Cititor SF

Pe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare. Read more…

Nu-i unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Philip K. Dick dar pe mine tot ce am citit de tipul ăsta, în afară de „Invazia Divină”, m-a captivat de-a binelea, chiar şi când, la final, am rămas conştientă de defectele poveştii. Să zici despre o carte de Dick că e bună sau proastă înseamnă cumva să treci pe lângă întreg fenomenul, căci nu despre asta este vorba.

EU CINE SUNT ŞI DE CE?

„Flow, my tears, the policeman said” vorbeşte, ca toate cărţile lui Dick, despre ce este real şi ce nu este real şi despre cele mai teribile spaime ale omului. Probabil de aceea rezonăm la poveştile lui, fiindcă se adresează mlaştinilor din subconştientul nostru, acelui loc în care, mici şi laşi, stăm cu plapuma trasă peste cap, îngrijoraţi numai de soarta noastră.

Cum ar fi să vă treziţi într-o dimineaţă şi să descoperiţi că nu existaţi? Că nu aveţi acte de identitate, nu figuraţi în registre şi baze de date (practic nu v-aţi născut) şi până şi cei mai apropiaţi nu vă mai cunosc şi, de fapt, nu v-au cunoscut niciodată, iar trecutul şi realizările pentru care v-aţi zbătut o viaţă practic nu au existat?

Dar dacă asta s-ar întâmpla într-un stat poliţienesc, unde toată lumea are un cod implantat şi unde trebuie să prezinţi cardurile de identitate barajelor organizate de poliţie?

Jason Taverner are această surpriză neplăcută într-o dimineaţă, după ce în seara precedentă prezentase cu succes emisiunea cu cel de-al doilea rating la nivel naţional, urmărită în direct de 30 de milioane de spectatori. Fiindcă Taverner fusese până atunci un star; răsfăţat, bogat, adorat, afemeiat, etc. Când se trezeşte redus la zero, Taverner este silit să acţioneze repede: fără carduri de identitate este o non-persoană şi va fi trimis în lagărele de muncă de îndată ce va fi prins. Şi trebuie să acţioneze singur, pentru că uriaşa proteză a statutului său social privilegiat nu-l mai susţine.

Bietul om nici nu ştie: e victima unui complot sau aceasta este realitatea şi asta a fost întotdeauna? A luat vreun drog sau, dimpotrivă, tocmai că n-a mai luat ce trebuia şi acum vede viaţa aşa cum era, iar anii de faimă au fost doar un delir? În lumea lui Philip K. Dick orice este posibil şi tot romanul se va juca astfel cu noi, făcându-ne să nu fim siguri ce este real şi ce nu.

Situaţia lui Taverner e cumva o metaforă a condiţiei individului în societatea modernă. Suntem definiţi de ceilalţi şi mai ales de cei apropiaţi. Cine suntem fără ei şi cum anume stabilim asta? Într-un alt plan, este o metaforă a celebrităţii şi a felului cum poate goli un om de conţinut: cum mai ştie vedeta cine este, cum mai este sigură că există, dacă nu mai are public în faţa căruia să evolueze?

Read more…

“The Fall of Hyperion” este continuarea romanului “Hyperion” (o recenzie aici). Eu le-am citit în engleză dar ambele romane pot fi găsite în limba română la editura Nemira.

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”). Read more…

Un pribeag fără ţară, trădător al propriului neam şi ucigaş – deşi fără voie – al propriei iubite, purtătorul unei sabii magice care se hrăneşte cu sufletele celor ucişi, răzbunător până în pânzele albe, neglijent cu propria viaţă, bântuit, după cum singur spune, de accese de dispreţ de sine şi de coşmaruri… aceasta este, pe scurt, cartea de vizită a lui Eric of Melnibone.

La CV ar mai fi de adăugat că Elric – creat de autor în anii ’60, ca reacţie la stereotipurile  epocii în materie de eroi  – este ceea ce s-ar putea numi un antierou: este albinos, cu ochii roşii, depresiv din fire, lipsit de încredere în forţele proprii, vrăjitor redutabil. Mai mult, Elric are o sănătate şubredă, vitalitatea sa fiind menţinută cu ajutorul sabiei, Stormbringer, care absoarbe sufletele celor ucişi şi îşi alimentează astfel stăpânul cu forţa de care are nevoie. Pe scurt, ca să trăiască, albinosul are nevoie de sabia sa şi nu numai să o aibă asupra sa, ci şi să o folosească. Partea proastă este că Stormbringer este însufleţită de o voinţă proprie, adeseori mai puternică decât a posesorului ei, aşa că nu-i întotdeauna clar cine e stăpânul şi cine e unealta. Read more…