Traiesc cu impresia ca e mai simplu si mai productiv pentru cititor sa parcurga o intreaga serie deodata, pentru ca pe masura trecerii timpului mai sar din memorie o gama de amanunte legate de actiune si plotul general. Sa nu mai zic de numele personajelor si alte denumiri locale. Tocmai pentru a preintimpina acest neajuns, la debutul continuarilor Acaciei se afla cate un binevenit capitol introductiv ce ne aminteste o mare parte din evolutia intamplarilor. De altfel si cateva din capitolele urmatoare se concentreaza tot pe lamurirea multora dintre necunoscutele seriei actiunea trecand in planul secund.

Si abia dupa ce curg aceste capitole pot spune ca am reintilnit stilul propriu lui Durnham pentru care il apreciez atat de tare. Este bine ca toate aspectele pozitive ale naratiunii si personajele din Acacia: The War with the Mein si The Other Lands se regasesc si acum, surprinzator, chiar intr-un numar covarsitor de mare si la fel de bine puse la punct. Cel putin cele principale.

Si acum, ca si in celelalte volume, actiunea urmareste destinele membrilor familiei regale Akarian, confruntata cu iminenta atacului rasei Auldek, plecati cu catel si purcel de pe pamanturile natale in speranta unui viitor mai bun. Lucru realizabil doar prin cucerirea totala a celor din Known World. Fiecare dintre eroii nostri lupta pe un front diferit, daca Corrin Akaran (care si fura cea mai mare parte din carte- desi preferatul meu e pe departe Dariel-)  incearca pe calea magiei sa-si adune aliati, sora ei mai mica, Mena primeste o armata si misiunea  (imposibila -si nu doar- la prima vedere) de a-i opri pe Auldeki, in timp ce intr-un alt punct al lumii, fratele lor Dariel va influenta decisiv viata sclavilor ramasi in urma Auldek-ilor atat in relatiile lor cu Liga parsiva, dar cat si prin recucerirea identitatii nationale.

Daca toate sunt bune si frumoase in ceea ce priveste actiunea, personajele si constructie, totusi Durham o da un  pic in bara prin descrierea unor imagini si peisaje pe care le-am mai intalnit anterior, eroii realizand aceeasi calatorie din volumul precedent (chiar daca personajele sunt altele, practic e vorba tot de aceeasi Marie- cu sau fara palarie-). Si in plus, chiar daca subliniam in articolele precedente ca Durham nu se sfieste sa renunte la personajele sale, uneori chiar surprinzator, de aceasta data datele problemei se modifica un pic. La cererea fanilor sau nu, acum  acestea se mai pot intoarce sub diferite forme in povestire. Si astfel se mai indulceste un pic din impresia initiala ca intr-adevar soarta este cruda si nimeni nu poate scapa de ceea ce este scris. Sau poti si spune ca autorul e de fapt cam moale si nu prea inventiv in acest ultim volum, daca isi aduce  eroii din morti sau, macar incearca acest lucru. Nu ma intelegeti gresit, nu este o  situatie nemaintalnita si la altii, si nu reprosez nimic de genul credibilitatii, ci ma refer la simplitatea solutiilor alese, pentru ca alaturandu-le  repetitiilor de care am amintit mai sus sifoneaza un pic atmosfera romanului .

Totusi nu degeaba multa lume l-a comparat cu George R.R. Martin, lucru de care este intrebat autorul si in interviul postat pe Suvudu, insa acesta alunga orice indoiala afirmand ca pina la debutul cu Acacia nu a pus mina pe nicio carte de-a lui Martin. Un pic de rusinica pentru el. Si tot din spusele lui, scheletul din Acacia este construit pe acelasi principiu pe care il regasim si in Pride of Carthage, de care eu nu pot vorbi pentru ca nu am citit-o.  Oricum stam flexati pentru ca – inca-  nu exista termene de comparatie.

Durham este mai strans la punga cu descrierile si lumile expuse, personajele nu sunt in niciun caz atat de numeroase (desi acest aspect poate fi privit si ca un avantaj-  la Martin oricum a prins) si chiar daca pot parea ca au aceeasi profunzime, nu reuseste totusi  sa-i creioneze pe toti la acelasi nivel.

Nu stiu ce va mai fi in viitor, insa daca Durham va merge pe acelasi drum pe care a apucat-o acum, cel putin in ceea ce priveste seriile epic fantasy, poate avea o cariera de succes si, chiar daca nu se va ridica pina la urma la inaltimea asteptarilor, eu raman multumit de munca facuta la seria de fata.

“A truly epic fantasy . . . with a rich world and nuanced characters. Superbly written.”

—Fantasy Magazine

A smooth plot, Corinn’s well-developed character, and Durham’s stellar prose and rich imagination will have many traditional fantasy fans hoping for future books set in this turbulent world.

—Publishers Weekly (starred)

Povestirea a fost adaptată ca bandă desenată, coperta aparţine BD-ului.

The Hedge Knight. Publicată în 1998 în antologia Legends: Short Novels by the Masters of Modern Fantasy, coordonată de Robert Silverberg şi republicată apoi în 2003 în Dreamsongs, A RRetrospective, care conţine cele mai bune povestiri ale lui Martin.

Aflăm, în această povestire, cum s-au cunoscut Dunk şi Egg, asistăm la un turnir, luăm contact cu nobleţea dar şi cu nebunia Targaryenilor şi suntem martori la un fratricid, într-o poveste care are toate caracteristicile scrierilor lui Martin: personaje demne de laudă şi altele demne de dispreţ, oameni care nu sunt ce par, răsturnări spectaculoase de situaţie, felul în care viaţa bate cântecele menestrelilor, atunci când nu este material de inspiraţie pentru acestea.

Dunk, orfan crescut pe străzile din King’s Landing, ajunge scutier al unui cavaler rătăcitor. O viaţă de călătorii, sărăcie, slujbe temporare la curţile diverşilor nobili – nimic demn de invidiat aşadar – care ia sfârşit când bătrânul moare pe marginea drumului, răpus de o răceală. Tânărul Duncan ia armele şi caii acestuia şi porneşte pe cont propriu, în speranţa că va intra în serviciul cuiva.

