Richard K. Morgan

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional.

Povestea este cat se poate de simpla. O tinara cu ceva origini nobile, in urma unei tragedii familiale, ajunge in situatia disperata de a fi vinduta negustorilor de sclavi. Si aici intervine,  un pic impins de la spate de mama,  varul ei, disparut demult pentru familie. Ringil Eskiath, un mercenar nemilos in zilele lui bune,  nu sta prea mult pe ganduri si  se implica pentru a descifra itele intregii intamplari. Problema este ca s-a scurs ceva timp de la aceasta treaba si pe deasupra, sclavia este si o activitate considera legala de catre stat. Si ca totul sa fie bine, pe fundalul acestei povesti se pare ca este iminenta si invazia  rasei the dwenda, un popor vrajit, disparut de mult, dar despre a carui cruzime si tenacitate vorbesc cu lux de amanunte multe carti istorice. Si a carei posibila aparitie este investigata de catre  Archeth Indamaninarmal, demnitara de seama in Yhelteth Empire si ultima urmasa pe Pamant a rasei sale (si ea la fel de misterioase ca si cea investigata).

Firul intamplarilor este analizat separat, pe trei directii clare, concentrandu-se asupra cate unui personaj, doi barbati si o femeie,  pentru ca in final, acesta sa se intregeasca spre aceeasi directie. Lui Ringil si Archeth i se alatura Egar Dragonbane,  un Majak nomad, ce a luptat cot la cot cu ceilalti doi impotriva dragonilor si in invazia contra extraterestrilor reptilieni (supranumiti The Scaled) ce au periclitat  serios  (la un moment dat)  viitorul umanitatii.

Problema de care te lovesti inca de la inceput este ca autorul este cam zgarcit cu detaliile istorice, dar si cu background-ul personajelor, si eu am avut ceva dificultati in a cuprinde intregul tablou. Mai ales ca cei trei provin din medii diferite si dupa cum e normal, cind esti bombardat cu multe elemente noi (neexplicate) dintr-odata, risti sa nu mai prinzi unele detalii si sa ramai cu multe intrebari in minte.

Totusi pare un debut de serie echilibrat si pe deasupra, daca reusesti sa gasesti limbajul comun cu autorul si sa identifici elementele ce sunt pe gustul propriu, se ajunge usor la concluzia ca se merita sa se cerceteze si celelalte doua volume ale seriei.

De exemplu, chiar la debut exista o scena introductiva, in care Ringil trebuie sa dea piept cu o “familie” de viermi demonici ce pun stapanire pe trupurile mortilor, animandu-le apoi cu intentii mai putin nobile. Pentru mine autorul a inceput cum nu se poate mai bine si mi-a oferit exact ce am vrut din start, o chestie mica (lupta cu viermii), dar cat sa ma convinga ca trebuie sa dau si foaia urmatoare.  Nu s-a lansat intr-o introducere prea stufoasa in informatii, in detalii, sau in descrierea unor situatii fara sens, ci a intrat direct in “paine”.

Pina la urma cred ca aici e secretul. Nu pentru toti este usor sa-ti atragi cititorul din primele pagini si sa-l motivezi sa nu se opreasca aici.

Studiind internetul nu am putut sa nu observ ca exista voci care confirma ca cei care au apreciat seria Kovacs considera efortul sau de a scrie fantasy drept un experiment nereusit. S-a spus ca, probabil, Richard K. Morgan are impresia ca a inventat roata,  pentru ca a precizat in diverse interviuri ca nu a citit prea mult fantasy la viata lui. De autori recenti mai importanti nici sa nu mai vorbim. Dar lasand discutiile la o parte cred ca important este ca volumul doi, The Cold Commands, a aparut pe piata inca de la finele lui 2011 si deja cititorii sunt impartiti, iar, in doua tabere.

