Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare.

THE GOOD

Romanul este captivant pentru că McDonald construieşte foarte bine şi foarte credibil personajele, conferindu-le o concreteţe pe care alte plăsmuri de-ale sale, din scrieri mai timpurii, n-o aveau. Cei doi preoţi rivali, Edson, Marcelina şi maestrul ei de capoeira sunt creaţii remarcabile (în special Luis Quinn, după părerea mea). În carte sunt idei strălucite, în jurul fiecăreia s-ar putea construi un roman de sine stătător:

- sinistra catedrală plutitoare pe Amazon

- groapa de gunoi din viitor, devenită aproape un oraş, organizată pe cinci nivele

- un personaj care se trezeşte că trebuie să se confrunte cu dublul său venit din alt univers. (O idee interesantă aici, că  tu îţi eşti cel mai eficient duşman, pentru că îţi cunoşti obişnuinţele, competenţele şi punctele slabe. Insuficient valorificată însă, aş fi citit despre cum poţi să te învingi pe tine exploatându-ţi slăbiciunile şi defectele dar McDonald a preferat o rezolvare mult mai comodă).

- identităţile publice distincte pe care şi le poate însuşi cineva, în cazul de faţă Edson. Să fii într-un mediu cineva şi în alt mediu (dar chiar şi în acelaşi, dacă ai chef) altcineva şi aceasta să fie o regulă a jocului admisă trebuie să fie absolut savuros.

THE BAD

La defecte, aş menţiona unul singur. Cartea de faţă mi se pare un caz în care autorul încearcă prea mult: este un amestec de idei mişto, lumi originale şi ornamentaţie excesivă care, în final, se dovedeşte a fi copleşitor pentru cititor.  Treabă la care contribuie şi faptul că poveştile sunt relatate în paralel, cu episoade intercalându-se în secvenţe de câte trei, aşa încât cititorul trebuie, în acelaşi timp, să urmărească fiecare fir epic, să facă eventualele conexiuni între o istorisire şi alta şi să îşi completeze din bucăţi tabloul fiecăruia dintre cele trei universuri. În cazul de faţă, coperta dă exact măsura cărţii: după ce o termini de citit, cam cu impresia asta rămâi.

Într-un interviu publicat de revista Nautilus, autorul declară:

“Am scris fiecare fir narativ separat: mai întîi acţiunea din 2032, apoi pe aceea din 1732 (care a fost o adevărată plăcere), apoi povestea Marcelinei. Adevărata provocare a fost să leg între ele cele trei poveşti, (… spoiler, n. m.). Dacă BRASYL e o lectură dificilă? Poate. Dar cei ce-şi doresc distracţii facile au la dispoziţie televiziunea”.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

„Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

OAMENI ŢICNIŢI ÎNTR-UN STAT PARANOIC

În eforturile sale de a ieşi din încurcătură, Taverner cunoaşte o falsificatoare de carduri psihopată, un asemenea amestec de adevăruri şi minciuni că nu poate şti când e sinceră şi când manipulează. Mai întâlneşte o nimfomană, o narcomană, în fine, e mai complicat dar veţi vedea când o veţi citi. În general, aproape niciun personaj din cartea asta nu e zdravăn la cap, în moduri cărora psihiatrii ar şti să le pună diagnostice.

Oricât ar evita, Taverner ajunge să dea nas în nas cu poliţia şi chiar cu şeful acesteia şi ştim bine că poliţia unui stat autoritar nu se mulţumeşte cu explicaţii simple şi că „odată ce ai intrat în atenţia statului acesta nu te va uita niciodată” (citat cu aproximaţie). Vom constata, până la final însă, că şi şeful poliţiei, aşa raţional, puternic, manipulativ cum apare la prima vedere, are vulnerabilităţi. Şi că şi el este un prizonier al sistemului, purtat într-o direcţie pe care o ştie greşită, neavând mai multă libertate de acţiune, de fapt, decât arestatul-eliberatul-arestatul etc Taverner.

În final, e un roman despre oameni: despre durere ca factor de evoluţie a personalităţii, despre adevăratele priorităţi în viaţă, despre iubire ca forţă distructivă şi salvatoare, despre realitate şi percepţie. Deloc moralizator, cu toate astea.