Duncan nu este eroul din cântece şi o ştie şi el. E puternic dar nu ştie să lupte prea bine, n-a participat niciodată la un turnir, nu a învăţat să citească sau să scrie. Este în schimb onest şi brav. Prinzând veste despre un turnir pe care un lord îl organizează cu prilejul zilei de naştere a fiicei sale, el decide să participe, chiar dacă nu are banii necesari pentru a se înscrie. Nu se aşteaptă să câştige, ci să facă figură frumoasă cât să fie remarcat de vreunul dintre lorzii prezenţi. Pe drum se alege cu un scutier, chit că nu-şi dorea, în persoana unui puşti zdrenţăros şi cu capul ras, care răspunde la numele de Egg. (Egg este cel de-al patrulea fiu al celui de-al patrulea fiu al regelui, de unde şi titlul de Aegon cel Improbabil sub care va ajunge cândva să domnească). Din nefericire pentru el, Dunk, care se va înscrie la turnir drept Ser Duncan cel Înalt, va atrage într-adevăr atenţia şi mai ales mânia cui nu trebuie şi se va trezi implicat într-o serie de evenimente care vor schimba cursul istoriei.

A fost adaptată ca bandă desenată, coperta este cea din poza de mai sus.

The Sworn Sword. Apărută în 2004, în cea de-a doua antologie Legends, a aceluiaşi Silverberg. Cea mai slabă dintre ele. Dunk şi Egg sunt în serviciul lui Ser Eustace Osgrey, un cavaler cu ceva pământ, ultimul descendent al unei familii cândva mai răsărite. Coborâm din lumea regalităţii şi a turneelor către periferia nobilimii, unde titlul de cavaler nu ţine de mâncare şi unde zăgăzuirea unui curs de apă poate fi motiv de război pe viaţă şi pe moarte între vecini. Război, adică vărsare de sânge, nu certuri peste gard. Adversara lui Osgrey este poreclită Văduva Roşie după ce a supravieţuit celor patru soţi ai ei. Încercând să rezolve conflictul cu cât mai puţină vărsare de sânge, Duncan – cu Egg după el – va descoperi că multe lucruri nu-s aşa cum le credea. Dincolo de asta, cavalerul va avea o grămadă de dificultăţi cu scutierul său cel de viţă regală, care nu-şi aduce aminte întotdeauna care-i este locul.

Dacă, spre deosebire de prima povestire, aceasta se ocupă de lucruri mărunte, este totuşi interesantă pentru că oferă mai multe detalii despre rebeliunea lui Blackfyre, un bastard al Targaryenilor care a vrut să ocupe tronul şi a reuşit să atragă de partea sa o mare parte a nobilimii. (Şi o meditaţie pe tema faptului că un gest mic poate schimba uneori faţa unui imperiu şi nu neapărat în bine).  Totodată, această povestire, ca şi următoarea conturează, fie şi în absenţă, un portret al lui Brynden Rivers, zis Bloodraven, alt bastard Targaryen, Mână a Regelui şi magician detestat şi temut, care va ajunge mai târziu Comandant al Frăţiei Nopţii şi pe care îl vom întâlni în ASOIAF. Este cel către care călătoreşte Bran Stark şi care i-a trimis viziunile “ciorii cu trei ochi” după căderea sa.

The Mystery Knight. Publicată în 2010 în antologia Warriors, coordonată chiar de Martin. The Mystery Knight ne readuce din nou în lumea turnirelor şi a intrigilor de palat. Dunk şi Egg călătoresc spre Winterfell, unde au auzit că se caută oameni capabili să ţină o spadă în mână. Nu ajung însă acolo, cel puţin nu în povestirea asta, căci pe drum află despre căsătoria unui nobil local care a decis să-şi condimenteze ceremonia cu un turnir, al cărui premiu este unul dintre puţinele ouă de dragon rămase. (Ocazie cu care Egg menţionează nonşalant că şi el are unul acasă, primit cadou cu ocazia naşterii sale.) Întrucât cei doi cam făceau foamea, Dunk decide să se înscrie în tunir, fără să se aştepte să câştige oul, dar sperând să ajungă unul dintre cei trei cavaleri din finală, pentru că exista câte un premiu în bani şi pentru aceştia.

Cu această ocazie, Ser Duncan va ajunge să vadă faţa neplăcută a turnirelor, aceea despre care nu se fac cântece. Cum ar fi că există şpagă care se plăteşte cui trebuie, astfel încât “sorţii” să-ţi aleagă un adversar mai puţin periculos sau că sunt cavaleri care-şi fac un stil de viaţă din a pierde, dar numai la momentul potrivit şi în faţa adversarului potrivit. Dincolo de asta, cei doi vor descoperi, spre neplăcerea lor, că turnirul este un pretext pentru nobilii înfrânţi în Rebeliunea lui Blackfyre de a încerca să-şi ia revanşa, mai ales ţinând cont şi de premiul concursului.

În ciuda micilor surprize, nu mi s-a părut la fel de reuşită ca The Hedge Knight, dar clar mai dramatică şi mai interesantă decât The Sworn Sword. Oricum, chiar dacă Tales of Dunk and Egg nu se numără printre cele mai bune povestiri ale lui Martin, merită investigate pentru că adaugă o bucăţică nouă întregii tapiserii a Westeros-ului, întredeschizând o uşă către întâmplări cel puţin la fel de fascinante precum cele din celebra serie de romane. Plus că avem ocazia să vedem mai îndeaproape varii sortimente de Targaeyeni, care pe mine cel puţin m-au interesat întotdeauna. (Încep să-l detest pe Robert Baratheon, pe bune!).

Dacă Martin va termina vreodată această serie de povestiri – sau ASOIAF-ul – şi dacă vor fi adunate la un loc într-un volum rămâne de văzut, speculaţii sunt nenumărate, iar starea vremii este mai sigură decât capriciile lui GRRM. Deocamdată, astea sunt.

