Library Dad says it’s “a great book that gives the reader a great mix of action, adventure, love, treachery, twists, and turns.”

eat.sleep.geek says “I could not put it down…a resounding success.”

Fantasy Debut calls it “an exceptional debut novel…. The pace is fast, the secondary characters of which there are many, are as well written as the mains, the plot twists are delightful…”

Wannabe Writer says, “I was soon hooked. It’s exciting, full of action but interesting characters too, the world is wonderfully realised, the use of magic imaginative, the fight scenes thrilling…”

Fantasy Book Critic puts the Night Angel Trilogy in its Best Books of 2008, saying, “as a whole it’s the best debut trilogy since Joe Abercrombie’s the First Law.”

De obicei citatele le pun la finele articolului, insa de data asta am preferat sa incep cu cateva dintre ele pentru a sublinia entuziasmul si exaltarea ce s-a instaurat odata cu aparitia primului volum, The way of  shadows din  trilogia lui Brent Weeks, The Night Angel. Tocmai aceasta atitudine pozitiva fata de volumul de fata aparut la Orbit books in 2008, care reprezinta de fapt si debutul autorului pe piata fantasy, m-a convins sa cercetez romanul.

Cu cateva aspecte despre care vorbesc cei de mai sus sunt si eu de acord. Cartea musteste de actiune, twist-uri ale plotului si personaje cu un trecut surpriza, sangele curge din abundenta si ne lovim la tot pasul de crime si intrigi planuite atent si cu finete. Adaug ca eu am citit varianta electronica cu nu mai putin de 900 de pagini la primul nivel de vizualizare al Sony-ului (cel mai mic si mai compact), aceasta beneficiind de cateva pagini bune de multumiri ale autorului, un interviu destul de lung si un capitol introductiv din volumul urmator.

Povestea este simpla, dar cu multiple ramificatii in acelasi timp. Ea se desfasoara, cu mici exceptii, in orasul Cenaria, capitala statului Cenaria, din lumea Midcyru. Azoth este un baiat orfan membru al ghildei Black Dragon dintr-un cartier rau famat al orasului de mai sus. Violenta excesiva la care este martor si cu  care el insusi trebuie sa se confrunte il motiveaza sa-si doreasca sa devina un wetboy. Wetboy-ii sunt o clasa aparte de asasini de care tuturor le este frica pentru ca sunt maestri ai crimei si ai intunericului in acelasi timp. Normal ca acestia poseda foarte multe cunostinte nu numai in ceea ce priveste armele de lupta, dar si otravurile, deghizarea, magia, si tot ce este necesar pentru a fi o masina de ucis eficienta.Si in plus cam toti sunt posesori ai unui Talent care le amplifica abilitatile si puterile cu mult deasupra rezistentei umane.

Durzo Blint, cel mai renumit si mai titrat dintre acesti asasini este un personaj intr-adevar complex, mai uman decat pare la prima vedere, ce si-a incalcat propriile reguli (sa nu te indragostesti niciodata) si a platit pentru acest lucru cu varf si indesat. Blint deseori face servicii celui mai puternic consiliu al lumii interlope din Cenari, Sa’kagé-ul, cel mai important jucator din economia Cenariei (era de asteptat, nu!?) si, aproape, singurul obstacol in calea invaziei armatei Godking-ului din Khalidor. Azoth reuseste pina la urma sa-l convinga pe Blint ca merita sa devina ucenicul sau pentru a se transforma ulterior, dupa ani de antrenament in Kylar, The night angel.

Cartea urmareste mai multe destine ce se intersecteaza cu cele ale lui Kylar sau Durzo, exponentii principali ai romanului, insa de remarcat ca si personajele secundare sunt la fel de puternice si credibile ca si cei doi avand, fiecare, un rol bine definit in intriga. Trebuie sa recunosc ca timp de cel putin patru sute de pagini am fost de-a dreptul subjugat de modul in care a evoluat povestea, de intrigile si masinatiunile regalitatii Cenariene sau Khalidoriene, de cele cateva (mult prea putine) franturi de magie pe care autorul le ofera, de povestea unor artefacte, Ka’kari, care isi aleg stapanul Ka’karifer-ul, oferindu-i puteri supranaturale si dupa care toti alearga cu limba scoasa de un cot, dar si de umanitatea si dilemele existentiale ale eroilor, aduse in prim plan cu pricepere de autor.

