Cititor SF

Antologia de faţă, deÅŸi este primul număr al colecÅ£iei după cum scrie ÅŸi pe copertă, reprezintă de fapt traducerea numarului 23 din colecÅ£ia originală, apărut în 2006, deci cât de cât recent, sub coordonarea lui Gardner Dozois fost editor intre 1984 si 2004 la revista Asimovs Science Fiction. DeÅŸi este destul de voluminoasă, ca ÅŸi în cazul altor antologii marea majoritate a povestirilor se pot citi uÅŸor ÅŸi rapid, depinzând ÅŸi de ritmul de lectură preferat al fiecăruia. Coperta este destul de reuÅŸită, iar ilustratia este realizata de Stèphane Martinière. Scriitorii prezenÅ£i, in numar de 15, cu mici excepÅ£ii, fac parte dintre marii consacraÅ£i ai genului, adevăraÅ£ii lupi de mare ai întregului fenomen science-fiction. Am mai citit recenzii ale acestui prim volum ÅŸi într–o mare masură toate erau de acord asupra unui lucru, că se pot identifica suficiente puncte slabe ÅŸi “mâini moarte” în antologie, însă din punctul meu de vedere exista si adevaratele povestiri menite prin întregul lor să–ţi stimuleze imaginaÅ£ia cu adevărat ( am zis întreg pentru ca am mai întâlnit ÅŸi mâzgalituri ,cu idei ÅŸi inceputuri bune, ce parca se se pierd pe parcurs ) ce–şi domină copios suratele mai nereuÅŸite.

DeÅŸi începutul antologiei, prin povestirea “Mica Zeiţă” a lui Ian McDonald, nu este destul de promiţător, rezistând cu greu tentaÅ£iei de a trece la povestirea urmatoare, dupa ce primele 10 pagini ce–ţi lasă impresia unei povestiri destul de anoste, mai apoi, elemente de hi-tech devin din ce în ce mai prezente ÅŸi complexe, ideile sunt mai bine încadrate în text, ÅŸi în ciuda unui sfârÅŸit semiprevizibil de la un anumit moment dat, se mai ÅŸterge din gustul amar iniÅ£ial.

Alastair Reynolds şi Michael Swanwick nu excelează nici ei prea mult, povestirile nefiind grozave, însă suficient de bune cât să nu se şteargă prea repede din memorie. Robert Reed, în schimb, a fost o surpriză semiplăcută construind o povestire în care un fost membru al unui echipaj de pe o navă de dimensiuni uriaşe, populată cu rase extraterestre din cele mai diverse, este chemat să rezolve necunoscutele unei crime, însă, de pe la jumatatea povestii parcă se cam rupe filmul. Nu mai avem aceeaşi coerenţă literară iniţială, persistând impresia că dialogurile şi descrierile sunt prost construite, fiind posibil ca autorul să se fi plictisit ori să–şi fi pierdut inspiraţia, şi, în ciuda unei idei de final gândite, rămâi cam nesatisfăcut.

Dacă Ken MacLeod m–a lasat rece, Bruce Sterling în “Planul lui Blemmye” situată spaÅ£ial în universul atât de bătătorit, în ultimul timp, al cruciadelor, imbină într–un mod fericit ÅŸi pe alocuri violent, elementele de fantasy ideologic cu necunoscutul, simÅ£ul datoriei faÅ£a de binefăcător cu cel al dreptăţii, ÅŸi, deÅŸi finalul pare forÅ£at ne pregăteÅŸte pentru a intra cu mintea deja încălzită ÅŸi stimulată ÃŽn zona de seism a necunoscului, în cazul meu, David Gerrold. Acesta abordează o idee nu neaparat originală sau nemaiîntâlnită, aceea a calatorilor în timp trimiÅŸi pentru a rezolva diverse cazuri, mai mult sau mai puÅ£in importante, însă, spaÅ£iul este folosit cu inteligenţă si exploatat la maximum pentru a se obÅ£ine un cadru captivant, alert, cu personaje credibile ÅŸi bine conturate, în care abunda descrierile detaliate minuÅ£ios finisate. Stephen Baxter, deÅŸi am impresia că are un fetiÅŸ cu tema timpului în scrierile sale (vezi ÅŸi traducerile de la Nemira), de această dată se achită destul de bine de îndatoririle sale de scrib în “Copiii Timpul” (exact ce vă spuneam mai sus) pentru ca Vonda McIntyre să pună cireaÅŸa de pe tortul acestei antologii cu povestirea “Companionii“, o frescă pătrunzătoare a unei lumi în care spaÅ£iul nu mai prezintă secrete, lume dominată de femei pilot legate psihic de propriile nave cu alte reguli, obiceiuri ÅŸi aspiraÅ£ii, decât cele din ziua de astăzi.

Răbufniri notabile de orgoliu mai au ÅŸi Gene Wolfe în “Valul”, Neal Asher în “Blând grăia măcăreÅ£ul” si Joe Haldeman cu “ÃŽnger de lumină“, ce construiesc cu migală lumi ÅŸi evenimente fantastice, cu bun gust, contribuind la întărirea sentimentului ca avem în faţă o antologie destul de reuÅŸită, fara a pica în patima detalierii prea amanunÅ£ite si lăbărţării unor texte goale pe multe pagini, ce evident agasează cititorul, aÅŸa cum incheie parÅ£ial nefericit antologia, James Patrick Kelly cu povestirea “Foc“. Aceasta este ÅŸi cea mai întinsă din antologie, începând cum nu se poate mai bine, însă, cum fericirea nu durează prea mult, nevoia de pagini îl impinge pe scriitor la sacrificarea unei idei, ce altfel s–ar fi putut încadra cu mai mult succes în jumate din paginile folosite.

După cum era de aşteptat nu toate povestirile pot fi pe placul cititorului, şi, în funcţie de gusturi fiecare işi stabileşte propriul set de valori după care poate aprecia sau critica scrierile antologiei de faţă, dar şi în general, după finalizarea lecturii pot spune ca am rămas cu certitudinea că volumul de faţă, în ciuda micilor nepotriviri cu gusturile mele, poate aduce cu succes în atenţia publicului român dornic de cunoaştere, autori de sci–fi tineri sau deja consacraţi .