“Balul” din culegerea de fata este deschis de Cassandra Clare cu Same Fortunate Future Day, o poveste despre o dragoste obsesiva, dar/si, neimpartasita. Un razboi crancen, inca in desfasurare, a devastat intreaga planeta. Rose, fata unui inventator precoce, a ramas dupa moartea acestuia, nu doar  in compania robotilor specializati in munca domestica, dar si cu inventii pentru care timpul nu mai are nicio bariera. Iar cand un strain aterizeaza ranit in gradina ei, toata viata ei se va schimba radical. Un text bun pentru debutul antologiei, cu accent mai mult pe personaje si trairile lor,  elementele steampunk asigurand cu succes decorul povestirii.

In The last ride of the Glory Girls, Libba Bray ne trimite in Vestul Salbatic, acolo unde o banda de femei jefuieste in serie trenuri folosindu-se de un gadget nemaintalnit pina atunci. Tinand cont de numele autorului care nu-mi spune nimic as spune ca povestirea a fost chiar o surpriza placuta.

Urmatorul pe lista este nimeni altul decat maestrul povestirilor in care elementul tehnologic si informatic depaseste intotdeauna barierele conventionalului, Cory Doctorow. Clockwork Fagin urmareste experienta tragica a unor copii ce au suferit diferite accidente muncind pentru Computers si apoi au fost trimisi la Saint Agatha`s Home – Centrul de Reabilitare pentru copii cu handicap. Insa situatia lor fara iesire se schimba total cand pe usa centrului intra Monty Goldfarb, un tanar cu un picior de otel, insa cu o minte brici. Un text excelent si inovator ca de obicei.

Seven days beset by demons este o banda desenata scurta in care un tanar inventator este confruntat cu deziluziile aferente iubirii neimpartasite.

Trei crime. Un autor necunoscut. In Hand in Glove, Ysabeau S. Wilce detaliaza o poveste politista care, surprinzator, nu dezamageste.

Singurul text din antologie ce nu m-a prins si pe care nu l-am citit integral este The Ghost of Cwmlech Manor de Delia Sherman.

Nici cu Gethsemane de Elizabeth Knox nu a mers mai bine. Se imbina un pic cam prea multe elemente necunoscute cititorului in debut, pentru ca apoi, pina la final, povestea, personajele si actiunile lor, sa ma lase cu totul rece.

O serie de idei asemanatoare celor din The borrower Arriety gasim in The summer People de Kelly Link. Un text mai abordabil decat majoritatea textelor cu care m-am obisnuit la Link, ce urmareste povestea unei fete obligate sa aiba grija de niste fiinte invizibile misterioase, aciuiate in casa de vara a familiei. Daca de obicei antologatorii care-si promoveaza textele in propriile culegeri de texte nu prea le nimeresc, de aceasta data povestirea lui Link se potriveste ca o manusa, atat ca si constructie literara cat si context, antologiei de fata.

Cel care a fost odata The Grand technomancer, Most Mighty Mechanician si Highest of the High Artificier Adepts se vede supus unui interviu (posibil) mortal, in Peace in our time de Garth Nix. Un virus necrutator a curatat aproape in intregime planeta Pamant lucru cu atat mai neobisnuit cu cat populatia sa era supusa deja unor modificari mecanice aproape extreme. Unul din textele forte alea antologiei.

Christoper Rowe si  Nowhere fast nu mi s-a parut a fi ceva mai mult decat o povestire banala.Aparitia unui vehicul motorizat starneste panica printre locuitorii unui orasel. Pe cat de inovatoare pare aceasta inventie pe atata de inversunati sunt acestia in distrugerea ei.

Finishing School de Kathleen Jennings este  o banda desenata ce nu prea m-a inspirat in vreun fel.

O alta perla a antologiei mi s-a parut a fi Steam Girl a lui Dylan Horrocks. Talentul de narator al unei colege noi il subjugheaza total pe eroul nostru si pune bazele unei  prietenii neasteptate. Intrebarea este, chiar daca povestirile par deprinse din cartile de science-fiction, poate exista ceva samanta de adevar in spatele lor? Un text cu si despre suflet.

Este capabil un robot de dragoste? Sau doar asa este el conditionat sa se comporte in preajma stapanei sale. Cam asta e povestea si dilema din spatele textului lui Holly Black, Everything Amiable and Obliging. Si el deasemenea la inaltimea antologiei.

Mi-as fi dorit eu ca antologia sa se incheie in forta, insa nu s-a intamplat chiar asa. Oracle Engine a lui M.T. Anderson are o prima jumatate sclipitoare. Se inspira din fapte reale din timpul Imperiului Roman, unde lupta pentru putere si suprematie in sinul Romei era la ordinea zilei. Poate finalul mai neconventional lasa un pic impresia ca povestea s-a dus in jos, insa ramane un text cu premise si constructie interesanta.

Daca ar fi sa trecem in revista numele autorilor curpinsi in aceasta antologie se observa cu usurinta ca predomina numele mai putin cunoscute decat cele consacrate. Daca nu va deranjeaza aspectul asta eu cred ca puteti avea parte de surprize placute. Mie mi s-a parut a fi pe departe una dintre cele mai echilibrate si mai reusite antologii tematice citite in ultima vreme.

This exceptional anthology does great service to the steampunk subgenre and will do much to further its audience.

School Library Journal (starred review)

An excellent collection, full of unexpected delights.

Kirkus Reviews (starred review)

Link and Grant serve up a delicious mix of original stories from fourteen skilled writers and artists.

Publishers Weekly (starred review)

Ficţiuni:
UNDE RADIO – Michael Swanwick – Premiul World Fantasy 1996
ÎNGERI ŞI MOLII – Costi Gurgu
JOC ÎN DOI – Nicola Griffith – nominalizare Hugo 2010
CUMANIA 2010 – Marian Truţă
SLUJESC ZEULUI CÎINE – Ştefana Cristina Czeller
VÎNĂTOAREA DE SFINCŞI – Florin Pîtea

Viitorul anterior:
IANUS BIFRONS – Mircea Opriţă
ALFRED BESTER – Graham Sleight

Dosar Lucius Shepard:
„BIG FUCKING DRAGON” – un interviu în exclusivitate cu Lucius Shepard
DOAR PARŢIAL AICI – Lucius Shepard

Zeitgeist:
LITERATURĂ DE FURAT – Cory Doctorow
AFACEREA CLEVE CARTMILL – Robert Silverberg

De la prima pagina am avut aceeasi senzatie pe care am descris-o in recenzia de la Makers – Little Brothers e pentru noi, cei care nici macar nu facem o pauza intre a citi W1n5ton si a intelege Winston… si intelegem chiar lucruri complexe de genul “if u c4n r34d this u r3411y n33d t0 g37 l41d” Cartea e plina de referinte la lumea “moderna” a internetului, genul de lucruri care fac parte din viata de zi cu zi a unui pusti de 17 ani, asa cum e Marcus sau W1n5ton, personajul principal: wikis, Pirate Party, Fark, Worth1000, B3ta (desi mi se pare greu de crezut ca Marcus sa fi jucat vreodata Wolfenstein, avand in vedere ca jocul a aparut in 1992 iar personajul e nascut cam tot atunci…). Doctorow nu mentioneaza si BoingBoing, dar probabil este si el pe lista de lecturi a lui Marcus.

In esenta, Little Brother are toate ingredientele pentru a placea publicului-tinta (adica adolescentii): un protagonist simpatic si gasca lui, o poveste de dragoste, internet si tehnologie, lupta cu autoritatile. Din pacate, Doctorow exagereaza cu sustinerea convingerilor sale politice. Personajul negativ este guvernul american care este eeeevil, iar subtilitatile lipsesc: dupa un atac terorist, Departamentul de Securitate Interna face exces de zel si aresteaza oameni nevinovati in numele sigurantei nationale. Inchisorii la care ajung prizonierii i se spune in mod informal Guantanamo din Golf (ca sa nu exista vreo sansa ca cineva sa scape aluzia). In final isi face aparitia si faimoasa tehnica de tortura a waterboardingului.

