Sau: Cum sa faci bani (multi!) cand ai talent.
In general exista prejudecata SF = roboti, lasere, nave, chestii cu ochii rosii… stiti povestea. Dar de fapt SF-ul este despre oameni, la fel ca orice ce gen de literatura. SF-ul pune oameni normali in situatii exceptionale, posibil viitoare. Tot in general, cei care cad in greseala de mai sus sint cei carora le place “ideea de SF” dar nu au un bagaj de lectura consistent (si ma refer la literatura in general), dar si detractorii genului care, atunci cand sint luati la bani marunti, arata ca, iar, au un bagaj de lectura cel putin superficial in ale SF-ului (parerile asumate fiind formate pe baza chestiilor ultracomerciale tip Sy-Fy & Co.).
Am amintit cele mai sus pentru ca exista pe net o mare dezbatere despre cum “The Road” este SF sau nu este SF. Cei care sustin ca este SF aduc ca argument tematica ‘postapocaliptica’ abordata; cei care NU, aduc ca argumente faptul ca McCarthy nu e scriitor de SF (?) si ca romanul e prea bun pentru a fi SF (???).
Fara doar si poate domnul McCarthy este posesorul unei cantitati considerabile de talent scriitoricesc, ba este si extrem de inteligent si simte cum bate vantul. Asta mai ales dupa succesul ecranizarii “No Country for Oldmen” (care fie vorba intre noi, mie mi s-a parut doar a alegorie cu bizoni americani fara directie, alegorie pe care bizonii in cauza nu o vor viziona vreodata), cind domnul autor a prins probabil gustul banilor cu aroma de Hollywood. Insa acum in mod sigur era nevoie de altceva, mai altfel, mai socant.
Asadar se iau doua personaje cu o legatura emotionala puternica, tata si fiu in acest caz, de preferinta fara nume pentru a sublinia ca de fapt personajul este de fapt relatia dintre cei doi si nu persoanele. Se mai adauga un set-up, o lume care sa puna in evidenta sentimentele, in acest caz o America lipsita de viata, devastata de un cataclism care nu conteaza, prin urmare neprecizat. Povestea este absolut plata cu 2-3 exceptii cand tensiunea creste brusc spre stare soc, exceptii bine asezate in geografia romanului pentru a evita monotonia, dar si pentru a reliefa ca omul este capabil sa infaptuiasca orori incredibile in aceeasi masura in care este capabil de setimente sau acte inaltatoare. Forta lui McCarthy sta in descrierile simple cu eficienta maxima, si mai ales in dialoguri. Autorul aplica perfect dictonul “show it, don’t explain it” foarte la moda in ultima vreme – personalitatea, trairile, emotiile celor doi ‘actori’ principali sint reflectate in discutiile purtate si in actiunile intreprinse. “The Road” este o carte aproape perfecta, si spun asta pentru ca finalul este oarecum in coada de peste / scos din palarie. Poti crede ca autorul a ajuns la numarul de cuvinte dorit si a trebuit sa incheie cartea cumva. Deasemeni, il suspectez un pic pe McCarthy ca a scris cu gandul la ecranizare si la premii.
Cand am spus ca este aproape perfecta ma refer la tehnica scriiturii, stil, constructie, dozare (un foarte bun material de studiu pentru scriitorii aspiranti). Dar mai departe de acestea, cartea nu oferta nimic extraordinar sau macar notabil. Nu ofera absolut nimic nou. Este doar o colectie de teme sensibile reluate intr-un mod foarte inteligent si percutant. Insa cine se asteapta la actiune va fi dezamagit – la fel cei ce spera la o poveste/viziune postapocaliptica. Pe alocuri sint cateva bucati bune de horror dar in rest este un roman de personaje, sau mai bine spus de relatii si emotii interumane cand nimic altceva nu a mai ramas.
Parerea mea.
PS. Referitor la film: din trailer pare o versiune ‘bizonificata’ (aka accesibila), trasa bine spre horror; nevasta apare cam prea mult; cataclismul este ‘explicat’; iar lumea nu e asa de ‘moarta’ cum este in carte…
PPS. rus-ul din titlu vine de la ‘recenzie ultra scurta’, asa cum vor fi toate ale mele pentru o vreme…
Alte pareri:
http://capricornk13.wordpress.com/2009/07/20/brrrrrrrrrr/
http://chestiilivresti.blogspot.com/2009/07/dramaticul-drum-la-lui-cormac-mccarthy.html
http://fictionaddiction.wordpress.com/2009/04/27/apocalipsa-dupa-mccarthy/
Recent Comments