Tot ce se petrece cu adevărat important poate fi însumat cam în 100-200 de pagini, ceea ce ne lasă cu vreo 800-900 de pagini de atmosferă – că de character building nici vorbă aici – iar această atmosferă este mohorâtă, sufocantă şi amorţită. Se simte că Martin a scris cartea mai mult împins de la spate decât de dragul de a spune povestea şi că, în bună parte din text, se bazează pe faptul că el e Martin, rezultatul fiind un soi de autopastişă. Focul a dispărut, iar ritmul impecabil din primele trei volume ale seriei nu se mai simte.

Cartea se cheamă “A Dance with Dragons” dar dragonii abia de apar. Nu ştim mai nimic în plus despre Ceilalţi, care nici măcar nu îşi fac apariţia. Sunt introduse noi şi noi personaje secundare, dar ele sunt puţin relevante – unul dintre ele apare şi moare fără să ne fi trezit vreo simpatie, făcând inutilă o intrigă promiţătoare anunţată în Feast… În plus, Martin acordă prea mult spaţiu unor personaje minore fără să le dea ocazia să devină majore. Ne sunt prezentate cu prea mult lux de amănunte locuri, peisaje şi obiceiuri care nu joacă un rol important în povestire. Sunt capitole care nu duc personajul nici cu jumătate de pas mai departe faţă de capitolul precedent. În schimb, Martin ne înfăţişează obsesiv personajele mâncând şi ne precizează de atâtea ori cum unul sau altul urinează – cu variaţiunea se trezeşte şi urinează – încât încep să mă întreb dacă autorul nu o fi având probleme cu prostata.

Relaţiile interumane par straniu de impersonale. Dacă în romanele anterioare existau iubire, ură, obsesie, dor, o întreagă gamă de sentimente care puneau personajele în mişcare şi care treceau pagina, transmiţându-se şi cititorului, aici acestea sunt prea puţin exprimate şi, atunci când sunt exprimate, destul de neconvingător.

E drept, doi jucători importanţi sunt eliminaţi, iar un altul se află, la final, într-o situaţie incertă, dar toate astea se petrec în ultimele 100 de pagini ale cărţii. Mai mult, despre moartea unuia dintre aceştia aflăm, de fapt, dintr-o scrisoare, iar altul e asasinat în epilogul romanului. De asemenea, un jucător major apare din pălărie şi ar putea să schimbe cu totul situaţia, dar Martin putea găsi felurite rezolvări doar cu personajele deja existente, fără să-l mai adauge şi pe ăsta. Nu de alta, dar personaje avem prea destule, de acţiune ducem noi lipsă.

Sunt, e adevărat, câteva întorsături de situaţie surprinzătoare, câteva momente în care chiar dai paginile cu sufletul la gură, plus o scenă absolut superbă în care un vas navighează printre ruinele unul oraş acoperit de ape şi încă una sau două de natură să te facă să-ţi redefineşti conceptul de “umilinţă” (să vă zic că am ajuns să-mi fie milă de Cersei?). Pentru mine, însă, cam puţin.

DAR CE SE-NTÂMPLĂ, TOTUŞI?

Să zic vreo câteva şi despre subiect, fără să spoileresc prea mult. Acţiunea cărţii se desfăşoară la început în paralel cu cea din romanul precedent, apoi, de la un moment dat, cele două fire se împletesc şi avansează împreună. Accentul principal cade pe Tyrion, Jon şi Daenerys. Tyrion, fugar după ce şi-a asasinat tatăl, o apucă pe o rută menită să-l ducă, în cele din urmă, către Daenerys. De fapt, o mulţime de drumuri duc către Daenerys, pentru că vestea despre dragonii ei a început să se răspândească, aşa încât către ea pornesc, din toate colţurile lumii, o mulţime de aliaţi şi peţitori.

Aceasta din urmă se trezeşte  încurcată în iţele guvernării Mereenului, descoperind că nu e simplu să aplici dreptatea şi să schimbi lucruri înrădăcinate şi că unii sclavi îşi regretă lanţurile. Tema domnitorului incapabil să schimbe o situaţie împotriva căreia a luptat până să preia puterea nu e rea, dar am văzut-o mai bine tratată în Acacia lui David Anthony Durham. Pe tot parcursul cărţii, Mama Dragonilor nu face un singur pas în direcţia Westeros, ba chiar este pe punctul de a se lăsa încurcată într-o căsătorie de convenienţă numai pentru a pacifica Mereen, ceea ce este contraproductiv pentru scopurile ei. Sigur, Daenerys este doar o adolescentă, n-ar trebui să uităm asta, dar e cam dezamăgitoare uşurinţa cu care se lasă deturnată de la scopurile ei o fiinţă ce şi-a creat o armată pornind de la nimic şi care a luat lumea cu asalt – de fapt nu atât dezamăgitoare, cât aproape “out of character”.

Jon învaţă cum stau lucrurile cu exercitarea puterii şi se luptă să pregătească Zidul de invazie, în timp ce vrăjitoarea roşie, Melissandre, îi tot dă târcoale prietenoase. Iniţial partea asta este interesantă, până eşuează la rândul ei în prea multă intrigărie şi vorbărie. Asta fiind o altă problemă a cărţii, că oamenii vorbesc, vorbesc, vorbesc la nesfârşit.

În afară de asta mai aflăm câteva lucruri noi despre Arya, Bran, Jaime, Cersei, Asha, Arianne, Ser Davos. În cazul lui Bran şi al lui Cersei chiar lucruri relevante. În rest, mai puţin. Sau prea puţin.

O cititoare de pe Amazon rezuma în mod foarte plastic situaţia:

“I pre-ordered this when it was announced as a second half.
Since then I’ve gotten married. I’ve been deployed twice. I’ve moved across the Atlantic and back, twice. My eldest left high school, the youngest went to prom. And host of other minor things.
Somehow I expected a more from this book given the amount I’ve done in same time.”

În antologia sa de povestiri „Dream Songs”, Martin recunoaşte că este bun să înceapă lucrurile, dar cumva nu ajunge să le termine. (Proiecta, de exemplu, o serie de povestiri cu creaturile exotice din magazinul Jala&Woo, acela care a furnizat şi „regii” din “Regii nisipurilor”, numai că, nici el nu ştie cum, nu a ajuns s-o mai scrie. Şi nu e singurul caz). Asta mă face să-mi fac griji serioase pentru viitorul seriei, iar romanul de faţă nu-i de natură să-mi dea speranţe.