Trecand peste asta, povestea te prinde. Simpatizezi cu Marcus, suferi alaturi de el, ii tii pumnii si te bucuri atunci cand reuseste. L-as felicita pe Doctorow si pentru ca a reusit sa scrie un copil credibil, care nu are idei geniale intotdeauna si ale carui planuri esueaza uneori in lumea adultilor. In ciuda abundentei de idei subversive si a glorificarii (justificate, in linii mari) a puterii internetului, in final povestirea revine in lumea reala, iar deznodamantul are loc cu sprijinul de neinlocuit al adultilor.

Pe langa actiune, am mai apreciat ceva la Little Brother: lectiile. Probabil e un caz de love it or hate it, dar mie explicatiile despre criptografie si protocoale SMTP chiar mi-au facut placere.

Per total, mi se pare ca politica ii strica romanului. In ciuda entuziasmului cu care am inceput s-o citesc, pana la sfarsit am inceput sa ma satur de aluziile (sau afirmatiile de-a dreptul) cum ca guvernul american este malefic si se ocupa cu inchisul si torturatul nevinovatilor. Dupa parerea mea, lucrurile de genul asta nu isi au locul in carti pentru adolescenti, ci eventual in analize politice pentru adulti. Chestie care ma duce la alta dilema: avand in vedere continutul, parintii s-au scandalizat din cauza unei scene (neexplicite) de sex?! Si eu care ma gandeam ca mai ingrijorator ar fi ca fii si fiicele lor sa saboteze organismele guvernamentale…

N-o sa argumentez ca Doctorow e un mare scriitor, noul Martin sau Zelazny sau mai stiu eu cine. Scrie simplu, scrie fara pretentii, dar scrie despre noi.

Cine sunt acei “noi”? “Compun” de vreo 2 saptamani recenzia asta in minte si inca nu am gasit o definitie exacta. Noi suntem geeks – fie ca putem sa cream un nou internet paralel cu cel “oficial” (ca Marcus din Little Brother), fie ca suntem experti in programare, fie ca putem crea orice cu o imprimanta 3D (ca Lester si Perry din Makers), fie ca putem sa recitam in ordine alfabetica intreaga distributie a Star Wars, fie ca petrecem nenumarate ore pe internet citind speculatii despre cine e mama lui Jon Snow. Noi intelegem ca “puterea internetului” nu e doar o expresie bombastica si ca oamenii din cealalta parte a ecranului sunt reali. Noi stim ca jocurile video nu ne transforma in ucigasi in serie, ci chiar pot inlesni relatiile sociale. Noi ne dam seama ca a veni acasa si a juca Starcraft 2 nu e cu nimic mai rau decat a veni acasa si a te uita la Stirile de la ora 5. Noi traim conectati la retea fara sa devenim robotei fara sentimente. Noi putem sa intelegem tot limbajul folosit de Doctorow fara sa recurgem la Urban Dictionary sau la Jargon File (noi stiam de existenta Jargon File fara sa ajungem la site cu o cautare pe Google).

Cateva dintre exemplele de mai sus se refera la mine. Cateva se refera la prietenii mei. Toate sunt perfect normale in realitatea “mea” si in Makers.

Partea SF este infima: actiunea se petrece intr-un viitor foarte apropiat, o extrapolare nu foarte trasa de par a realitatii de azi. Economia o duce putin mai rau, tehnologia e putin mai avansata, dar in 10 sau 20 de ani am putea trai in lumea asta. Partea SF nu e importanta. Makers e povestea unui mod de viata, o versiune moderna a inceputului si a sfarsitului unui nou vis american.

Totul incepe, ca atat de multe lucruri, de la o corporatie. In cazul nostru, numele ei e Kodacell, s-a nascut din fuziunea Kodak cu Duracell si are un presedinte pus pe fapte mari: Landon Kettlewell propune un nou mod de a face afaceri, bazat pe sponsorizarea indivizilor cu idei. Orice inventator lipsit de fonduri, orice geek creativ poate sa beneficieze de cateva mii de dolari si de un manager care sa il ajute sa puna o afacere pe picioare.

Suzanne Church e jurnalista pe probleme de tehnologie, dar accepta oferta lui Kettlewell de a scrie (pe blog) despre niste antreprenori care profita de oferta lui de finantare. Barbatii plini de idei se dovedesc a fi doi prieteni din Florida, care au “biroul” intr-un mall abandonat si fac gadgeturi din vechituri. Cei patru, plus Tjan, managerul livrat de Kettlewell, alcatuiesc grupul de personaje principale ale cartii.

Prima parte a romanului este materializarea visului american al lui Doctorow, un fel de Boing Boing la scara mare: ideea lui Kettlewell da nastere unei adevarate miscari sociale si economice, botezata New Work. E greu sa iti scape ironia situatiei: o corporatie da mana libera tuturor geeks-ilor din America. Lester si Perry sunt fericiti ca niste copiii care au descoperit un joc nou, ca niste oameni care au descoperit ca, surprinzator, chiar pot scoate bani facand un lucru care le place. Suzanne este expresia visului atator bloggeri: isi da demisia de la ziar, scrie full-time pe blog, face mai multi bani decat inainte si are mii de fani.

Daca te recunosti macar putin in personaje, e imposibil sa citesti fara sa te entuziasmezi. Daca ti s-a intamplat sa aperi cultura web in fata cuiva care nu intelege, o sa iti doresti, ca si mine, sa traiesti putin in viitorul lui Doctorow. Makers m-a facut sa cred, macar pentru cateva ore, ca ceea ce majoritatea oamenilor numesc astazi “copilarii” ar putea deveni un mod de viata.

Dar lucrurile frumoase nu dureaza, iar Doctorow stie sa se opreasca inainte ca totul sa devina plictisitor sau imposibil de crezut. Visurile frumoase nu dureaza in lumea reala. Si totusi…

O sa ma opresc aici cu rezumatul. Romanul mai are doua parti, scrise in alt registru. Entuziasmul debordant dispare. Lumea reala distruge visurile… dar intotdeauna apar unele noi.

Din pacate, ceea ce ma face pe mine sa-l apreciez atat de mult pe Doctorow va indeparta multi cititori. Daca nu te recunosti macar putin in personaje, daca nu intelegi limba pe care o vorbesc, daca nu le intelegi motivatiile… rezultatul va fi cam ca recenzia asta a lui Kyo (la Un miliard de sanse, prima parte din roman (adica nuvela Themepunks, din care a fost extins Makers, cred), aparuta la Millennium Press). Doctorow scrie prea mult pentru “noi” si sunt convinsa ca pierde multi cititori asa. (Mie imi place sa ma simt unica, asa ca ma bucur intr-un fel ca textele lui nu plac tuturor.)

Cateva exemple; de ce Makers trebuie sa fie inteles din prima pentru a fi apreciat la adevarata valoare:
* “No, no, no. A googol times no!” (Un googol este numarul 1 urmat de 100 de zerouri si inspiratia pentru numele Google.)
* Roboteii care curata plajele nu “aspira”, ci “roombeaza”
* Galeria interactiva pe care o deschid Lester si Perry este un Digg adus in lumea reala: vizitatorii pot sa voteze pozitiv sau negativ exponatele si locul lor in sala este schimbat in functie de popularitate.

Daca nu intelegi ce e misto la maruntisurile astea… probabil ar fi o idee mai buna sa citesti alta carte.

Din partea mea, Makers primeste 5 stelute din 5. Doctorow a reusit sa combine perfect entuziasmul de fan DYI cu economia, a scris cateva personaje cu care ti-ai dori sa iesi la bere, si a reusit sa ne ofere un sfarsit dulce-amarui care sa ne readuca la realitate, dar care sa ne lase in continuare sa speram. Pentru mine urmeaza For the Win, un roman YA despre gold farmeri… si, cu putin noroc (si timp), va avea parte de o recenzie aici, alaturi de Little Brother.

P.S. Makers, ca toate romanele lui Doctorow, poate fi descarcat gratis de pe site-ul lui.

Prima impresia e ca arata bine. Hartia e cum trebuie (nu foarte grea, din fericire, am eu o problema cu asta), coperta e tiparita frumos… dimensiunile nu-s pe placul meu, dar am mai spus-o si faptul e consumat.