Christopher Ransom – The Birthing House

O carte ce mi s-a nimerit pe reader si pe care am luat-o la rand la citit fara vreun motiv anume si fara ca numele autorului sa-mi spuna ceva. De altfel sunt satul de atatea filme si carti cu case si conace bantuite incat chiar nu stiu ce m-a determinat sa o deschid si mai ales, sa o duc pina la capat. Si asta clar ca e un lucru mare. Pentru ca  pe linga faptul ca se foloseste de o constructie al carei potential a fost exploatat la maximum de alti predecesori, pe deasupra Cristopher Ransom nu reuseste  deloc sa impresioneze vreun pic, macar prin idei sau, de ce nu, talent literar.

Un plus totusi are, la constructia mai atenta a personajului central si la conturarea profilului psihologic al acestuia, dar cind aceasta se intinde pe jumatate de carte cred ca oricine ar reusi pina la urma sa o scoata la capat. Si oricum acest lucru nu este de ajuns si nu salveaza o carte care nu are o poveste bine pusa la punct ci total ambigua si aproape total lipsita de principalul ingredient. Suspansul, tocmai ce era mai important, absenteaza si el cu desavarsire in prima parte de volum, iar apoi nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Poate incercand sa compenseze tocmai aceasta problema, si-a pierdut capul si a cam ametit scenele, existand uneori prea multe cadre de sine statatoare si fara vreo legatura cu plotul principal. 

Pentru ca pina la urma aici e problema. Ajungi la finalul cartii si, in loc sa ai, hai, poate unul sau chiar doua semne de intrebare, asupra carora sa zicem ca meditezi, sau sa descoperi aspecte ascunse in text, de fapt esti mai in ceata decat la inceput. De ce a trebuit sa moara respectivul? Cine l-a omorat? Care e treaba cu personajul celalalt si ce legatura are cu casa? Multe, multe enigme care nu se deslusesc deloc, desi cititorul trage speranta ca poate, poate o sa aiba parte si el de ceva explicatii mai concrete.

Conrad Harrison un seminimeni din L.A., pasionat de cresterea de serpi, devine un om cu un cu totul alt statut social dupa moartea tatalui si incasarea politei de asigurare a acestuia. Astfel intr-un impuls de moment cumpara o casa veche in Wisconsin, in care se muta imediat chiar daca sotia lui, Jo, mai mult plecata prin delegatii si training-uri decat pe acasa, nu-i impartaseste entuziasmul. Drept dovada imediat dupa mutare ea pleaca la un alt training de cateva luni, in loc sa ramana cu sotul ei, pentru a-si rezolva problemele din casnicie, relatia lor scartaind big time. Astfel Conrad este cam singurul care va tine piept sunetelor ciudate- sub forma plinsetelor de bebelus- ce bantuie casa, petelor de singe imense impregnate in podea, sau fantomelor cu care da nas in nas si care, din cand in cand, ii mai trosnesc, la propriu si cate o bucata sanatoasa dupa cap, etc.. Da, situatie comica, dar stati linistiti ca oricum nu aflam de ce.

Nu am emotii si o cataloghez fara probleme in categoria cartilor pierdere de vreme. Si nici pe autor nu-l vad prea bine. Sau pe cel care are tupeul sa vorbeasca de bine despre cartea asta. Vezi comentariul de mai jos.

If The Birthing House had just been a biting and well-written novel about a contemporary marriage, that would have been enough to make it worth your time. If it had just been the kind of genuinely scary story that makes little hairs stand up on the back of your neck, that would have been sufficient as well. But what’s remarkable is that it manages to have the best of both genres, without sacrificing thrills for insight. This is a rare thing: a ghost story with class. Read it.

Peter Blauner

Suzanne Weyn – Empty

Premisa cartii este interesanta. Ca autoarea nu a stiut sa profite de ea asta e o cu totul alta discutie. Intr-un viitor neprecizat exact, resursele de petrolul sunt pe terminate determinand o crestere astronomica a pretul benzinei. Ca tabloul sa fie complet se porneste si un razboi micut intre SUA si Venezuela, tara ce se lauda cu resurse nelimitate de petrol, dar pentru care cere un pret exorbitant. Autoarea surprinde viata unor adolescenti americani confruntati cu situatia grea de a o lua de la capat intr-o lume complet noua. Pentru ca pina in final, dupa un uragan aprig, se constata ca de fapt lumea si-a epuizat total resursele de petrol asa ca transportul, atat de marfa, cat si de persoane, devine un adevarat lux. Curent nu mai e, asadar si prin urmare omul trebuie sa se descurce cu o serie de resurse limitate si, mai pe scurt, sa revina la epoca agricola. Cu alte cuvinte, haosul pune stapanire pe lumea cum o cunoastem noi astazi.