Şi ca să rezum într-o frază ceea ce tocmai am povestit în câteva mii de semne, “A Dance with Dragons” nu-i o carte proastă, este însă una fără zvâc.

Dupa ani de asteptari…la propriu chiar… ani…”Mosh Martinu” face publica data lansarii volumului A Dance with Dragons:

12 iulie 2011.

Sa speram ca e si cea reala…Si acum… publicitate!

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

DAR TRECI, FEMEIE, LA SUBIECT!

Decorul. Ei, şi acum să vă şi zic despre ce e vorba în carte. Cadrul acţiunii este planeta vagabondă Worlorn, o lume care s-a smuls atracţiei propriului sistem solar şi rătăceşte liberă prin galaxie. (Fenomenul chiar există.) La un moment dat, timp de vreo 50 de ani, planeta străbate un sistem solar şi, având parte de lumină, începe să-şi dezvolte o climă. Umanitatea, care tocmai trăieşte o perioadă de prosperitate după o epocă întunecată la nivel galactic, decide să facă paradă şi organizează un festival permanent pe Worlorn, pe perioada celor zece ani de lumină maximă. Evident, se face o risipă de resurse, civilizaţiile construiesc oraşe fiecare după tipicul său, se aduc plante şi animale de pe diverse planete etc. În momentul în care începe acţiunea romanului, însă, planeta urmează să părăsească sistemul solar văzându-şi de drumul ei, lumina se diminuează, speciile încep să moară, iar oamenii pleacă. Puţini au mai rămas încă, oameni care iubesc pustietatea şi dezolarea şi biologi care cercetează adaptarea speciilor la schimbările climatice aduse de diminuarea luminii.

Personajele. Pe această lume vine Dirk t’Larien, în căutarea iubirii sale de acum şapte ani, pe care n-a uitat-o nicio clipă. Vine la chemarea ei şi de aici surpriza de a o găsi prinsă într-un mariaj complex şi nefericit cu un cuplu de kavalari. Planeta Kavalan a rămas izolată câteva secole, pe parcursul unor războaie galactice, şi a ieşit din ele cu o societate schimbată din temelii. E organizată după un sistem de caste, cu un cod al onoarei foarte strict şi cu nişte dueluri ritualizate (dar nu rituale, duelurile din pricina onoarei sunt frecvente şi în ele se moare). Aici, legătura principală în cadrul familiei este cea dintre doi bărbaţi, care sunt teyn unul altuia; Martin menţine o voită ambiguitate, neprecizând dacă legătura implică şi o relaţie fizică sau dacă este vorba despre o prietenie foarte strânsă. Cert este că pentru un kavalar cea mai importantă persoană, afectiv vorbind, este teynul său, iar legătura este pe viaţă. Femeia în această relaţie pică pe locul doi şi oricum pe Kavalan femeile nu au niciun fel de drepturi. Străină, Gwen n-a înţeles exact ce implică un mariaj în stilul kavalar şi se trezeşte acum prinsă între Jaan High-Ironjade, capul familiei, pe care îl iubeşte şi care o iubeşte, şi Garse, teynul lui Jaan, care o detestă. (Şi da, ştiu că vă întrebaţi asta, soţia trebuie să-şi satisfacă ambii soţi – da nu vă aşteptaţi la scene erotice că nu e genul ăla de poveste).

PREŢUL CORECT?

Asta vede t’Larien, venit să o recupereze pe nepreţuita sa Jenny, iubirea tinereţii sale, numai că vom constata, odată cu el, că această privire este superficială, că relaţiile şi motivaţiile personajelor sunt cu totul altele, mult mai profunde, mult mai complexe, că nu pot fi reduşi doar la soţia-victimă, soţul posesiv, partenerul gelos (în special acesta din urmă dezvăluie nuanţe neaşteptate pe parcursul dezvoltării acţiunii, spre încântarea mea).

Ca şi cum descâlcirea iţelor ăstora n-ar fi de ajuns, Jaan şi grupul Ironjade intră în conflict cu un grup fundamentalist de kavalari, rămaşi şi ei pe planeta pustiită. Eliberaţi de presiunile sociale, de ochiul scrutător al altor civilizaţii, aceştia cedează sălbăticiei din ei, bine ascunsă sub masca respectării tradiţiei şi a păstrării identităţii. Prin oraşele părăsite şi prin pădurile muribunde, în lumina stinsă a sorilor îndepărtaţi, au loc urmăriri, dar şi discuţii sincere, masacre sângeroase şi sacrificii uluitoare, neaşteptate momente de pace. Descoperi că e posibil să te îndepărtezi de anumite valori fiind ferm convins că de fapt le aperi cu înflăcărare, că un cod prea rigid al onoarei duce la pierderea ei în practică. Înţelegi că un om poate pierde mai mult decât viaţa şi, chiar dacă el nu mai e acolo să vadă asta, tu resimţi acut nedreptatea situaţiei, imposibilitatea unei reabilitări morale.

În final, niciunul dintre supravieţuitori nu va mai fi la fel ca înaintea începerii poveştii: se poate spune că, într-un fel sau altul, lumina moare nu numai pe planetă, ci şi în minţile celor rămaşi. Niciunul, în final, oricât de tare a încercat să îşi păstreze umanitatea, nu iese neîntinat, fără o listă de greşeli şi remuşcări de natură să contrabalanseze actele eroice pe care le-a făcut. Sunt lecţiile finale suficient de valoroase ca să fi meritat preţul plătit? Rămâne să răspundă fiecare după ce citeşte. Eu zic că NU.

(Martin, pe de altă parte, nu zice nimic, ne lasă pe noi să tragem concluziile).

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE

• Titlul este inspirat dintr-un poem de Dylan Thomas, “Do not go gentle into that good night“, pe care îl găsiţi aici.
• Martin reuşeşte în cartea asta să-ţi răstoarne percepţia despre un personaj printr-o singură replică, taman la finalul cărţii.
• În caz că n-a fost evident până acum, asta-i o carte pe care o iubesc : ) .

SHOCK!!!

OFERTA ZILEI (21 martie 2010): Reducere 50% la toate cartile semnate de George R.R. Martin.