Povestirile
James Patrick Kelly – O sansa din 10^16
Am impresia ca am mai citit cate ceva de Kelly, dar probabil toate au cazut in aceeasi categorie ca O sansa din 10^16: usor de uitat. In cazul de fata, un om din viitor ajunge in viata unui pusti de 12 ani care ar putea salva lumea (ma rog, adica are o sansa din 10^16 de-a reusi). Nu pot sa spun ca m-am plictisit citind-o, dar nici nu m-a impresionat.

Liviu Radu – Doi batrani, pe o banca…
Probabil ca mi-au scapat cateva subtilitati din cauza ca nu am citit Frankenstein… in orice caz, impresia pe care mi-a lasat-o a fost asemanatoare cu povestirea lui Kelly – ok, dar nimic memorabil. Introducerea mi s-a parut prea lunga, n-am inteles de ce o persoana ar veni la aceeasi banca din parc la aceeasi ora si ar intreba necunoscutii ce carti citesc… dar speculatiile au fost interesante. Nu stiu cat de mult au in comun cu evenimentele reale cunoscute, dar nici nu ma prea intereseaza; abordarea in sine a fost destul de inovatoare ca sa ma tina curioasa pana aproape de sfarsit.

Sebastian A. Corn – Vonu
Vonu mi-a placut mai putin decat alte nuvele ale lui Corn. Imaginatia e la locul ei, idem versiunea proprie de cyberpunk… dar rezultatul nu m-a dat pe spate. Ideea cu Romania pe post de buric al pamantului mi s-a parut bine justificata, dar clonele si intentiile lor si exact de ce trebuia sa-mi pese… nu. Jimi Hendrix a fost simpatic totusi.

Norman Spinrad – Jurnale din Anii Molimei
Spinrad nu e printre autorii mei favoriti, chiar deloc, asa ca nu ma asteptam la mare lucru. Cu toate astea, nuvela s-a dovedit a fi preferata mea din revista. Intr-un viitor nu foarte incredibil, o molima se raspandeste pe cale sexuala (a pornit din Africa, s-a raspandit in comunitatile de homosexuali, dar e Molima, da? nu SIDA, ca tre’ sa fie SF), cu consecinte evidente: sexul “pe viu” e periculos, masturbarea e sport national si sexul propriu-zis se face numai prin intermediul unor prezervative si diafragme high-tech. Cateva personaje se intersecteaza in aceste conditii si salveaza omenirea. (Nu e spoiler, asta ni se spune din a doua pagina.)

Ce iese bine: societatea Molimei, violenta, viata linistita a celor care nu mai au nimic de pierdut (nu foarte realist, dar mi-a placut ideea), personajele care chiar reusesc sa aiba putina personalitate.

Ce nu iese bine: ideea de jurnale (serios, un bolnav de Molima care isi petrece viata omorand si violand scrie un jurnal?!), cliseele (crestinul fanatic, militarul nebun, doctorul care vrea sa salveze lumea, corporatiile medicale malefice), scriitura asa-si-asa. O sa imi spun ca Spinrad nu a vrut sa se ia prea mult in serios… altminteri nu-mi explic procedeele de telenovela gen “cine putea fi atat de nebun incat sa o faca…” // se termina capitolul // urmatorul capitol este cu, ghici cine, mercenarul John care e in cacat pana la gat. No shit.

Cu toate defectele, nuvela m-a prins. Spinrad in continuare nu-mi place, dar sa spunem ca mi-e putin mai simpatic acum.

Joe Haldeman – Graves
Initial, am reusit sa o ratez complet. Poate e de vina revista, poate lipsa mea de atentie, dar m-am intrerupt din citit dupa interviu si, cand am revenit, am reusit sa sar peste povestire fara sa-mi dau seama. In plus, butonandu-mi iPodul in drum spre serviciu, am descoperit si ca aveam nuvela pe el de luni intregi… (A fost citita in podcastul StarShipSofa – mp3-ul e aici). La nici 10 pagini, e usor sa sari peste Mortuare, dar ar fi pacat. Inca o povestire cu razboiul din Vietnam (care inseamna mai mult pentru un american decat pentru noi), dar e scurta si la obiect, iar Haldeman stie sa scrie, asa ca poanta finala, desi are doar putin peste o pagina, are efectul scontat. Nu, nu va spun care e, e mai misto asa.

P.S. Mircea Pricajan explica aici traducerea titlului: “graves registration este un serviciu militar care se ocupă cu recuperarea cadavrelor de pe front, identificare lor şi transportarea spre locul de îngropăciune. din 1991 încoace, acest serviciu şi-a schimbat numele în mortuary affairs.”

Articole

Cory Doctorow – Adolescentii si sexul
Ce m-a surprins nu a fost articolul (stiam deja ca apreciez ce scrie Doctorow), ci premiza lui. Niste oameni chiar au fost indignati ca niste copii de 17 ani dintr-o carte fac sex? Fac sex off-screen? Intr-o carte care atinge subiecte mult mai serioase? Destul de multi oameni au fost indignati incat sa fie scris acest articol? Avem o problema…

Peter Watts – Ce-ar fi sa decolam si sa-i facem praf de pe orbita?
Cred ca am mai citit articolul si pe blogul autorului, dar mi-a facut placere sa-l recitesc. Niste idei interesante, cateva chestii care nu-mi trecusera prin cap, iar titlul e ales numai bine. Per total, de acord cu Watts, inclusiv cu sfarsitul: nu am mers la Avatar pentru povestea adanca, sa fim seriosi.

Paul Di Filippo – Cyberpunk: Dupa 25 de ani
Cred ca lipsa mea de afectiune pentru cyberpunk e cunoscuta deja, asa ca nu va fi o surpriza faptul ca nici n-am citit articolul pana la capat.

Mircea Oprita – Elogiul unei cariere, Graham Sleight – Ray Bradbury
Doi autori care nu ma intereseaza in mod deosebit, deci nici biografiile lor nu m-au interesat. Pentru fani…

Interviu

Joe Haldeman in dialog cu Horia Nicola Ursu
Inca un scriitor pe care nu l-am citit in mod extins, asa ca am luat interviul ca pe o chestie informativa, sa vad ce are de zis un scriitor faimos. Nu mare lucru, s-a dovedit; din pacate raspunsurile la interviu par standard, fara multe detalii si fara sa dezvaluie mare lucru din personalitatea autorului.

Cateva observatii de final:
- Dupa cum au remarcat si Stefana Czeller si Adina, biografiile autorilor ar sta mai bine inainte de povestiri. Vreau sa stiu cine e autorul inainte sa ma apuc de citit textul lui, nu dupa.

- Mici greseli de corectura, din fericire nimic major; traducerile au sunat bine toate.

- FYI pentru editii viitoare – Mindbridge a lui Haldeman a fost tradusa la Teora drept Conexiunea PSI (traducerea nu e notata in paranteza in biografia respectiva).

Daca ar fi dupa mine, Galileo ar avea mai putine articole semi-biografice (lista de autori despre viata/opera carora as vrea sa citesc e foarte, foarte mica), mai multe articole despre alte teme (preferabil mici si scurte, pentru diversitate), iar partea de literatura ar ramane la fel. In continuare mi-as dori-o in format de revista glossy, dar asta e

Despre Galileo a mai scris si Eddie, aici.

Inceputul

In octombrie 2009, Horia Nicola Ursu intreba pe blogul propriu “Ati cumpara o revista trimestriala de fantasy & science fiction?“. Era primul indiciu “oficial” ca editorul satmarean se gandea serios sa umple golul lasat de disparitia CPSFA, JSF, Lumi Virtuale sau Sci-Fi Magazin.

Seria de intrebari adresate fanilor avea sa duca la un portret-robot publicat in Nautilus (“Cum trebuie sa arate o revista F&SF?“) si, patru luni de tacere mai tarziu, la dezvaluirea numelui si copertii revistei (“In martie, la Millennium Press“). Daca titlul mesajului era oleaca inselator (revista avea sa apara abia in mai, nu in martie) continutul era suficient de apetisant ca sa ma faca sa fug la posta si sa devin unul dintre primii abonati.