Cred ca volumul de fata are si un anume public tinta si eu nu fac parte din el. Pentru ca daca ar fi sa ma iau si dupa numele editurii care a publicat cartea, Scholastic Press, se poate trage foarte usor concluzia ca este o carte destinata adolescentilor. Astfel s-ar explica lipsa unui fir narativ coerent, a unor personaje bine ancorate in peisaj si a unor explicatii sau detalieri ce ar fi tinut de bunul simt al autoarei. Dar daca ne punem de acord ca e o carte mai mult educativa, cu un mesaj ecologist evident, nici nu trebuie sa mai despicam firul in patru.

Noroc ca a fost si scurta asa ca nu mi-am pierdut prea multa vreme cu ea. Pe viitor cand o sa mai lovesc de autoare, daca o sa mai fie cazul, o sa mi se aprinda sigur un beculet rosu. Da, e clar, sigur de evitat .

Per ansamblu a fost un volum mai reusit decat precedentul si chiar am fost un pic dezamagit cind mi-am dat seama ca l-am confundat pe autor ( nu stiu de unde  mi s-a tras ) cu Guy Gavriel Kay care pe deasupra mai si scrie cu totul altceva,  si din pacate volumul trei al seriei nici macar nu e scris inca. Dar mult nu mai e pina departe si nu pot decat sa astept cu nerabdare si data de 04 ctombrie 2011, data la care se preconizeaza ca va iesi pe piata din UK si volumul 3 al seriei , The Sacred Band .

Cartea porneste cam la cativa ani buni de la ultimele intamplari din volumul trecut si se concentreaza, la fel ca si in precedentul volum, asupra destinelor celor din familia  Akaran. Corinn, sora cea mare,  ajunsa regina peste noapte si mamica mai nou, conduce tara cu o mina de fier si  sta cu frica in san ca vreunul dintre fratii sai sa nu emita pretentii si sa-i fure tronul. Insa lui Dariel Akaran, indragostit si el, si cu un posibil mostenitor pe drum (ce-i da dureri de cap si multe palpitatii reginei) numai la asta nu-i sta gandul. Si ce sa mai vorbim si de Mena, sora celor doi si reprezentanta Zeitei Maeben in aceasta lume, aflata mai mereu in fruntea soldatilor sai intr-o batalie sau alta din dorinta de a-si proteja poporul, bine,  dar si trimisa premeditat de surioara mai mare,  ce nu are niciun gand de a accede la tron.

Intriga e un pic cam incalcita, in bine, si te duce unde nici cu gindul nu gandesti, asa ca nu o sa insist asupra ei sa nu stric surpriza, ci va mai spun doar ca pe linga ce stiam din Acacia autorul mai vine cu inca doua rase cu totul noi, clanurile razboinice Auldek si negutatorii, dar in acelasi timp si detinatorii unor tehnologii de-a dreptul misterioase, Lothan Aklun. Acestea aduc un plus de culoare si necunoscut, ridicand subit stacheta evenimentelor dominate pina atunci doar de intrigile politice si teama bolnavicioasa si deja paranoica a printesei Corin de a nu fi tradata. Si dupa cum e normal se deschid cateva fire epice foarte atractive, autorul aducand in discutie destul de des elemente care amplifica sau dimpotriva complica tot mai tare actiunea. Citind si alte pareri am observat ca au aparut plangeri cum ca povestea se misca cam incet si dureaza prea mult pina se dezvolta fiecare fir epic in parte. Eu consider ca tocmai aceste elemente sunt puncte forte ale volumului, dovedind ca autorul stie cum sa te mentina conectat la lectura si iti induce pe nesimtite nevoia de a da pagina. Normal ca toti avem cite un personaj favorit in romanele pe care le citim si nu e nimic iesit din comun daca ne dorim mai multa actiune cu el. Impresia mea e ca uneori tocmai micile detalii si personajele neinsemnate, cu rol de pioni secundari, dau culoare si savoare unei carti.