(click pe imagine pt link)

Cersei Lannister (hua!), Sir Jaime Lannister caruia in Iuresul sabiiilor i s-a acordat o atentie mai sporita si prin urmare a mai crescu putin ochii mei, Arya Stark (yeee, macar e si ea prezenta), Sansa Stark (pisica visatoare dupa care nu prea ma omor, thumb down), Samwell Tarly care, de asemenea, primeste destule capitole in volumul trei, Lady Brienne, fecioara din Tarth ( iar o prezenta interesanta) plus o serie de eroi in premiera absoluta.

La momentul de fata George Martin scrie ca nimeni altul in seria Cantec de gheata si foc si este clar ca pina si carcotasii ii recunosc meritele, chiar daca volumele sale nu prea au fost recompensate cu premii numeroase. Paradoxal as spune. Ce le place fanilor nu prea prinde la critica si poate si reciproca este valabila intr-o anumita masura.Este greu si, aproape imposibil, sa te raportezi la un singur volum din intreaga serie cand toate pina acum ti-au placut. Enorm. Vestea grozava pentru cititori este ca nici in Inclestarea regilor, George R.R. Martin nu si-a pierdut indeminarea si reuseste sa se ridice la inaltimea volumelor precedente si chiar sa le depaseasca din umilu-mi punct de vedere. Autorul se foloseste de intregul arsenal aflat la dispozitia unui scriitor si am certitudinea ca a reusit sa construiasca o serie care poate fi citita cu usurinta de catre orice cititor, nefiind neaparat nevoie sa fie un fan infocat de fantasy.

Cum nu e o serie finalizata,  este mai mult decat frustrant sa constat ca aventurile eroilor se opresc la un punct firesc si de-acolo intervine nedorita asteptare. Este greu de inghitit mai ales ca odata pornita, actiunea se desfasoara ca un bulgare de zapada plecat la vale, atingand cote maxime la finele fiecarui volum. Este ceva de speriat omul asta. Din punct de vedere al cartii pe care a construit-o, evident. Toate episoadele de pina acum sunt genul de romane pe care daca incepi sa le citesti mai inspre seara, sau in orice moment al zilei, pur si simplu nu te poti desprinde de ele sa mai faci si altceva. Halucinant si cu adevarate efecte halucinogene, ce mai!. Vorbim de cazul meu, desigur. Dar nu cred ca e singular.

Lumea construita de autor este una care reda cu fidelitate probleme umane, viata de zi cu zi a eroilor sai, care nu sunt cu nimic mai iesite din comun sau prea indepartate de istoria noastra medievala. De asemenea, as remarca ca nu se face niciun compromis pentru buna desfasurare a plotului, cine se intinde mai mult decat il tine plapuma, intr-o lume guvernata de dueluri, sange si intrigi de curte pentru acapararea puterii, isi va gasi in mod cert sfarsitul intr-o maniera sau alta, mai devreme sau mai tarziu.

Fiecare carte este impartita pe capitole al carui titlu este de dat de personajul asupra caruia se centreaza actiunea. Astfel intr-un sigur volum avem parte de intamplari care se petrec in puncte diferite ale lumii imaginate de Martin, sarind peste ape, munti si paduri, de la un continent la altul cu o naturalete si o usurinta demna de un regizor de film. Parca pina acum nu mi-au sarit chiar asa de tare in ochi, insa de aceasta data in Inclestarea regilor, fiecare capitol, dar aproape fiecare, este finalizat fie cu o rasturnare de situatie, fie cu un aspect care te determina si te impinge (mai mult acum ca niciodata, cum spuneam) sa-l citesti si pe urmatorul. De multe ori nu poti sa spui decat “oau” si sa te pleci in fata maiestriei si viziunii scriitorului.

Sunt multe de spus si de dezbatut in legatura cu serie fantasy a lui Martin, insa un alt aspect imi mai zgandare neuronul. Este vorba de convingerea ca este foarte probabil sa avem in fata o lucrare literara despre care se va vorbi (numai la superlative, evident) decenii de acum incolo, si care va fi asezata in istorie alaturi de alte lucrari remarcabile ca Dune sau Lord of the rings.

Si cateva cuvinte si despre actiunea volumului de fata. Lupta dintre pretendentii mai mult sau mai putin indreptatiti sa spere la tronul Westeros-ului continua. Sunt destui si fiecare are cate un atu in maneca astfel ca surprizele nu ne vor ocoli in niciun caz, fiind interesant de vazut in ce fel  isi vor exploata fiecare avantajele si ce efecte vor determina acestea pentru destinul eroilor. Si mai interesant este ca intr-un plan mai indepartat, dar promitator pentru viitor, Daenerys Targaryen, ultima descendenta in viata a familie Targaryen, incearca sa se ridice si sa-si cladeasca un imperiu, pentru a putea astfel spera si ea la tronul furat miseleste, prin tradarea manjita de singele membrilor ei de familie, de la tatal sau. Si, un alt fir narativ se desfasoara cu finete in Nordul cel friguros, parte din el stapanit de cei din casa Stark, foarte aproape de granita Winterfell-ului strajuita din timpuri stravechi de cei din Rondul de noapte. De aici se apropie o primejdie salbatica fata de care toti cei de vita nobila manifesta o crasa indiferenta atunci cand Rondul cere ajutor, si care ar putea periclita viitorul si soarta intregului regat. As minti daca as spune ca partea aceasta de povestire, evolutia evenimentelor ce pericliteaza viitorul Rondului de noapte, dar si al intregului continent, nu a fost una din preferatele mele si probabil va si ramane mult timp de-acum inainte. Asta pina vor mai creste un pic si dragonii lui Daenerys si atunci sa vezi macel.

George R.R.Martin contopeste sub acelasi acoperis aceste multiple fire narative si le inlantuie unul cu altul, cel putin la un anumit moment dat, sau macar le incruciseaza temporar, existand si posibilitatea ca in urma acestei intercalari din plan pseudoprincipal sa se transforme intr-unul cu sanse tot mai slabe de reusita si sa se subordoneze in totalitate celuilalt. Si astfel intamplarile si viziunea asupra personajelor si plotului general se schimba si se reinoieste continuu.

