science Fiction Association Award” in 2001, iar recenta “House of Suns“, s-a aflat pe lista nominalizarilor la premiul “Arthur C. Clarke”.

Probabil că v-aţi dorit, măcar odată, să puteţi citi gândurile altcuiva. David Selig, telepat din naştere, află însă că un asemenea dar nu este întotdeauna o binecuvântare şi că nu aduce numai un plus de cunoaştere sau avantaje faţă de ceilalţi, ci şi o cruntă singurătate.

“Dying inside“, romanul scris de Robert Silverberg în 1972, relatează de fapt momentul în care puterile extrasenzoriale ale lui David Selig intră într-un declin ireversibil. Este o povestire tristă, în mod egal patetică şi atunci când Selig îşi plânge de milă şi atunci când glumeşte în mod forţat pe seama sa şi a jalnicei sale vieţi. Personajul nu inspiră aproape nicio urmă de simpatie, nici când îşi reaminteşte greşelile sale, nici când suferă de telepatie ca de un păcat, nici când încearcă să îşi imagineze dacă există o viaţă după pierderea darului. Mie cel puţin mi-a fost extrem de greu să îl compătimesc pe acest om dar am fost cumva atinsă de melancolia ce se degajă din întregul roman.

La 40 de ani, Selig este un ratat, fără o ocupaţie stabilă, fără familie, fără prieteni şi fără rost în lume. Relaţia sa cu propriul talent este una extrem de complicată: Selig îşi urăşte darul, însă urăşte în mod egal pierderea acestuia, pentru că telepatia era singurul lucru care îl făcea special. Talentul său ascuns l-a izolat de oameni dar i-a oferit în acelaşi timp momente de extaz privat. L-a pus în contact cu bogăţia minţilor umane dar şi cu laturile întunecate ale acestora, laturi de care uneori nici posesorii minţilor respective nu erau conştienţi. Dovedind că ştie mai multe decât ar fi fost firesc sau neputând el însuşi să suporte ceea ce “citea” în minţile altora, reuşeşte să ruineze orice relaţie, de orice tip, cu alt semen. Read more…

“The Iron Dragon`s Daughter” aparuta in seria celor de la Gollancz, Fantasy Masterworks, am achizitionata, in perioada targului Gaudeamus, de la importatorii preferati a lui Florin Pîtea, libraria Nautilus, in urma unei recenzii chiar a domniei sale.

Pina la un anumit punct avem parte de elementele clasice ale unui roman fantasy, incepand cu toate creaturile fantastice pe care le intalnim intr-o asemenea lume, de la koboli, korrigani, gargoyle, fairy, pixie, ogree, troli, witches, impi, dragoni, spriggani, goblini, elves si pina la alte specii noi si originale, vezi fata Morgana, fata padourii (stia el ceva, dar nu prea corect gramatical), fata incolore, fiintele Teg si lista continua. Am preferat sa nu le traduc, oricum cine se uita la filme sau mai citeste carti are deja imaginea formata si in plus nu stiu cu precizie la toate fiintele echivalentele din limba romana.

O mare parte din actiune este si ea de influenta fantasy dar si partial cyberpunk, in special inceputul, apoi se cam rupe fimul si nu prea mai stii de la ce te astepti. Pentru ca in mod cert firul evenimentelor nu este unul clasic, si in mod sigur, nu unul previzibil.Pe linga magie mai avem parte si de portii consistente de steampunk si ceva alchimie, dupa cum spune si titlul, dragonul este unul de origini mecanice insa insufletit, si pe linga mai avem orase intregi ce se folosesc de masini care mai de care mai inovatoare specifice inceputului de revolutie industriala, printre care avem radare, rachete, alarme, fabrici de productie in masa a componentelor necesare pentru construirea unui dragon, etc.

Read more…