Cititor SF

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă. Read more…