Si unul dintre primii cititori, bineinteles

Pe scurt

240 de pagini, format A5

20% autori romani (Liviu Radu, Sebastian Corn)

50% autori straini (James Patrick Kelly, Norman Spinrad, Joe Haldeman)

30% articole (Mircea Oprita, Graham Sleight, Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Peter Watts, Joe Haldeman)

Pe lung

“O sansa din 10 la puterea a saisprezecea” e povestirea cu care James Patrick Kelly a castigat premiul Hugo in 2000.

In 1962, anul crizei rachetelor cubaneze si cea mai fierbinte perioada a razboiului rece, Ray Beaumont are 12 ani, o biblioteca intesata cu carti SF si un adapost antiatomic in curtea din spatele casei. Asa ca atunci cand un om din viitor ii cere ajutorul, Ray il ascunde in buncarul improvizat si incearca sa faca tot ce poate ca vizitatorul sa-si poata duce misiunea la bun sfarsit. Dar va putea Ray sa fie acea sansa din 10 la puterea a 16a de care omenirea are nevoie ?

Curat scris, cu un filon poetic care iti place sau nu; o dovada ca nu e nevoie de o idee de geniu ca sa scrii un text SF eficace. Sunt complet subiectiv, dar pentru mine e un 10/10

***

“Doi batrani, pe o banca…” e inca una din povestile despre povesti, atat de dragi lui Liviu Radu. De data asta, autorul examineaza geneza unui roman clasic (“Frankenstein”, de Mary Shelley) si da o explicatie fantastica unui sir de coincidente care leaga mortile celor trei barbati faimosi (Lord Byron, Percy Bysshe Shelley si John William Polidori) implicati in brainstorming-ul care avea sa duca la aparitia ideii din Frankenstein.

Argumentatia intortocheata si stilul molcom nu usureaza lectura unui text care e, pana la urma, o povestire cu poanta. 6/10

***

Sebastian Corn e exact asa cum il stim si in “Vonu” – o extrapolare ironica a Romaniei contemporane, in care un grup de teroristi din Punjab cauta Castelul Peles intr-o Vale a Prahovei in care conceptul de augmented reality e dus la extrem.

Ce inseamna “asa cum il stim” ? Ei bine, textul abunda, ca toate povestirile lui Corn, in termeni inventati si neexplicati, in iluzii frumoase si confuze, in personaje care apar si dispar. Cititorul e lasat sa lege toate itele actiunii si sa reconstituie o imagine din sute de cioburi razlete; dar aici, spre deosebire de Adrenergic!, efortul pretins nu e recompensat pe masura. 5/10

***

“Jurnale din anii molimei” e cel mai lung text din revista, si cel mai bine scris. Cu un ritm alert si bine sustinut, Norman Spinrad construieste portretul inspaimantator al unei Americi divizate intre cei care au Luat-O si cei care nu. Ea e, bineinteles, Molima – o porecla in spatele careia se ascunde, usor de ghicit, cea mai inspaimantatoare maladie a secolului douazeci.

Personaje bine construite, actiune, sex, imagini inspaimantatoare si greu de uitat, dar si o senzatie persistenta de “prea se rezolva lucrurile ca pocnind din degete”. In nuvela asta, Spinrad e mai american decat il banuiam. 9/10

***

O traducere noua a unei povestiri vechi – “Mortuare” i-a adus lui Joe Haldeman premiul Nebula in 1993.  In timpul razboiului din Vietnam (da, tema recurenta la Haldeman…) un recuperator de cadavre descopera un trup mutilat. De cine si cum ramane sa descoperiti citind. Minusuri: traducerea bizara a titlului (in original “Graves”) si faptul ca e genul de poveste care polarizeaza opiniile – mie mi-a placut foarte tare, altora deloc. 9/10

***

Despre articole: intr-un interviu exclusiv, Joe Haldeman recunoaste  ca nu citeste SF, Graham Sleight semneaza un dosar Ray Bradbury, Mircea Oprita scrie despre Ion Hobana (a carui carte, Timp pentru dragoste, am (re)citit-o saptamana trecuta), Cory Doctorow apara dreptul la sex al personajelor-adolescenti, iar Peter Watts admite ca ar mai vedea Avatar inca odata, desi povestea e de doi lei.

Concluzia e una singura: Galileo e o revista grozava.

Sper ca urmatorul numar (vara 2010) sa apara totusi in prima luna a verii, nu in ultima…

Cory Doctorow – Eu, robo-barca

Ei bine imi este clar, Doctorow este un tip cu o imaginatie care sparge destule standarde. Pentru el nu exista un tipar neaparat, ci improvizeaza foarte mult si variat. Si culmea, ii si iese, domnule. Nu in toate povestirile, normal, si aici sta marturie When sysadmins ruled the earth, insa nu e prima oara cand descopar un text deosebit. The things that make me weak and strange, publicata pe site-ul Tor si despre care am scris cateva cuvine la linkul precedent, este o alta dovada a resurselor nebanuite ce-l bantuie pe vestitul scriitor canadian.

Robbie, o barca obisnuita, dobandeste constienta de sine intr-o lume a viitorului in care  robotica si spatiul cibernetic au devenit un mod de viata. Unele dintre fiintele umane au posibilitatea de a naviga haotic prin cyberspatiu si de a se intrupa in trupuri surogat de fiecare data cind simt nevoia. De remarcat este ca, in ciuda deselor sinucideri din randul acestor sisteme cibernetice trezite la viata, Robbie se simte foarte bine in pielea lui si prefera sa mediteze la conditia lui de robot si la menirea existentei sale – aceea de a proteja fiintele umane, aplicand setul de 3 reguli vestite  ale lui Asimov. “Viata” usor monotona a lui Robbie e pe cale sa se schimbe cand un recif din zona trece si el printr-o investire (spontanta) de inteligenta artificiala, fenomen cu atat mai interesant cu cat intentiile sale fata de umanitate nu sunt chiar cele mai pasnice. Insa ceea ce nu stie el este ca actiunile sale vor leza puternic idealurile lui Robbie, ce nu va sta prea mult pe ganduri si va lua atitudine.

Se pare ca povestirea i-a venit in minte autorului cand chiar se afla in scufundari in zona recifului de corali de pe coasta nordica a Australiei.

Este un text interesant si bogat in idei, mult peste media celor obisnuite si “atent” selectionate de tatucul Dozois pentru antologia de fata.

Robert Charles Wilson – Julian: O poveste de Craciun

Povestirea de fata cred ca are rolul de a initia un cititor nestiutor in atmosfera si elementele principale ale volumului Julian Comstock, de care am mai auzit (recent) de la prietenul Aspoiu. Nu stiu prea multe despre volum, insa textul de aici a fost indeajuns de edificator incat sa-mi fac o idee.

Ne aflam intr-o lume a viitorului in care lucrurile sunt mult schimbate. Ceea ce se intampla in povestire mi-a reamintit la un anumit nivel de atmosfera usor inchistata si claustrofobica de care m-am lovit in Camerista lui Atwood. Desi acum nu exista doar o singura religie obligatorie, ci, culmea, doar un singur organism de verificare si tinere in frau al acestora. Este vorba de Consiliul Arhivarilor din Dominionul lui Iisus Hristos pe Pamant, adunare ce are rolul de a strange cotizatiile si dijmele de la toate bisericile adunate sub umbrela Dominionului, deoarece, dupa cum precizeaza si autorul, Dominionul nu-si propune sa fie o biserica, ci sa ateste biserici.

Tara este condusa cu ajutorul unei Constitutii, insa de cateva decenii numai cei din familia Comstock s-au perindat pe la presedintia ei, alegerile fiind doar un aspect formal.

Societate este impartita in trei mari clase, cea artistocratica, cea de mijloc a mestesugarilor si a celor cu o functie mai importanta, si sarmanii de rand, obligati sa munceasca pe te miri ce pentru a supravietui.

Julian Comstock este un tanar cu idei considerate de catre biserica momentului eretice, insa de fapt el pare un adevarat precursor al lui Darwin, ce se preocupa foarte mult de statutul fiintei umane in raport direct cu natura – totul intr-o epoca in care asemenea idei sunt considerate adevarate blasfemii si cartile sunt tinute sub cheie si imprumutate doar cu acordul explicit al Bisericii.