CU LUPA PRINTRE PAGINI

Acu, dacă e să fiu cusurgioaică, defectele romanului sunt vizibile chiar în timp ce îl citeşti. Plotul are nişte inconsistenţe, condiţia de individ îmbunătăţit genetic a lui Taverner ( ni se spune că este “un şase”) este inutilă, putea fi la fel de uşor un om ca toţi oamenii dar deosebit de răzbătător (doar aş a ajuns în vârf, nu?) şi tot aia era dpdv al povestirii.

Sunt unele pilde introduse în carte în mod inutil, fără o morală legată de firul poveştii, cum ar fi povestea cu iepurele şi pisicile; e fermecătoare dar complet inutilă. (Sau poate că era intenţia lui Dick să pună cititorul pe piste false. Nu m-ar mira, omul era un mare farsor; pân la urmă, dacă e să îl credem pe Emmanuel Carrere, biograful său, Philip K. Dick a scris o carte consultând oracolul I Ching şi a mai luat şi premiul Hugo pentru ea).

Explicaţia a ceea ce i se întâmplă lui Taverner este atât de încâlcită încât eu una am citit-o de două ori ca să pot să-mi imaginez efectiv cum s-au petrecut lucrurile. Şi oricum, e o teză la care a mai recurs în alt roman dar nu zic care ca să nu bag spoilere.

Am remarcat cu ocazia asta o treabă care până în prezent îmi scăpase, apropo de opera lui Dick: are personaje dar nu eroi. E greu să admiri pe cineva din romanele sale: să simpatizezi cu unii, poate, să compătimeşti – asta da, din belşug – să înţelegi anumite trăiri, OK dar să admiri – nu.

TIPS

- Atenţie la vaza albastră. Prin intermediul ei, Dick pare să ne livreze ceva extrem de rar în romanele lui: o morală. Îi rămâne cititorului să stabilească dacă morala e una pozitivă sau al dracului de cinică, merg ambele interpretări.

- Atenţie la discuţia dintre şeful poliţiei şi negrul de la staţia de alimentare, la finalul romanului. E acolo o inadvertenţă care poate fi un indiciu.

- Titlul este inspirat dintr-un cântec al compozitorului pentru lăută John Dowland, care a trăit în perioada elisabetană: Dick se dădea în vânt după Dowland. „Flow, my tears” vorbeşte despre pierdere, nu atât a unei persoane iubite, ci a tot. Sting a înregistrat în 2007 un album cu cântecele lui Dowland (“Songs from the labyrinth“), pentru care a învăţat să şi cânte la lăută.

FILMUL? WTF?

Citesc pe Wikipedia că Halcyon Company (care exploatează franciza Terminator) are de gând să ecranizeze “Flow my tears“. Să ne aibă zeii în pază! Că Dick e imposibil de ecranizat ca atare. Când îmi amintesc de Total Recall mă apucă dracii, ce era şi ce s-a făcut din ea, Minority Report mi s-a părut reuşită numai până să citesc nuvela originală (ce idee subtilă era acolo şi ce melodramă au făcut ei!), Intrusul n-am avut niciodată răbdare să-l urmăresc până la capăt. Blade Runner este singurul care a reuşit să prindă farmecul cărţii dar cu condiţia să urmăreşti varianta Director’s Cut, aşa cum a vrut-o Ridley Scott, că aia din cinematografe a avut un happy-end lipit cu mistria, efectiv.

“

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”).

LA SUBIECT! În “The Fall…”, Simmons reînnoadă povestea de unde o lăsase: pelerinii de pe planeta Hyperion tocmai ajunseseră la Mormintele Timpului, misterioasele artefacte extraterestre în jurul cărora timpul suferă perturbări, planeta este luată cu asalt de navele invaziei extraterestre, iar Hegemonia umană se pregăteşte să facă faţă  războiului, care se anunţă a nu fi unul periferic, legat de Hyperion, ci o confruntare ce ameninţă toate cele 200 de planete.

Conducătorii Hegemoniei analizează cea mai bună strategie pentru a înfrunta asediul, asistaţi de TechnoCore (Inteligenţele Artificiale independente de omenire dar care continuă s-o ajute). Aflăm însă că în rândurile IA-urilor există trei facţiuni, cu atitudini diferite faţă de umanitate şi cu viziuni diferite privind viitorul acesteia; ajutorul acordat de inteligenţele artificiale oamenilor devine dintr-odată o potenţială vulnerabilitate.