O recenzie asupra uneia din partile seriei lui George R.R. Martin poate continua la nesfarsit si din acest motiv nu as fi niciodata multumit de ce am spus sau subliniat si mereu ar mai fi ceva de adaugat. Volumele le-am terminat de fapt in cateva zile si au trecut cel putin doua saptamani de cand m-am apucat de recenzie, insa am vrut sa ma concentrez mai bine. Sa fiu multumit de ce am scris. Bine, si  acum urmeaza un mic disclaimer valabil si pentru perioada viitor-apropiata, un alt motiv al intarzierii recenziei si o activitate mai redusa pe blog a fost determinata de o noua cooptare si colaborare in plan profesional. Cam era si timpul.

Nu ati citit nimic din seria Cintec de gheata si foc? Rau ati facut! Eu va spun ca nu stiti ce pierdeti. Fugiti repede la prima librarie si luati primul volum si discutam mai apoi. Sau comandati-l de pe siteul Nemira ca e cu reducere. E o serie must read by everyone.

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/12/18/iuresul-sabiilor-george-r-r-martin/feed/ 55 http://www.cititorsf.ro/2009/11/12/festinul-ciorilor-la-nemira/ http://www.cititorsf.ro/2009/11/12/festinul-ciorilor-la-nemira/#comments Thu, 12 Nov 2009 16:58:57 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=7755 Curata nebunie ce face Nemira nu altceva!

Dupa Bookfest au aparut tot felul de cifre si socoteli.  Sa vedem ce ne intereseaza pe noi :

Editura Nemira a vandut din „Iureşul săbiilor“, de George R.R. Martin, 1.080!!!!  de exemplare conform articolului din Adevarul sau Cotidianul. Probabil editura va zice ca sunt putine oricum in 5 zile de targ e totusi o reusita..

Tot la Nemira, „Pistolarul“ de Stephen King s-a vandut in nu mai putin de 720 de exemplare.

La editura LEDA volumul „Morţi cu toţii“, de Charlaine Harris s-a dat in 300 de exemplare.

Adevarul a vandut Winnetou volumul doi in 2041 de exemplare. Eu am aproape (imi lipsesc cam primele) toata colectia aparuta in anii `90 de la editurile Pallas/Eden si tin minte ca primul volum il aveam din alta reeditarea si am preferat sa nu-l cumpar atunci de la ei. Oricum colectia de atunci cu nu mai putin de 40 de volume mi s-a parut o adevarata reusita.

***

Si de prin exterior aflam ca Alastair Reynolds a semnat un contract in valoare de 1 milion de lire in care se angajeaza sa livreze zece carti in 10 ani de zile (!!!) editorului Jo Fletcher de la imprintul Orion, Gollancz (unde mai are inca 8 romane publicate). “Chasm City” al doilea volum al scriitorului a castigat  “The British Science Fiction Association Award” in 2001, iar recenta “House of Suns“, s-a aflat pe lista nominalizarilor la premiul “Arthur C. Clarke”.

Pentru a pune capac surprizelor destinate cititorilor sai, si dupa ce ne-a perpelit la foc incet, Nemira a anuntat, intr-un guest post semnat de traducatorul Mircea Pricajan, ca va aparea in curind primul volum, Pistolarul (The Gunslinger), din seria Dark Tower a lui “the one and only”, Stephen King.

De pe blogul editurii Nemira aflam o veste fantastica!

La targul de carte Bookfest din Bucuresti de la sfarsitul lunii iunie, va fi lansata continuarea ciclului “Cantec de gheata si foc”  de George R.R. Martin,  si anume volumul “Iureşul săbiilor” (2000). Traducerea ii apartine doamnei Laura Bocancios, iar cartea, de aproximativ 2 400 000 de caractere, a fost impartita in 3 volume.

Mai multe informatii si pagini din carte puteti gasi pe adresa binecunoscuta a  blogului Nemira.

Later update – Iata si coperta volumul I al cartii “Caderea lui Hyperion” de Dan Simmons, disponibil in curind pe site-ul Nemira + postul dedicat aparitiei iminente a romanului :

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/05/26/teaser-%e2%80%9ciuresul-sabiilor%e2%80%9d-de-george-r-r-martin/feed/ 52 http://www.cititorsf.ro/2009/05/26/sci-fi-magazin-nr-10-iulie-2008/ http://www.cititorsf.ro/2009/05/26/sci-fi-magazin-nr-10-iulie-2008/#comments Tue, 26 May 2009 06:21:10 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=4843 Numarul de fata este una dintre “restantele” ramase din colectia Sci-fi Magazin a anului trecut. Acesta debuteaza cu un editorial interesant semnat de Nicolae C. Ariton in care se realizeaza o paralela intre confreriile secrete de nivel mondial si fandomul literaturii science fiction. Am gasit o serie de detalii si informatii de care eu nu aveam habar, plus o trimitere chiar catre celebrul fan sf,  Forrest Ackerman, trecut in nefiinta in luna decembrie a anului trecut.

“Putin probabil” apartine lui Will McIntosh si exploreaza influenta pe care ar putea sa o manifeste statisticile asupra cursului vietii noastre, povestirea oprindu-se la un asemenea experiment. O poveste usurica, care nu mi-a trezit prea tare interesul, dar cu avantajul ca macar a fost bine scrisa.

Laird Long, scriitor canadian, imagineaza o lume in care sufletele celor vii pot fi furata fara ca acestora sa li se intample ceva, iar fantomele celor morti, dar cu restante la Fisc, pot bantui (ne)linistite Pamantul pina la clarificarea situatiei financiare. “In cautarea sufletului pierdut” este mai atragatoare ca prima povestire, mai ales prin subiectul sau, insa nici ea nu emite prea multe pretentii. Partea finala mi s-a parut destul de brusca si cam slab gestionata.

Despre romanul in  foileton a lui Ciprian Mitoceanu am mai discutat pe blog. In numarul de fata este prezent cu varianta mai scurta a aceleiasi scrieri, “Amendamentul Dawson“.