Julian este un membru al paturii privilegiate si prin urmare multe din excesela sale sunt trecute cu vederea, pina intr-o zi cand statutul sau de posibil candidat la presedintia SUA ii ameninta viitorul. Robert Charles Wilson ne arunca usor, cu rabdare si pricepere intr-un viitor cu un profil agricol pronuntat, in care inca mai exista ramasite de industrie, cea a armamentului cunoscand o inflorire deosebita. In plus, in fundal are loc si o confruntare armata dintre statul de fata si Labrador, orasul de bastina a lui Julian, Williams Ford, urmand a simti in curand si el efectele acestui conflict armat.

Povestirea mi-a reamintit de masiestria de povestitor a lui Wilson pe care am descoperit-o la volumul publicat la Nemira, Axa. Nu stiu daca m-ar pasiona cu adevarat romanul principal, Julian Comstock: A Story of 22nd-Century America, insa cred ca pentru stilul aparte a lui Wilson de a povesti si modul in care isi expune ideile si cadrele, cu siguranta ar merita sa il parcurg. Si am spus sa-l parcurg si nu sa incerc sa-l citesc pentru ca sunt constient ca odata inceput nu ar fi sanse sa-l las din mina. Pentru ca este vorba de Wilson. Robert Charles Wilson.

Va urma…

Prima pe lista, Millennium Fantasy & Science Fiction, editata de, evident, Millennium Press, si care contine 10 nuvele scrise de autorii publicati de editura.  Recunosc ca nu ma asteptam la foarte mult, pentru ca majoritatea celor din volum mi-erau ori necunoscuti, ori familiari doar ca autori de romane. Rezultatul… cu plus. Nu excelent, dar bun.

Inceputul e foarte promitator: Cerul inghetat de Jeff Carlson e o nuvela SF cu extraterestri, primul contact, chestii d-astea. Echipa de explorare si costumele inteligente nu-s nimic nou, dar rasa/rasele de amfibieni au fost ceva deosebit, cel putin pentru mine. Per total nimic inovator, dar actiunea curge cum trebuie, personajul e in regula… o lectura placuta. Tinand cont si de jumatatea de roman de Carlson pe care am citit-o, probabil o sa mai dau cu ochii de scrierile autorului, dar n-o sa le caut in mod expres.

De la povestirea lui Marian Coman, Crama lautarilor, am primit exact ce ma asteptam: putin fantastic amestecat cu realul, personaje cu “personalitate” si care vorbesc cum ar trebui (asa de multi autori au tarani care zici ca-s absolventi de Litere…), o poveste putin vesela, putin trista. Nici o dezamagire, si chiar daca finalul poate avea si o explicatie pragmatica (soc, halucinatii), o prefer pe cea fantastica.

Epidemia lui Sebastian A. Corn e din punctul meu de vedere cea mai buna nuvela din roman (la egalitate cu Sysadminii, dar in cu totul alt registru, asa ca nu prea se pot compara). Sa creezi o lume intreaga in 35 de pagini si dupa aia sa mai reusesti si niste personaje credibile si o poveste captivanta nu e de colo. O comunitate rurala tehnologizata intr-un cu totul alt fel decat ne-am imagina noi, organisme/entitati/virusi antici, sugestii ici-colo care mie mi-au dat de inteles ca planeta ar fi tot Pamantul intr-un viitor indepartat… am o singura plangere: de ce e asa scurt textul? Eu puteam sa citesc inca mult si bine pe aceeasi tema.

DaVinci inaltandu-se de Jack Dann nu mi-a zis nimic. Da’ nimic, nimic. Ce treaba avea DaVinci cu Machiavelli (de ce nu putea sa fie un pusti la intamplare si nu cineva faimos?), de ce trebuia sa-mi pese de inventiile lui Leonardo sau tablourile lui sau relatiile cu diversi? DaVinci a fost o persoana interesanta si ar putea fi un personaj la fel, dar nu asa. 65 de pagini a fost mult prea mult, a durat cateva “sedinte” de citit ca sa ma conving sa termin nuvela in speranta unui sfarsit impresionant.. nu.

Citisem Ingeri, iesiti din morminte in volumul de autor al lui Dan Dobos (recenzia lui Jewel aici)… si, cumva, reusisem s-o uit complet. Nu stiu de ce, pentru ca e chiar reusita. O nuvela scurta si la obiect, despre imbunatatiri medicale obligatorii si despre ce inseamna de fapt o fiinta umana. Nu stiu daca as putea citi un roman intreg despre asta (vezi recenzia lui Jewel), dar ca povestire merge foarte bine.

Despre Cand sysadminii conduceau pamantul de Cory Doctorow am scris separat, in mai multe detalii si cu mai mult entuziasm. Aici o sa repet doar ca inteleg de ce multora nu le-a placut – trebuie sa intelegi despre ce vorbesc personajele si sa te poti pune in pielea lor, iar daca nu esti putin geek sau dependent de internet nu ai cum.

Gesta Kaenorum de Danut Ivanescu e… ciudata. Pentru mine, cel putin. E scrisa bine, foarte bine. “Gesta Kaenorum” propriu-zisa, marturia despre faptele poporului misterios, este captivanta. Si cu toate astea, nuvela in sine mi s-a parut prea lunga. Sau poate ca titlul nu e ales prea bine. Ma asteptam sa fie mai mult despre Kaenas si mai putin despre peregrinarile lui Petru Stratioes care, sincer, nu mi s-au parut peste masura de palpitante. Poate ca daca plecam cu alte asteptari as fi fost mai incantata.

Eu te-am iubit, Parachivo de Liviu Radu a fost la fel de distractiva cum o anunta titlul. Am locuit cativa ani langa Ghencea si cunosc microbisti, asa ca Republica Autonoma Fotbalistica Bucuresti nu mi se pare ceva atat de tras de par. Nici faptul ca galeriile celor 3 mari echipe s-au transformat in forte de mentinere a ordinii, sau ca sunt loiali mai mult clubului decat interesati de ce se intampla pe teren, sau ca moartea unui arbitru poate sa duca la o razmerinta generala. Cum arata o poveste politista cu un detectiv improvizat in peisajul asta? Merita citit.
(Offtopic, la singurul meci de fotbal la care am fost – Steaua vs. o echipa franceza, galeria nu a cantat pro-Steaua sau anti-francezi, ci anti-Dinamo si Rapid…)

Un loc mai bun de Richard Russo m-a lasat iarasi rece. Niste cyberpunk si niste policier ar putea fi o combinatie reusita, dar in forma de aici nu m-a captivat deloc. Am citit povestirea acum 2 luni si am uitat-o complet, atat de mult m-a prins.

Intrebari pentru un soldat de John Scalzi poate fi citita si individual, dar in mod evident daca ai citit Razboiul batranilor o sa intelegi ceva mai mult. Memorabila nu mi s-a parut, dar a fost o lectura placuta. Pentru un motiv pe care nu mi-l explic, prefer sa-l citesc pe Scalzi pe blog decat sa-i citesc literatura…

P.S. O recenzie mai cuprinzatoare si cu care sunt in mare parte de acord, aici.

Am citit When Sysadmins Ruled the Earth in Wastelands, acum un an si ceva, si in Millennium Fantasy & Science Fiction, astazi, si cred ca m-am entuziasmat mai tare a doua oara. Ce e asa misto la poveste cu geeks si sfarsitul lumii? Probabil faptul ca trebuie sa fi trait o parte din viata pe internet ca sa iti placa atat de mult. Cory Doctorow scrie pe BoingBoing, isi ofera cartile gratis pe internet si militeaza pentru libertatea webului, asa ca stie ce zice.

Povestea incepe normal, cu un admin de sistem care e trezit in miezul noptii pentru ca a cazut un server. Prima parte o sa ii sune foarte familiar oricui are prieteni in IT – tricouri cu zaruri de D&D sau cu logo-uri ale firmelor de software, poante de oameni care au avut de-a face cu foarte multi useri incompetenti de-a lungul vremii (da, de cele mai multe ori chiar este o problema intre keyboard si scaun) si calculatoare numite dupa personaje din Star Wars. Prietenul meu se incadreaza la toate 3; amicii mei au impreuna jumatate din catalogul ThinkGeek in dulapuri; calculatorul meu se numeste Logrus iar reteaua wireless e ThePattern… intelegeti ideea Pentru un anumit segment al populatiei sa-ti numesti copilul ‘Beta Test’ si apoi ’2.0′ si sa descrii vomitatul ca ‘intins o lista de erori pe halat’ sunt doar dragalasenii de cuplu, nu ciudatenii.

