As minti daca as spune ca nu asteptam cu nerabdare si publicarea ultimului volum din seria Acaciei. Si asteptarile nu mi-au fost chiar inselate pentru ca pina la urma Durham, vorba americanului, “Delivers” .
Traiesc cu impresia ca e mai simplu si mai productiv pentru cititor sa parcurga o intreaga serie deodata, pentru ca pe masura trecerii timpului mai sar din memorie o gama de amanunte legate de actiune si plotul general. Sa nu mai zic de numele personajelor si alte denumiri locale. Tocmai pentru a preintimpina acest neajuns, la debutul continuarilor Acaciei se afla cate un binevenit capitol introductiv ce ne aminteste o mare parte din evolutia intamplarilor. De altfel si cateva din capitolele urmatoare se concentreaza tot pe lamurirea multora dintre necunoscutele seriei actiunea trecand in planul secund.
Si abia dupa ce curg aceste capitole pot spune ca am reintilnit stilul propriu lui Durnham pentru care il apreciez atat de tare. Este bine ca toate aspectele pozitive ale naratiunii si personajele din Acacia: The War with the Mein si The Other Lands se regasesc si acum, surprinzator, chiar intr-un numar covarsitor de mare si la fel de bine puse la punct. Cel putin cele principale. Read more…
Nu simt ca volumul Acacia a fost o mare revelatie, insa daca am devorat-o in cateva zile as trage concluzia ca a reusit sa-mi starneasca cat de cat curiozitatea. Si intr-adevar asta e si adevarul. Nu e o carte rea, si chit ca e suficient de voluminoasa (576 de pagini), se citeste usor, insa din pacate pe final a cam reusit sa ma scoata din pepeni. Mi se pare o mare aiureala sa traiesti cat de cat cu sufletul la gura alaturi de personaje si sa constanti in “the end” ca soarta le joaca asa de rau feste de reusesc, si nici nu se chinuie prea mult, sa moara ca niste adevarati eroi. Realist ar gandi unii, viata e nemiloasa si nu cruta pe nimeni, dar chiar pe nimeni, fie ei si de vita nobila – gandire din pricina careia a trebuit sa ma declar posesorul unei mici (mari) dezamagiri.
De altfel, pina in acele momente, cartea a curs destul de bine, si in plus nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la George R. R. Martin – nu ca ar semana prea tare, totusi ceva ceva paralele s-ar putea identifica cu usurinta, parere pe care de altfel am vazut ca au impartasit-o si alti cititori de pe alte meleaguri mult mai in tema cu abordarea lui Durnham. Bine, personajele lui Martin parca au o alta profunzime si se misca natural, nu e nimic fortat din acest punct de vedere, pe cand la Durnham s-ar simti o anumita slabiciune influentata de modul in care a construit autorul intregul roman. Par usor rigide, chiar batoase, nu prea exista un personaj central ce sa mai descreteasca fruntile cititorului, sa detensioneze atmosfera, sa mai arunce din cand in cand o gluma sau o vorba de duh, cum se intampla la Martin cu indragitul Tyrion. Read more…
As minti daca as spune ca nu asteptam cu nerabdare si publicarea ultimului volum din seria Acaciei. Si asteptarile nu mi-au fost chiar inselate pentru ca pina la urma Durham, vorba americanului, “Delivers” .
Recent Comments