“Corectie de zbor” a lui Ken Wharton mi-a adancit si mai tare starea de neliniste, pentru ca nici nu am reusit sa o termin. Un text ciudat in care este posibil sa apara si un lift spatial, insa unde m-am oprit eu nici vorba de asa ceva. Nu m-a prins deloc.

Si am ajuns la una dintre piesele de rezistenta ale numarului de fata, “Calea Crucii si a Dragonului“- premiul Locus in 1980 – apartinand reputatului si cunoscutului scriitor, George R.R. Martin. Tinand cont de titlu, eu imi faceam iluzii (ce s-au dovedit desarte in final) ca poate voi regasi ceva franturi din saga recenta a lui R.R. Martin. Din pacate, cum spuneam,  nu a fost cazul, insa tot raul spre bine, pentru ca am descoperit o povestire cu adevarat interesanta. Ne aflam intr-un viitor in care planetele au fost colonizate, s-au intalnit specii extraterestre, iar religia joaca un rol foarte important in organizarea sociala. Prin urmare fiecare cult incearca sa-si struneasca adeptii si sa atraga un numar mai mare de acoliti. In centru se afla aventura unu inchizitor confruntat cu o religie iesita din comun, aceea a unui Iuda Iscarioteanul ridicat la grad de sfant. Repercursiunile contactului dintre inchizitor si reprezentantii acestei religiii vor rezulta in daune colaterale de ambele parti. Un text usor ironic pe alocuri, cu un subiect atractiv (ce poate fi considerat de unii usor demodat si exploatat in exces) si o punere in scena pe masura numelui scriitorului. Mi s-a parut de departe cel mai bun text al numarului de fata.

Gene Wolfe, un alt greu al sci-fi-ului american,  in povestirea “Scuturile de pe Marte” incearca sa desluseasca ce s-ar intampla daca planeta Marte ar fi parasita de cei care o exploateaza. Pe mine, nu m-a prins cam deloc. Pina la jumatatea povestirii  inca nu intelesesem ce vrea sa transmita scriitorul, textul aparandu-mi parca prea incarcat, si cred ca in mare parte cu detalii inutile. Next.

Si iata si “vedeta” numarului 10/2008. Este vorba de nuvela castigatoare a premiului Hugo in 2006 “Intrusul” (Inside Job) apartinand lui Connie Willis. Intre noi fie vorba observand ca nuvela de fata a mai avut ca adversari lucrari ca “Burn” de James Patrick Kelly, din Best Sci-fi-ul nr. 1 (Nemira) care nu mi-a lasat o impresie grozava, nu ma mir ca a castigat “Inside Job”, insa parca “The Little Goddess” de Ian McDonald din acelasi Best Sci-fi, care  nu e geniala, dar macar are mai multe influente SF, ar fi meritat o atentie mai mare. Si sa nu mai zic ca in acelasi an au mai concurat “Identity Theft” de Robert J. Sawyer si “Magic for Beginners” de Kelly Link.

Titlul m-a dus cu gindul la ecranizarea dupa Philip K. Dick, “Impostorul“, dar de fapt nuvela se concentreaza asupra controversei iscata din posibilitatea ca o persoana cu “puteri paranormale” chiar sa fie posedata de un suflet si nu sa fie un sarlatan de cea mai joasa speta, cum intalnim in majoritatea cazurilor. Un text excesiv de lung, presarat de detalii si dialoguri inutile, si destul de tern ca si idee, fara multa spectaculozitate. L-am dus pina la capat, pentru ca totusi am fost un pic curios daca intervine ceva (mai) neobisnuit, insa cam degeaba. Locusul din `80 mi s-a parut mai reusit ca Hugo-ul din 2006.

Chiar daca procentajul celor care nu mi-au placut este in mod cert covarsitor, totusi George R.R. Martin merita abordat cu prisosinta. Si cine stie?! Poate parerile voastre nu o sa coincida cu multe din impresiile mele. Si ca sa va si conving ca nu sunt carcotas inutil, o sa aleg sa vorbesc intr-un post viitor si de unul dintre numerele care m-a impresionat foarte mult. Pina atunci continui sa depling disparitia prematura a revistei de pe piata si sper intr-un almanah Sci-fi Magazin 2010, tinand cont ca cel de pe 2009 a fost foarte reusit.

Pina atunci va reamintesc ca Almanahul Sci-Fi Magazin 2009, a carui recenzie o gasiti aici,  poate fi comandat pe adresa abonamente@sci-fi.ro, tot de acolo putandu-se achizitiona si cele doua volume in care sunt adunate cate 6 numere corespunzatoare aparitiei lunare din 2008. Mai multe detalii pe adresa web a revistei.

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/05/26/sci-fi-magazin-nr-10-iulie-2008/feed/ 1 http://www.cititorsf.ro/2009/04/02/nes-flashin-curs-de-aparitie/ http://www.cititorsf.ro/2009/04/02/nes-flashin-curs-de-aparitie/#comments Thu, 02 Apr 2009 07:22:40 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=4003 La editura Bastion a fost lansata saptamana trecuta cartea “Rock me adolf adolf adolf” a scriitorului si traducatorului Silviu Genescu.

Despre scriitor : debut în “Paradox” (1977), cu povestirea Transplant. Proză în “Paradox” (Viitorul, aproape de uşă, Călătoria cea mare, Lucille, Ca Sandra), “Helion” (Imagini dintr-o lume îndepărtată, Varianta Shakespeare, Uraganul), Almanahul “Anticipaţia” (Oraşul, Peisagistul, Sayonara!, Privind spre “Titanic”). Prezent în culegeri de povestiri s.f. Volum propriu: T de la sfârşit, (Marineasa, 1994) – proză scurtă s.f. Numeroase premii la convenţiile naţionale.