Si in lumea lor linistita, deranjata in miez de noapte de un obisnuit atac DoS, vine apocalipsa. Razboi, accident, picatura care a umplut paharul… nu se stie si nu conteaza. Important e ca povestea lui Doctorow nu se concentreaza pe obisnuitele incercari ale umanitatii de a isi reveni, fugit in munti si reconstruit civilizatia si asa mai departe. Nu, ce fac Felix si cei ramasi inca in viata in cladirea plina de servere e sa se dea pe net.

Pare putin incredibil ca la sfarsitul lumii internetul sa nu-si dea duhul dar… devine plauzibil. In definitiv, cine poate sa omoare Google? [As fi zis "Google din viitor" (sediu pe arcuri?!), dar Declaratia Independetei Cyberspatiului e scrisa in 1996 iar textul zice ca au trecut 12 ani de atunci. Sa zicem un univers paralel, dar foarte asemanator cu al nostru ]

In orice caz, computerele protejate din cladiri cu generatoare continua sa ruteze pachete, supravietuitorii reusesc sa se contacteze, Usenetul revine la gloria trecuta si isi gaseste noi utilizari, IRC-ul e noua sursa de stiri dupa ce retelele telefonice cad, iar intre timp un grup de oameni complet nepregatiti pentru asa ceva incearca sa isi dea seama ce pot face ei. O varianta ar fi sa se foloseasca de reteaua care a supravietuit ca sa aleaga un nou guvern si sa mearga mai departe de acolo; o alta varianta este oprirea completa a internetului, pentru ca este cel mai la indemana mijloc pentru teroristii care vor sa-si coordoneze atacurile.

Care e solutia? Aflam la sfarsit si mie nu-mi plac spoilerele; o sa spun doar ca sunt de acord cu concluzia lui Doctorow si ca evenimentele care o preced par si ele reale. Pe bune, voi nu ii credeti pe cei de la Google in stare sa schimbe logo-ul intr-unul cu ciuperci nucleare?

Daca s-ar fi limitat la a descrie ce face un grup de sysadmini la sfarsitul lumii, povestirea tot ar fi fost interesanta. Ce o face chiar memorabila este numarul imens de aluzii de inteles numai pentru cei din domeniu, genul de chestii care te fac sa ai impresia ca tocmai tu sau prietenii tai ati putea fi acolo. Empatie++. Si cum sa nu-ti pese de soarta unor geeks atat de loviti de soarta? Baietii duri cu bocanci si corturi in spate stiu sa supravietuiasca, nu bautorii de Mountain Dew care vad lumea in 1 si 0.

Nu stiu daca aveam nevoie de una, dar Cory Doctorow a scris povestea apocaliptica a inceputului de secol 21. Si cred ca e bine ca doar o parte a populatiei poate simti o legatura cu ea. Geeks are special

Note de lectura:
* Nuvela se gaseste – gratis si ilustrata – aici.

* Bastard Operator from Hell e un personaj al dracului de amuzant inventat de Simon Travaglia. Arhiva BOFH e aici, dar necesita macar cunostinte medii de IT pentru intelegerea poantelor.

* Tricoul cu Hello Cthulu exista. Port M si ziua mea e in februarie. Si celelalte se gasesc online: Choose your weapon, Talk Nerdy to Me (in n variante). [Tricourile de la Jinx sunt testate de mine si merita banii.]

P.S. Se poate totusi si prea geeky: pe fiica lui Doctorow o cheama Poesy Emmeline Fibonacci Nautilus Taylor Doctorow.

“Little Brother” de Cory Doctorow (Tor) si “Song of Time” de Ian R. MacLeod (PS Publishing) au castigat la egalitate  John W. Campbell Memorial Award 2008. Aceasta ar fi doar a treia egalitate din istoria premiului. 

Cory Doctorow este si primul scriitor care obtine atat premiul John W. Campbell Award for Best New Writer cat si John W. Campbell Memorial Award iar “Song of Time“ a mai fost rasplatita anul acesta si cu Arthur C. Clarke Award.

Theodore Sturgeon Memorial Award a mers la “The Ray Gun: A Love Story”  de James Alan Gardner (Asimov’s 2/08). Mai multe detalii despre premii si cei care le ofera gasiti aici.

“The End of the Whole Mess” -1986- a lui Stephen King deschide seria povestirilor antologiei intr-un mod cum nu se poate mai fericit. Si, probabil, nu deageaba este si prima din carte cum la fel de cert este si ca Stephen King este la momentul de fata unul dintre cei mai buni scriitori din intreaga lume. Modul de abordare mi s-a parut original, nemaintalnindu-l de-a lungul antologiei, una dintre persoanele responsabile cu dezastrul, cel ce a cauzat sfarsitul lumii, prezentandu-si povestea. Insa constructia este de asa natura incat ai impresia ca ti se vorbeste direct tie, tonul abordat fiind presarat cu momente si constatari ce-ti pot starni zimbete, povestea impingandu-te de la spate, aproape invizibil, spre finalul neasteptat. Si chiar daca sfarsitul nu este placut pentru omenire, modul de expunere al povestirii te impiedica sa te intristezi si te indeamna la meditatie si la descoperirea moralei in jurul careia este tesuta intreaga relatare.

In “Salvage” -1986-  Orson Scott Card se foloseste de mormoni pentru a creiona un viitor in care apa a inundat anumite orase, acestia fiind singurii supravietuitori, cadrul fiind doar un pretext pentru a aduce in discutia ce inseamna prietenia adevarata, sau cel putin modul in care este inteleasa ea de fiecare dintre noi. Si, desi am strambat din nas initial (eu zic ca e normal sa fii sceptic cind cineva vorbeste despre religia lui, despre care, normal, ca nu o sa zica de rau) totusi el a reusit sa-mi invinga temerile. Cu pasi stapaniti, povestirea te duce duce spre un final un pic mai gol in fapte si surprize, si mai plin in substraturi morale si sufletesti.

Despre “The People of Sand and Slag” -2004- de Paolo Bacigalupi, am mai vorbit si la numarul 3 din antologiile aparute la nemira , Best year sci-fi, asa ca nu o sa insist. Cu un final bine calibrat, si as spune eu, si surprinzator, strabatut de o anumita doza de sarcasm, esti imersat cu succes intr-un viitor in care pamantul este dominat de radiatii si ultraviolete si mamiferele vii sunt cu adevarat o raritate.

In “Bread and Bombs” -2003- M. Rickert porneste de la o poveste reala din razboaiele americane, in special cel din Afghanistan care soldatii au parasutat bombe invelite in ambalaje de hrana. Si totusi ,este doar un punct de pornire, povestea urmarind cu totul alte coordonate, inocenta copilariei printre altele, impresionand prin finalul tragic. Este evident ca se incearca sa se traga, dupa cum era si de asteptat, un semnal de alarma in privinta razboaielor si a efectelor nocive ale acestora asupra copiilor. Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa subiect, insa nici nu pot inventa reprosuri, asa ca as spune ca pentru amatorii de asemenea subiecte M. Rickert poate fi o surpriza placuta.

“How We Got In Town and Out Again” -1996-  de Jonathan Lethem este o poveste cu influente puternice ale realitatii virtuale, care insa a reusit sa ma dezumfle pina la sfarsit. De ce? Pentru ca se termina brusc, dupa ce o perioada lunga de timp parca a cam lalait-o. Astfel desi au fost aduse in text mai multe elemente, nu au fost indeajuns de intense incat sa captiveze atentia cu adevarat iar finalul pica cum nu se poate mai neasteptat, si in plus, nu mi s-a parut neaparat si cel mai fericit.

