Cititor SF

Dupa cum bine au observat si altii, cu romanul Plague Year, Jeff Carlson pare la o prima vedere sa continue traditia lui Michael Crichton in ceea ce priveste tehno-thrillerele futuristice. Desi este relativ nou pe piata scriiturii, Jeff Carlson a reusit sa ma impresioneze cu acest prim roman al sau, care a creat furori si in Statele Unite atunci cind a fost lansat, ca sa nu mai vorbim de bataia pe drepturile de autor dintre editori. Cartea de fata abordeaza deja clasicul scenariu al omenirii aflate in pragul distrugerii, scriitorul recunoscand ca a fost impresionat de mic copil de Ultimul Tarm a lui Nevil Shute si de alte asemenea texte.

Un laborator clandestin de cercetari scapa de sub control un experiment nanotehnologic, rezultand in contaminarea intregii regiuni aflate sub  bariera de 3000 de metri. Singurii supravietuitori sunt norocosii care au apucat sa se refugieze la altitudini considerabile,  nevoiti acum sa se lupte din toate puterile pentru a depasi  amenintarea molimei invizibile. In ciuda acestei grele lovituri, o mica parte din populatia americana reuseste sa se organizeze si, sub atenta indrumare a unor factiuni, de acum independente, ale armatei, reuseste sa se puna pe picioare. Din pacate, nu toata lumea impartaseste idealurile si sentimentele nobile ale doctorului Ruth Ann Goldman ce se trezeste aruncata intr-o cursa contracronometru pentru obtinerea unui vaccin. Si astfel ne trezim aruncati intr-o calatorie plina de peripetii, de-a lungul careia protagonistii vor descoperi cine se face responsabil de lansarea experimentului si cine le sunt cu adevarati aliati.

Daca pina acum am avut parte de sfarsituri de lume inlesnite de genetica (Oryx si Crake), de dezastre rezultate in urma razboaielor nucleare (Ultimul tarm), de invazii de organisme necunoscute sau de actiunea unor factori externi surprinzatori (Turbion, Ziua trifidelor), de aceasta data o serie de organisme artificiale nascute din imaginatia creativa a omului distrug orice misca. Nanotehnologia este un subiect relativ nou si a fost interesant sa ma familiarizez cu abordarea si viziunea absolut originala a scriitorului asupra acestui subiect. Read more…

Am mai spus si tin mortis sa ma mai repet. Nu sunt un fan infocat al vampirilor, ci mai degraba al zombilor (yeah, the one hungry for flesh but without any mind) si ma feresc, in general, (nu chiar ca de dracu, dar pe aproape) de orice texte in care aflu ca sunt prezenti urmasii carismatici ai lui Dracula. Despre Charlaine Harris am auzit, inevitabil, in valva mediatica ce a urmat debutului serialului True Blood (2008) la HBzero, ecranizare fidela a romanelor scriitoarei si adaptat de nimeni altul decat de Alan Ball, responsabil si de serialul Six Feet Under (castigator a 3 Golden Globes plus alte 43 de premii si 117 nominalizari) sau American Beauty. Cum, necum am reusit de cateva ori sa prind cam aceleasi episoade (cine are Hbzero stie in ce stil sunt reluarile), plasate cam in coada sezonului, si pe moment nu am fost impresionat. Ulterior am reusit sa duc la capat un episod intreg si s-a aprins scanteia. Am trecuta rapid de prima serie cap–coada. Apoi gluma s-a ingrosat si am baleiat si sezonul doi-trei, doi fiind cat de cat la acelasi nivel, insa la ultimul a trebuit sa cam constat cu tristete ca plotul s-a subtiat serios. Sau poate a fost doar impresia mea.

Si cum si cartile au fost laudate si sunt si unul dintre titlurile smash hit ale editurii Leda, chiar am fost curios in ce masura se respecta, in serialul tv, castigator recent (2009) al unui Golden Globe pentru Best Performance by an Actress in a Television Series – Drama, (Anna Paquin) si + alte 5 premii si 9 nominalizari, ideile si scriitura originala a autoarei. Si ecranizarea este atat de fidela incat dupa nici 30 de pagini din Dead until Dark ma batea un gand sa renunt la ea pentru ca deja stiam ce, si cum, urmeaza. Si totusi, nu am renuntat si o sa va spun si de ce. Pentru ca pina la urma exista mici deosebiri care te conving rapid ca nu trebuie sa te pripesti sa o dai la o parte. Read more…