George R.R. Martin – A Dance with Dragons
Mi-am imaginat multe despre cartea asta, inclusiv că o să fiu dezamăgită de anumite soluţii alese de autor sau că, din când în când, o să bată pasul pe loc, la fel ca precedenta, “A Feast for Crows”. Nu mi-aş fi imaginat însă că o să mă plictisesc în halul ăsta. Problema e că, după şase ani de aşteptare (mă rog, în cazul meu, trei) şi după 1000 de pagini de text, acţiunea nu progresează foarte mult faţă de AFFC şi nici nu aflăm cine ştie câte lucruri noi despre personaje.
Tot ce se petrece cu adevărat important poate fi însumat cam în 100-200 de pagini, ceea ce ne lasă cu vreo 800-900 de pagini de atmosferă – că de character building nici vorbă aici – iar această atmosferă este mohorâtă, sufocantă şi amorţită. Se simte că Martin a scris cartea mai mult împins de la spate decât de dragul de a spune povestea şi că, în bună parte din text, se bazează pe faptul că el e Martin, rezultatul fiind un soi de autopastişă. Focul a dispărut, iar ritmul impecabil din primele trei volume ale seriei nu se mai simte.
Cartea se cheamă “A Dance with Dragons” dar dragonii abia de apar. Nu ştim mai nimic în plus despre Ceilalţi, care nici măcar nu îşi fac apariţia. Sunt introduse noi şi noi personaje secundare, dar ele sunt puţin relevante – unul dintre ele apare şi moare fără să ne fi trezit vreo simpatie, făcând inutilă o intrigă promiţătoare anunţată în Feast… În plus, Martin acordă prea mult spaţiu unor personaje minore fără să le dea ocazia să devină majore. Ne sunt prezentate cu prea mult lux de amănunte locuri, peisaje şi obiceiuri care nu joacă un rol important în povestire. Sunt capitole care nu duc personajul nici cu jumătate de pas mai departe faţă de capitolul precedent. În schimb, Martin ne înfăţişează obsesiv personajele mâncând şi ne precizează de atâtea ori cum unul sau altul urinează – cu variaţiunea se trezeşte şi urinează – încât încep să mă întreb dacă autorul nu o fi având probleme cu prostata.
Relaţiile interumane par straniu de impersonale. Dacă în romanele anterioare existau iubire, ură, obsesie, dor, o întreagă gamă de sentimente care puneau personajele în mişcare şi care treceau pagina, transmiţându-se şi cititorului, aici acestea sunt prea puţin exprimate şi, atunci când sunt exprimate, destul de neconvingător.
E drept, doi jucători importanţi sunt eliminaţi, iar un altul se află, la final, într-o situaţie incertă, dar toate astea se petrec în ultimele 100 de pagini ale cărţii. Mai mult, despre moartea unuia dintre aceştia aflăm, de fapt, dintr-o scrisoare, iar altul e asasinat în epilogul romanului. De asemenea, un jucător major apare din pălărie şi ar putea să schimbe cu totul situaţia, dar Martin putea găsi felurite rezolvări doar cu personajele deja existente, fără să-l mai adauge şi pe ăsta. Nu de alta, dar personaje avem prea destule, de acţiune ducem noi lipsă.
Sunt, e adevărat, câteva întorsături de situaţie surprinzătoare, câteva momente în care chiar dai paginile cu sufletul la gură, plus o scenă absolut superbă în care un vas navighează printre ruinele unul oraş acoperit de ape şi încă una sau două de natură să te facă să-ţi redefineşti conceptul de “umilinţă” (să vă zic că am ajuns să-mi fie milă de Cersei?). Pentru mine, însă, cam puţin.
Recent Comments