Si am ajuns la “Dark, Dark Were the Tunnels” – 1973 -  de George R. R. Martin. O povestire demna de weird tales, remarcand mai ales momentul in care omul viitorului, adaptat la viata de sub pamant, capabil de atingeri telepatice cu alti semeni sau chiar si cu alte fiinte, reuseste sa se vada pe el insusi prin ochii oamenilor veniti din spatiu. Prilej folosit de autor pentru a-l descrie in amanunt dar si moment de surpriza totala pentru cititor, viziunea lui Martiin fiind in mare parte logica insa surprinzatoare. De observat ca uneori lucrurile care ne infioara pe noi, trezindu-ne teama si repulsie, altora li se par normale si le privesc su simplitate si detasare.

“Waiting for the Zephyr” -2002- de Tobias S. Buckell este suficient de scurta incat nici nu mai ai timp sa te intrebi: cum, gata? Este prezentat cadrul, personajele, motivatiile lor si ceva aspiratii. Povestea are potential si place, si in ciuda finalului brusc si neasteptat, intriga nefiind ingreunata excesiv, a fost o lectura placuta.

Nici “Never Despair” a lui  Jack McDevitt -1997-,  nu a reusit sa aduca antologia pe linia de inceput. Viitorul imaginat nu este unul inedit si poate ca textul ar fi fost salvat de actiune, daca ar fi existat asa ceva. Insa in incercarea de a introduce printre randuri anumite indemnuri, de a nu-ti pleca capul in fata nereusitelor si de a persevera mereu, povestea ramane pe plan secund si probabil de aici si impresia de inconsistenta.

Cory Doctorow a ramas unul din remarcatii mei de la povestirea “The things that make me weak and strange” publicata pe site-ul publisher-ului Tor.  De aceasta data “When Sysadmins Ruled the Earth” -2006-,  nu mi s-a mai parut in acelasi ton cu restul scrierii sale. Avem un viitor dominat de informaticieni si internet, in care o serie de atacuri inexplicable declanseaza nebunia, fortand supravietuitorii dezastrului sa ramana inchisi in locuinte si sa incerce sa-si recoinstruiasca vietile. Devotamentul personajelor pentru internet si administrarea acestuia, secondat de dorinta de a se reveni la normal, nu m-a prins deloc, si din pacate textul se intinde, se intinde. Si de aceasta data actiunea parca e si nu e, relatarea curge, dar nu in sensul in care mi l-am dorit eu.

“The Last of the O-Forms” -2002- by James Van Pelt autor a peste 90 de povestiri scurte a fost o surpriza placuta. Cred ca oricat de scurt ar fi un text, daca ideea este suficient de atragatoare si bine dozata, atunci si cititorul este multumit. Intr-o lume in care mutatiile sunt la ordinea zilei, personajul nostru incearca sa profite din plin de aceste noi realitati insa succesul nu este asigurat la nesfarsit. Avem de toate, personaje, cadrul postapocaliptic, mamifere mutante, orase aflate in destramare, ceva actiune si un final ce te binedispune.

“Still Life with Apocalypse” -2002- este scrisa de Richard Kadrey, autor al romanului considerat esential pentru curentul cyberpunk, “Metrophage”. Textul este cel mai scurt din intreaga antologie dar suficient de intens si cu o abundenta de amanunte, elemente indeajuns de impunatoare tinand cont de dimensiuni. Practic din fiecare propozitie afli ceva nou. Multe nu sunt de subliniat textul vorbind de la sine.

In “Artie’s Angels” -2001-  Catherine Wells Dimenstein recurge la tineri  pentru a sugera speranta intr-un viitor posibil, chiar daca situatia nu este prea roz pentru planeta noastra. Povestirea este strabatuta de aceeasi nota de optimism intalnita in general, in texte, si de aici razbatand increderea in perseverenta si dorinta omului de a depasi obstacolele cu orice pret. Povestea nu este nici iesita din comun insa nici nu displace. Actiunea este putin cam subtirica, personajele si modul lor de a vedea viata furandu-i din procentaj si alocare. Desi titlul duce cu gindul la o banda de motociclisti, de fapt se urmareste destinul unor personaje ce, surpriza, descopera utilitatea si eficienta folosirii bicicletelor.

“Judgment Passed” -2008-  a lui Jerry Oltion apare pentru prima oara publicata si este strabatuta de intrebarea ce am face daca am descoperi ca exista dovezi cum ca Isus a aparut pe pamant si populatia lui a disparut in intregime odata cu el. Opt astronauti agnostici sunt confruntati cu aceasta realitate stranie si dupa cum ne asteptam, intamplarile iau o turnura sinusoidala. Interesanta idee si abordare dar si concluzia este pe masura.

Despre Gene Wolfe, ce are la activ mai mult de 200 de povestiri scurte si destule romane, a fost numit de M. Swanwick “the greatest writer in the English Language alive today”, Neil Gaiman sugerandu-ne intr-un eseu sa citim a doua oara povestirile lui, pentru a observa cat sunt de bune. Din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa citesc a 2-a oara “Mute” – 2002- , nu ca sa vad cit este de buna ci sa ma prind unde bate de fapt. Am avut anumite banuieli insa pina la final mi-au fost spulberate si sincer nu am mai simtit nevoia sa reiau textul. Nu prea mi s-a parut ca ar fi ceva postapocaliptic insa daca editorul a crezut de cuviinta sa o selecteze tind sa cred ca a avut probabil, motive intemeiate.

“Inertia” -1990-  este scrisa de Nancy Kress, autoare cu peste 40 de romane sci-fi sau fantasy la activ, si in care se construieste un viitor in care o boala crunta loveste o parte din populatie ce este imediat izolata in lagare. Scriitoare a afirmat ca intreaga sa opera este dominatade  intrebarile cine suntem, de ce suntem aici si de ce suntem cine suntem, si povestirea de fata nu face exceptie. Surprinzator ca la multi ani dupa izolarea lagarelor, populatia inchisa, in ciuda neajunsurilor evidente si vietii simple, o duce mai bine decat cei de afara. Insa un medic patrunde fraudulos in incinta unui asemenea lagar si bulverseaza pentru totdeauna viata unei familii.

In “And the Deep Blue Sea” -2005- Elizabeth Bear exploreaza o varianta de viitor post nucleara in care mesageria, mai ales cea pe motoare, se afla la mare cinste. Un asemenea curier primeste un pachet si are de ales, fie a-l preda la destinatie, fi a permite ca acesta sa fie modificat de catre protectorul ei. Acesta din urma, prin prezenta si modul in care apare in text pare foarte mult o personificare a diavolului, povestea urmarind incercarile acustia de a o convinge dar si zbuciumul interior al acesteia. Nu am avut parte nici de surprize si nici de “inhabitanti”(vezi Marusek) afectati nuclear. Asa ca o trec la cele care nu m-au dat pe spate.

Cu “Speech Sounds” -1983- Octavia E. Butler a castigat in 1984 Hugo Award si este una dintre povestirile in care necunoscutul este cu adevarat valorificat la intregul sau potential. In nici un moment nu ai idee in ce directia va evolua actiunea, existand suficienta tensiune cat sa compenseze pentru cel putin alte doua povestiri slabe din antologie. Intr-o lume in care o boala ciudata a decimat oamenii, unii dintre cei ramasi au fost lasati fara posibilitatea de a citi si a vorbi, dezvoltandu-se mai ales sistemele de comunicare bazate pe semne. O asemenea femeie, intelectuala intr-o viata anterioara, neputincioasa acum in fata cartilor, trece de la speranta la agonie si apoi iar la speranta intr-un interval de numai citeva ore, in cazul nostru citeva pagini. O poveste clasica despre viata dupa viitorul apocaliptic, mustind de actiune si evenimente cu accent pe momentele si clipele ce pot schimba in cateva secunde o viata.