Nici pelerinilor nu le merge mai bine: ajunşi în valea “Mormintelor Timpului”, sunt siliţi de împrejurări să se despartă şi să se confrunte singuri cu creatura numită Shrike.  Unii dintre ei vor face nişte descoperiri surprinzătoare despre adevărata miză a războiului, despre adevăraţii adversari, despre Shrike (ce este, cine l-a trimis).

După părerea mea, Shrike este (anti)eroul perfect: cu cât aflăm mai multe despre el, cu atât ştim mai puţin. Aflăm cine l-a trimis înapoi în timp – şi răspunsul la această întrebare e surprinzător – aflăm că personalitatea creaturii a fost modelată după cea a unei fiinţe umane dar asta nu ne ajută cu nimic să îi anticipăm acţiunile sau să le înţelegem.  Shrike nu vorbeşte, nu avem acces nici la procesele sale de gândire, ba, mai mult, nu se ştie cine îl controlează (fiecare victorie din prezent înclină balanţa viitorului înspre o tabără sau alta şi ca urmare şi controlul creaturii se mută de colo-colo).

În acest climat în care toată lumea suspectează pe toată lumea, avem comploturi, trădări, răpiri, avem strategii construite pe presupunerea că personajul desemnat să facă un lucru va trăda şi va face exact contrariul. Sunt câteva momente extrem de tensionate, alte câteva în care totul pare de-a dreptul pierdut şi un final bine construit, cu excepţia faptului că mizează un pic cam prea mult pe coincidenţe şi pe rezolvarea lucrurilor în ultima secundă posibilă. (Adică e puţin cam tributar filmelor de suspans americane sau poate sunt eu cârcotaşă).

REPLICA PE CARE NU VREI S-O AUZI.

“Ştii că nenorocitul de Shrike este chiar în spatele tău?“

GIMNASTICĂ PENTRU CREIER.

Înafară de asta, The Fall of Hyperion pune câteva probleme interesante:

- eşti trădător dacă distrugi lucrul la care ţii tocmai ca să îl salvezi?

- este benefic pentru omenire să terraformeze planetele pe care se instalează sau ar fi mai bine să se adapteze la specificul lor, pentru a evita uniformizarea?

- poate omenirea să evolueze către o conştiinţă globală, Punctul Omega, care să fie Divinitatea? (căci, ca şi cum n-ar fi destul de complicat, mai avem şi nişte zeităţi pe aici).

- către ce trebuie să evolueze relaţia dintre om şi divinitate? (de la supunerea absolută cerută de Dumnezeul lui Abraham, care cere sacrificarea fără ezitare a fiului iubit, la sacrificiul părinţilor în locul copiilor şi apoi către ce? către refuzul omului de a se mai sacrifica?) Problema necesităţii evoluţiei raporturilor dintre om şi divin odată cu evoluţia societăţii mie mi se pare un subiect valabil de dezbatere şi bravo lui Simmons că l-a abordat, numai că răspunsul final pe care îl dă el este jenant de dezamăgitor, iar unele dintre exemplele date pe parcursul raţionamentului mi se pare că nu prea stau în picioare.

- poţi să refuzi să fii (Dumne)zeu? mai ales dacă ai de ales între asta şi a muri de o moarte care te-a mai ucis odată?

CONCLUZII ŞI CONTUZII.

În fine, ca să conchid, The Fall… este o carte complexă, care pune probleme interesante, oferă răspunsuri la unele dintre întrebările ridicate în Hyperion şi te lasă cu alte curiozităţi nesatisfăcute. Mi se pare puţin cam prea lungă; unele episoade, în special cele legate de centrul de comandă al Hegemoniei, puteau fi comasate sau puteau lipsi (şi nu zic asta fiindcă sunt fată şi nu îmi plac războaiele, da chiar se cam bate apa în piuă pe alocuri). Unele dintre teoriile lui Simmons sunt cam şchioape sau lipsite de finalitate dar acţiunea este suficient de antrenantă ca să compenseze. Finalul este extrem de tensionat dar se bazează parcă o idee prea mult pe convergenţa fericită a unor evenimente ce implică planete diferite şi personaje asemenea.  Oricum, per ansamblu, stă bine în picioare alături de Hyperion, ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre următoarele două cărţi din serie. Dar despre asta, altădată.