Uuu!…tot la adresa de mai sus aveti si niste povestiri alaturi de doua traduceri…

***

La editura Polirom avem in pregatire o serie de titluri interesante:

Nopti de praf alb – J.G. Ballard (1996 – “it deals with the idea of dystopian resort communities which maintain their seemingly perfect balance via a number of dark secrets”, wiki )

Babylon Babies – Maurice G. Dantec ( autor canadian de sf ; s-a consacrat cu un roman cyberpunk; exploreaza si este influentat de o serie de teme variate, de la decadenta societatii si apocalipsa in  ”Là où tombent les anges”, pina la influente filozofice si samanism,  Babylon Babies)

“La sirène rouge” regizata de Olivier Megaton, prima ecranizare dupa un roman de-al scriitorului a fost lansata in august 2002. Recent am avut parte si de ecranizarea la “Babylon Babies”, cea mai cyberpunk dintre romanele sale, film cunoscut sub numele de  Babylon A.D., cu Vin Diesel in rolul principal. Film intre noi fiind vorba nu subtire, foarte subtire,  si vad ca nu sunt singurul care nu ramas  impresionat.

Strania poveste a lui Benjamin Button si alte intimplari din epoza jazzului – Francis Scott Fitzgerald.Despre lupta  pe drepturile de autor nu a mai transpirat nimic asa ca in curind vom mai avea un volum si de la Polirom din ”Strania poveste a lui Benjamin Button si alte intimplari din epoza jazzului” de Francis Scott Fitzgerald. Cel mai probabil si cu alte  povestiri bonus. Din cate vad acum titlul publicat initial si de cei de la  TKJ Publishing House a fost retras de pe site, deci tragem concluzia ca au iesit cam sifonati din toata treaba asta. Eu chiar il  zarisem si prin librarii.

***

De la Nemira inca nu avem planul  pe luna abia inceputa insa am remarcat ca Stephen King – Duma Key poate fi comandat deja cu o reducere substantiala de pe site. Recent pe blogul editurii  a fost postata  si prima recenzie a traducatoarei Ana Veronica Mircea la romanul “Jocurile Foamei” (The Hunger Games) de Suzanne Collins. O carte  cu o lista impresionata de distinctii :

NEW YORK TIMES BESTSELLER, USA TODAY BESTSELLER, AN AMERICAN LIBRARY ASSOCIATION :TOP TEN BEST BOOKS FOR YOUNG ADULTS SELECTION, KIRKUS REVIEWS EDITOR’S CHOICE, 2008, A HORN BOOK FANFARE, SCHOOL LIBRARY JOURNAL BEST BOOKS Of 2008, A BOOKLIST EDITORS’ CHOICE, BARNES & NOBLE BEST BOOKS OF 2008,  AMAZON BEST BOOKS OF 2008: TOP 100 EDITORS’ PICK, TOP10 BOOKS: TEENS.

Din recenzie citam :

…un avertisment asupra lumii pe care suntem pe cale să ne-o „făurim” (teritoriu restrâns de revărsarea oceanelor îmbogăţite de gheţarii topiţi, populaţie redusă, foamete, prăpastie imensă între clasele sociale, binefacerile progresului tehnic monopolizate de „elita” societăţii, luptele sângeroase pe primul loc în topul preferinţelor „marelui public”);

Concluzia :

…recomand Jocurile Foamei cititorilor de orice vârstă, amatori de SF sau nu, indiferent dacă nu-şi doresc nimic altceva decât o lectură extrem de antrenantă sau dacă le place să pătrundă în profunzimea unei poveşti, descifrând mesajele de dincolo de cuvinte.

***

De pe blogul editorului Millennium Press, Horia- Nicola Ursu aflam ca in perioada 1-30 aprilie, toate titlurile aparute intre anii 2005-2008 sunt oferite cu o reducere de 20%. Oferta este valabila numai în limita stocului disponibil. Lista o gasiti aici.

***

De la editura Tritonic mai avem disponibil pina la 15 aprilie oferta de “Trei carti la pret de doua“. Desi, initial a fost 2 la pret de 1, au schimbat intre timp abordarea. Criza asta, bat-o vina! Socotiti,  analizati si vedeti cum iesiti mai bine.

***

Pe plan extern, MARE STIRE MARE! Editorii de la Random House au primit manuscrisul  de la “A Dance With Dragons” de George R. R. Martin. Dar se pare ca…este prea lung….!!! . No bun, si s-au gindit ei asa ca decat sa scoata din continut sau sa imparta manuscrisul in mai multe bucati de 500-800 pagini, mai bine…. 

We are going to split it up into novelettes.
Or as a serial novel.

Aplicand modelul sub care a iesit  ”The green mile” a lui Stephen King, s-ar dori in jur de  200 de pagini pe roman sau cel putin 4 capitole pe carte. Urmand ca apoi acestea sa fie reunite intr-o serie omnibus cindva in 2012 cu o lansare totala estimata  intre 4 sau 8 nuvelete (poate si mai mult).  Pentru a va exprima parerea ( in mare parte , probabil, frustrarea) va poftesc, asa cum va invita si editorii, aici.

***

A aparut si ultimul numar al revistei online  “Clarkesworld” nominalizata la Hugo 2009, la categoria “Bestsemiprozine”. Din cuprins la categoria fiction avem:

Rolling Steel: A Pre-Apocalyptic Love Story –  Jay Lake and Shannon Page

The Dying World -  Lavie Tidhar

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/04/02/nes-flashin-curs-de-aparitie/feed/ 10 http://www.cititorsf.ro/2009/01/07/wastelands-john-joseph-adams-ed/ http://www.cititorsf.ro/2009/01/07/wastelands-john-joseph-adams-ed/#comments Wed, 07 Jan 2009 19:41:21 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=1692 “Wastelands” e prima carte pe care o citesc in anul 2009,  si ce carte a fost! La inceput de an, dupa ce m-am delectat cu revista Weird Tales, m-am simtit stapanit de o lipsa de chef atroce, orice as fi vrut sa incep si imi planuisem, neatragandu-ma deloc. Asa ca, sub impulsul de moment, am ajuns la antologia editata de John Joseph Adams, editor despre care am mai scris un pic pe blog la antologia “The Livind Dead“. Antologia de fata insa nu se ocupa cu oamenii morti si nici nu aduce in discutie scenarii in care extraterestii cuceresc pamantul, dupa cum si editorul spune in introducere, dorindu-se o prezentare a diverse viziuni ale unui viitor posibil al omenirii, post-apocaliptice, lumea confruntandu-se, de la o povestire la alta, fie cu un cataclism natural, un virus mortal, cu un razboi total intre natiuni, cu foamete, sau pur si simplu cu propria-i decadere.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.