Carol Emshwiller are si ea la activ mai bine de 100 de povestiri scurte in 2005 fiindu-i inminat World Fantasy Award pentru Life-Time Achievement. “Killers” -2006- a aparut ca un protest la razboiul din Irak, populatia Americana fiind indoctrinate ca trebuie sa lupte contra teroristilor la ei acasa si nu in State. Carol Emshwiller a mers mai departe cu imaginatia si a prezentat un crîmpei din cum a vazut ea ca s-ar intampla, daca teroristii ar ajunge pina la urma cu razboiul in SUA. Desi acesta este cadrul in care se desfasoara actiunea, povestea este de fapt despre recunostinta pe care trebuie sa i-o porti celui care te salveaza, pina unde ar trebui sa mearga aceasta, si despre gelozia ce macina sufletul uman in anumite momente. Atmosfera este dominata de personalitatea optimista a personajului principal, nepierzindu-si niciun moment increderea ca fratele i se va intoarce, finalul fiind indeajuns de surprinzator .

“Ginny Sweethips’ Flying Circus” -1988- scrisa de Neal Barrett Jr. este o povestire finalista atata la Nebula cat si la Hugo. Autor a peste 50 de romane. Suficient de antrenanta insa parca fara nimic spectaculos cu adevarat. Avem o animatoare, un android, o garda pe nume Possum Dark ( fiind vorba de fapt de un opossum in carne si oase), caini bionici cunoscatori de mecanica si buni paznici, contrabandisti si orase in ruina. Exista toate argumentele unui text bun insa l-as incadra mai degraba la maculatura ce nu reuseste sa-ti stimuleze imaginatie pe niciun canal. Nici in ceea ce priveste actiunea, nici personajele si nici chiar firul narativ nu m-au miscat. Singurul cu ceva potential ar fi fost oposumul insa nu i se dat suficient  credit si spatiu de manifestare.

“The End of the World as We Know It“-2004- scrisa de Dale Bailey a fost finalista la Nebula si aduce mult cu ” I am legend”, si probabil, cu alte cateva povestiri existente pe piata. Un barbat se trezeste intr-o dimineata singurul supravietuitor, dupa ce ceva in aer a ucis restul populatie in timpul noptii. Accentul este pus pe drama acestuia si modul in care alege el sa faca fata situatiei. La un moment dat ma gindeam ca eu nu am dat de nicio povestire sau chiar film, in care o femeie sa fie singura care sa ramana, la un moment pe pamant, cel putin pentru ceva timp. Mereu barbatii si iar barbatii. O povestire monotona, bine scrisa, suficient de scurta dar fara mari revelatiii sau surprize.

“A Song Before Sunset” -1976- este prima povestire publicata din cariera lui David Rowland Grigg, abordand nostalgia cu care traieste un om ce a trecut prin prabusirea civilizatiei umane. Nostalgie dupa marea sa iubire, muzica. Personajul are o varsta surprinzatoare in jur de 60 de ani, insa este inca suficient de viguros cat sa poata constitui un adversar serios pentru cei ce incearca sa-i rapeasca si ultima alinare.

“Episode Seven: Last Stand Against the Pack in the Kingdom of the Purple Flowers” – 2007- este o editie revizuita a povestirii pe care scriitorul John Langan a publicat-o la 20 de ani. Modul de expunere este mai special, lipsesc propozitiile separate de puncte, totul este intr-o continua derulare, parca expusa dintr-o suflare, cu putine pauze, folosite mai ales cind se doreste a se sublinia ceva. Trecand peste abordarea inedita textul rezerva anumite surprize, povestea avand ritm si sustinere din partea scriitorului prin introducerea unor personaje fantastice, malefice, de provenienta incerta, ce haituiesc oamenii nostri obisnuiti. Latura de necunoscut este marita pe masura ce ne afundam tot mai adinc in ghemul de evenimente pe care si l-a imaginat scriitorul. Un final cum nu se poate mai bun si o povestire antrenanta.

Finalul cuprinde si o selectie de carti post apocaliptice dintre care as aminti : Brian Aldiss, Greybeard(aparuta la Nemira), Margaret Atwood, Oryx and Crake (Leda) ; Jeff Carlson, Plague Year; Robert Kirkman & Tony Moore (artisti), The Walking Dead- benzi desenate din cunostintele mele, aparute la publisherul Image, primul numar il puteti gasi aici ; Gordon R. Dickson, Wolf and Iron(Nemira); Richard Matheson, I Am Legen(RAO); Cormac McCarthy, The Road (acusica vine si filmul, si recenzia de la aspoiu:)-parca la Humanitas in pregatire; Walter M. Miller, Jr., A Canticle for Leibowit (Rao); Stephen King, The Stand, Cell (Nemira); John Wyndham, Re-Birth (a/k/a The Chrysalis), The Day of the Triffidsetc (Leda), etc.

Tragand linie nu pot spune decat ca am fost impresionat de efortul depus de unii scriitori si de rezultatul inspiratiei lor, alinandandu-se din impresia lasata de cele cateva povestiri de care nu m-am putut lipi prea tare. De remarcat si efortul editorului ce a trecut printr-o documentare serioasa, a se vedea si anii de publicare a povestirilor, mentionati si pentru a dovedi, din punctul meu de vedere, ca literatura si povestile bune nu-si pierd farmecul niciodata.

Dialogul antologiei :

What’s in these tacos?” a customer asked Del.
“Nobody you know, mister,” Del said.

• Neal Barrett, Jr. – Ginny Sweethips’ Flying Circus-

Ps : m-am tavalit pe jos de râs.

Dintre premiile castigate amintim, John W. Campbell Award pentru “Best New Writer” ( cel mai bun scriitor debutant ) in anul 2000, Locus Award pentru “Best First Novel” ( cel mai bun roman de debut ) “Down and Out in the Magic Kingdom” in 2003, si Sunburst Award pentru “Canadian Science Fiction Book” pentru antologia de povestiri “A Place So Foreign and Eight More” in 2004. Nuveleta “0wnz0red” din aceasta antologie a fost nominalizata in 2003 la Nebula Award. “Un milliard de sanse” publicat de Millennium Press in 2007 in editie princeps, adica este prima, si se pare si singura publicare in forma tiparita a nuvelei, deschizand ciclu de povestiri reunite sub denumirea “Themepunks” publicata initial  online, plus bonus un interviu in exclusivitate cu Cory Doctorow sub titulatura de “Sunt un scrib liber“. Pentru curiosi povestea poate fi citita si independent insa este continuata de scriitor online, la aceeasi adresa de mai sus.

In principiu in aceasta prima parte elemente sci-fi sunt mai putin predominante, accentul fiind pus pe evolutia unei Companii din Sillicon Valley si modul in care aceasta afecteaza piata si viata angajatilor sai. Scrierea poate fi vazuta de fapt ca un manifest social si economic scotand in evidenta multe dintre bubele cu care se confrunta sistemului american putand aminti, concedierile masive ce au loc in momentul in care diverse companii sunt vandute sau fuzioneaza cu altele sau prezenta oamenilor fara casa si modul in care sunt vazuti si ajutati ei de societate, dar in acelasi timp poate fi considerata si un adevarat tratat de afaceri prin cartografierea si punctarea evolutiei unei idei de afaceri destul de revolutionare.In speta ideea are la baza reciclarea de produse diverse prin folosirea lor in inventii ce ar putea ajuta lumea si ar putea usura anumite sarcini, o idee cat se poate de actuala, vezi concursul lansat recent de Google, cu ocazia implinirii a zece ani de existenta, ce premiaza inventia care va ajuta cel mai mult lumea. Cartea se citeste destul de rapid, numai buna pentru doua – trei plimbari cu metroul, presarata de personaje credibile ale caror stari si emotii sunt puse in plan secund, totul invartindu-se in jurul inventiilor si a aspectelor de ordin economic. Nu pot spune ca este o lectura de neratat insa pentru cei care vor sa se acomodeze cu stilul lui Doctorow este un prim pas inainte.

In cazul meu, primul meu contact cu autorul a fost acum doua luni cand i-am citit nuvela “The things that make me weak and strange” publicata online pe site-ul editurii Tor care mi-a lasat o impresie destul de buna, si despre care am scris un pic si aici, inceputul fiind mai greu, pina am intrat in atmosfera si am reusit sa deslusesc intelesul unor cuvinte insa apoi lectura a fost o placere. Si, dupa cum se poate observa din evolutia literara a lui Doctorow, uneori, in ciuda nereusitelor, perseverenta si timpul poate ajuta foarte mult un scriitor sa-si descopere talentul si drumul spre sufletul cititorilor de pretutindeni.