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE.

♦”The Fall of Hyperion” a câştigat premiul Locus în 1991. A fost nominalizat şi pentru Nebula în 1990.

♦Ca şi “Hyperion”, “The Fall…” este un omagiu adus poetului englez John Keats. În poemul său “Hyperion”, Keats a scris despre lupta dintre titanii conduşi de Cronos (zeul timpului) şi noii zei. Neavând prea mare succes cu poemul, s-a apucat să scrie o altă variantă, intitulată “The Fall Of Hyperion”, în care povestea ne este relatată de poetul însuşi, condus de Moneta, zeiţa memoriei. Aşa se explică structura narativă a romanului “The Fall Of Hyperion” şi apariţia anumitor personaje. Tot de aici şi-a extras Simmons teoria conform căreia poeţii sunt cei mai aproape de natura divinităţii.

Un pribeag fără ţară, trădător al propriului neam şi ucigaş – deşi fără voie – al propriei iubite, purtătorul unei sabii magice care se hrăneşte cu sufletele celor ucişi, răzbunător până în pânzele albe, neglijent cu propria viaţă, bântuit, după cum singur spune, de accese de dispreţ de sine şi de coşmaruri… aceasta este, pe scurt, cartea de vizită a lui Eric of Melnibone.

La CV ar mai fi de adăugat că Elric – creat de autor în anii ’60, ca reacţie la stereotipurile  epocii în materie de eroi  – este ceea ce s-ar putea numi un antierou: este albinos, cu ochii roşii, depresiv din fire, lipsit de încredere în forţele proprii, vrăjitor redutabil. Mai mult, Elric are o sănătate şubredă, vitalitatea sa fiind menţinută cu ajutorul sabiei, Stormbringer, care absoarbe sufletele celor ucişi şi îşi alimentează astfel stăpânul cu forţa de care are nevoie. Pe scurt, ca să trăiască, albinosul are nevoie de sabia sa şi nu numai să o aibă asupra sa, ci şi să o folosească. Partea proastă este că Stormbringer este însufleţită de o voinţă proprie, adeseori mai puternică decât a posesorului ei, aşa că nu-i întotdeauna clar cine e stăpânul şi cine e unealta.

Elric este ultimul împărat al unei rase care cândva a dominat o lume şi care acum se stinge încet. Este un final firesc pentru melniboneeni, fiinţe crude şi egoiste, răzbunătoare, preocupate mai degrabă de valoarea estetică a unui act decât de  moralitatea acestuia.

Numai că noul împărat îşi dezvoltă ceea ce semenii săi nu au: o conştiinţă, un simţ al răspunderii. În speranţa că va descoperi în tinerele regate ale oamenilor o soluţie pentru a revitaliza propriul său neam, Elric îşi lasă logodnica şi tronul şi pleacă să afle răspunsul. Nu mai înainte de a jura supunere unuia dintre Lorzii Haosului şi de a deveni proprietarul sabiei Stormbringer. De aici până la dezastru nu mai e mult şi, în curând, tânărul idealist se va trezi transformat, ca urmare a unei serii de decizii greşite,  în personajul bântuit pe care l-am descris la început. Nu-i mai rămâne deci decât să pribegească prin lume, căutând să înţeleagă dacă viaţa sa a avut vreun sens şi încercând să îi dea o utilitate.

Intră în tot felul de pericole din pură plictiseală (“Danger? It brings only death”) iar la un moment dat, aflat în pericol de moarte sigură, renunţă la a se salva pentru a ajuta în schimb un trib de nomazi pentru care simţise o subită simpatie. Pe de altă parte, acelaşi personaj îşi abandonează tovarăşii de luptă în mod neeroic pentru că are o răzbunare viitoare de îndeplinit şi nu îşi doreşte să piară fără s-o fi realizat sau părăseşte o femeie care îl iubeşte pentru că aceasta i-a dat o falsă speranţă. Este capabil să cheme o regină la hanul de două parale la care a tras, pentru că el nu are chef să se ducă la palat, unde fusese chemat (mi-a plăcut asta!). Poate fi de  o cruzime înspăimântătoare uneori dar în alte împrejurări riscă să moară pentru că, neavând duşmani în preajmă, refuză să ridice  sabia asupra cuiva nevinovat, chiar dacă asta i-ar fi redat puterile.