Kylar iubeste, insa codul ii interzice acest lucru, tocmai pentru ca o asemenea optiune s-ar putea transforma in punctul sau vulnerabil si ar deveni un avantaj pentru adversari. Astfel iubirea si trecutul sau tumultos din ghilda, cind trebuie sa aiba grija de prieteni si sa-i protejeze de amenintarile care apar la tot pasul,  il impedica sa devina acea masina de ucis, rece si impersonala (cel putin la suprafata), care este Durzo Blint si ii mai ofera o sansa. Acum depinde doar de el daca va reusi sa-si pastreze umanitatea si echilibrul, sau va alege drumul meseriei lipsite de sentimente si remuscari, caracteristic oricarui wetboy din oras.

In ciuda povestii interesante, in mare parte, presarata de situatii limita si secrete  (nu prea bine) tainuite, dupa cele cateva sute de pagini am inceput sa observ niste situatii. Deseori, personajele dispar de-a dreptul din povestire cind ar fi putut juca un rol cheie in momentul respectiv al povestirii. Ele tot se desfasoara si pot schimba balanta de forte, insa abia dupa ce episodul culminant a trecut, afectand al cadru al povestirii. Din punctul meu de vedere autorul a diluat la maxim povestirea, intr-un mod necredibil: cum  sa pui tu mina pe sabia ce poate distruge intr-o secunda Vürdmeisterii si vrajitoarele low rank si sa nu apari in orele in care are loc invazia acestora, cand ai plecat tocmai in directia respectiva?! Intervii convenabil si absolut intamplator abia a doua zi cind si Kylar era prin preajma cu ceva “job”-uri de indeplinit. Si nu e singurul caz cind cineva dispare “fara nicio urma” picand intr-un anonimat de neinteles.

Ca sa nu mai spun ce m-am enervat cand pe final a fost mult prea crud cu unul dintre personaje, doar pentru a mai lungi un pic agonia evenimentelor si a mai dilua ceva din actiune. Eu am ramas cu impresia ca totul se putea termina mult mai repede si intr-o tonalitate mult mai decenta, nefiin necesar chiar ca fiecare pas sa fie presarat si impanzit de cadavre si personaje care-si dau duhul. Si asta chiar daca nu sunt eroii centrali ai romanului. Insusi autorul recunoaste in interviu ca un scriitor risca foarte mult cind isi ucide personajele, cititorul putand fi impresionat (si nu in sensul pozitiv sa ne intelegem) de o disparitie neasteptata a pionilor romanelor, si nu-mi dau seama de ce, constientizand acest lucru, s-a abatut cam mult de la acest canon. La George R.R. Martin dupa cum evoluau lucrurile chiar e normal sa mai pice nicaiva capete, la Brent Weeks mi se par doar violente gratuite menite, cel mai probabil, sa construiasca personaje negative cat mai credibile si cat mai impresionante ca sete de singe, pe care cititorul sa le urasca negresit.

Si intr-un anumit punct al actiunii mi-am cam pierdut interesul pentru firul principal al romanului, scriitura nereusind ca pina la final sa ma mai motiveze ca in debutul sau. Si ca tot veni vorba de debut, acesta aduce intr-o masura interesanta cu cel din The Iron Dragon`s Daughter, copilul care traieste intr-un mediu ostil si simte nevoie de evadare. Bine, este unul clasic si absolut random si posibil, si in plus autorul aduce aminte in interviu ca inspiratia i-a venit de la sotia sa care s-a ocupat de asemenea cazuri de copii, insa daca tot m-a dus cu gandul nu m-am putut abtine sa nu precizez

Si acum ca stiu cum evolueaza scrierea lui Weeks chiar nu am vreo tragere de inima sa citesc si continuarile. Si nici nu mi se pare asa grozav cum au considerat altii. Ca si debut e peste Brandon Sanderson sau Jay Lake, dar eu inca nu sunt pregatit sa imi mai fie servita o portie de personaje de care sa prind ceva interes pentru ca apoi sa fie macelarite doar pentru ca un bad guy sa-si respecte eticheta. Iar sistemul de magie si artefactele prezentate, sau de care se aduce aminte nu prea mi-au starnit interesul si m-au lasat mai degraba rece. Totusi Vurdmeister e un cuvant misto asta trebuie sa recunosc. Imi cer scuze ca nu m-am minunat. Noroc ca nu e scriitor roman ca altfel exista impresia ca am ceva cu domnia sa.

Daca ar mai fi renuntat la jumatate de volum, sau daca ar fi strans mult mai bine corzile actiunii, The way of Shadows ar fi fost un debut mai mult decat reusit. Asa, Andrzej Sapkowski, esticul nostru, parca m-a prins mai tare. Chiar sunt curios ce parere au cei care au reusit sa-l citeasca pe Weeks. ”Exteriorul” am vazut ce impresie are si, dupa cum v-am aratat si voua, vorbeste numai la superlativ.