Eroul şi partenera sa. De-a lungul poveştii, eroul va avea câţiva parteneri şi vreo câteva iubite dar, după cum va remarca una dintre acestea, adevărata sa amantă este sabia, Stormbringer. Relaţia evoluează de la convingerea naivă a lui Elric, la început, că o poate controla, până la revelaţia că, de fapt, odată ce a scos-o din teacă, în cele mai multe cazuri Stormbringer deţine controlul. Iar ei nu-i pasă pe cine ucide, prieten sau duşman al stăpânului său, şi nici nu mai poate fi oprită. De câteva ori, Elric încearcă să renunţe la ea şi să se menţină în viaţă cu ajutorul unor poţiuni care să îi asigure energia necesară. În alte împrejurări, sabia îi va fi luată de adversari, ceea ce îl va face să fie complet neputincios. De fiecare dată însă, Stormbringer va ajunge din nou în posesia lui, pentru că sabia şi mânuitorul ei au un destin comun, unul atât de teribil încât albinosul se va preface de multe ori că nu îl vede sau că nu crede în el, ca să îşi păstreze măcar o brumă de sănătate mentală.

A nu se supradoza. Michael Moorcock a ales să spună povestea lui Elric într-o serie de nuvele, fie de sine stătătoare, fie grupate în romane. O listă completă a lor o găsiţi aici. Personajul, din momentul decăderii sale, este destul de fascinant încât să nu te deranjeze că Moorcock nu creează o lume de coerenţa celei pe care o inventează Martin în “A Song Of Ice And Fire”. Este probabil dezavantajul de a scrie sub formă de povestiri, în loc să faci un roman închegat.

Avem, aici, corăbii care navighează pe mare şi pe uscat, suflete care pot fi transmutate în pisici, hoţi de vise, locuri unde se intersectează mai multe lumi, zei pedepsiţi să devină muritori, lupte între Lorzii Haosului şi Lorzii Legii şi, în general, o explozie de imaginaţie, că Moorcock are destulă, har Domnului. Numai că e de servit în doze mici, pentru că altminteri poate să apară o senzaţie de saţietate (adică nu faceţi ca mine, care am citit tot ce am găsit de la cap la coadă). În plus, în vreo două cazuri, autorul a făcut să apară personaje din alte cicluri scrise de el, cu alţi eroi şi zău că nu mi s-a părut necesară chestia asta. Adică alooo! băieţi! staţi în povestirile unde v-aţi născut, că dacă vreau să vă cunosc, vă vizitez eu!

Un alt lucru care poate fi supărător pentru unii – deşi pe mine nu m-a deranjat – este atmosfera sumbră a povestirilor. Cu un erou damnat şi bântuit de remuşcări, nu ai de ce să te aştepţi la umor, optimism sau speranţă.

În diverse combinaţii, povestiri din seria Elric au fost publicate de editura Gollancz din Marea Britanie. Eu am citit “Elric of Melnibone” din seria de autor Moorcock şi “Elric” din seria SF Masterworks. Recomandarea mea ar fi, dacă vă apucaţi de citit, să începeţi de la “The Dreaming City” - momentul căderii personajului – şi să continuaţi până la finalul seriei, iar din povestirile despre primii ani să citiţi “Elric of Melnibone” şi să ocoliţi “The Sailor of The Seas of Fate”, că nu aduce nimic important în povestire şi nici nu prea se leagă. Iar Elric idealistul nu e nici pe departe la fel de interesant ca Elric trădătorul.

Telegrafic despre autor: Michael Moorcock • Născut în 1931, la Londra • A câştigat premiul Nebula pentru povestirea “Behold The Man” [1967], World Fantasy Award pentru “Gloriana, The Unfulfill’d Queen” [1978] şi World Fantasy Award Life Achievement [2000]. • Autor prolific, este creatorul conceptului de “Etern Campion” personajele din această categorie (precum Elric, Jerry Cornelius, von Beek şi alţii) fiind implicate, în universuri paralele, în lupta pentru menţinerea echilibrului între Lege şi Haos.