Intamplarile si evenimentele romanului sunt prezentate prin raportarea la fiecare personaj in parte, asemanator cu primul volum, si cum se poarta in zilele noastre. Adica destinul  fiecarui personaj in parte ( si nu sunt chiar putine la numar) este urmarit  in capitole separate fata de restul, desi dupa cum e si logic acestea se mai si reunesc in dese cazuri sub umbrela aceleasi secvente. Asadar ai de stat la coada pina sa ajungi la capitolul rezervat personajului preferat.

O alta situatie ce mi-a sarit in ochi ar fi ca de aceasta data  autorul a insistat un pic mai mult pe  magie si  inovatiile tehnologice de care va spuneam mai sus, ale rasei Lothan, totusi nu a detaliat  exagerat, pentru ca in fond nici nu este vorba de un volum de dimensiuni gigantice ca la alti autori, sa si aiba loc sa se intinda. Oricum, sigur in volumul trei vor capata o importanta si mai mare, si aici ma refer  mai mult la magie, pentru ca deja au fost sadite semintele pentru cel putin trei fire narative propice pentru o asemenea evolutie. Si sa nu mai vorbesc de batalia epica ce se preconizeaza ca va avea loc tot in volumul trei. Nebunie totala.

Daca ar fi sa aleg intre cele doua volume mie mai mult mi-a placut The Other Lands si, cum am si terminat-o, as fi si vrut sa am la indemana si sa devorez si volumul urmator. Din pacate mai e de asteptat.

(Si tot din pacate va anunt ca o perioada eu voi lua pauza de la scrisul pe blog. Da, stiu, si asa nu am scris prea multe in ultimul timp si intensitatea publicarii articolelor a scazut . Nu pot estima exact pentru cat timp voi sta pe tusa. Ca vor fi 2 sau 3 luni vom vedea. Sau poate ca voi reusi sa mai introduc cate ceva intre timp. Nu exclud nici varianta asta.)

The Sad Tale of the Brothers Grossbart - Jesse Bullington

*

Recomandata de Vandermeer, doar de asta m-am si repezit sa o cumpar cu ceva timp in urma, The Sad Tale of the Brothers Grossbart promitea mult. Cel putin asa parea la prima vedere. Intr-o Europa macinata de greutatile epocii medievale, doi frati un pic sandilai se dedau la profanarea de morminte, la niscaiva crime de razbunare si in plus o mai pun din cand in cand si de cate o lupta apriga cu ce creatura monstruoasa le sare-n cale.

*

Din pacate insa, doar premisele au fost bune pentru ca Jesse Bullington nu m-a convins deloc cu stilul si modul sau de a aborda firul intamplarilor. Eu il cred ca a incercat sa obtina ceva mai special si sigur ca sunt persoane care apreciaza rodul muncii sale (hmm, nu ma intrebati de ce, ca nu cunosc motivul), insa eu am ramas cu impresia ca ceva nu se leaga, ca nu reuseste sa trezeasca deloc interesul cititorului pentru personajele sale si, lucrul cel mai important, pentru evolutia ulterioara a acestora.

*

As spune ca  uneori chiar nu e de ajuns sa-ti imaginezi niste creaturi mai speciale si ceva intamplari si sa le “arunci” intr-o carte. Partea buna e ca macar coperta e destul de interesanta, desi prea mult nu ma mai consoleaza asta acum.

***

Feed – Mira Grant

*

Feed este inca un roman postapocaliptic in care un virus naprasnic loveste lumea si transforma marea parte a populatiei in morti umblatori. Pina acum nimic nou sub soare. Ceea ce deosebeste Feed de restul romanelor este faptul ca ne aflam in anul 2035 si lumea s-a obisnuit asa de tare cu prezenta zombilor ca unii isi si filmeaza aventurile din sanul hoardelor si apoi  le uploadeaza pe net pentru ca aventurile sa fie impartasite lumii intregi. Deh, oamenii sunt cam plictisiti. Sau cel putin specimenele mai tinere si mai neastamparate.

*

Autorul disimulat (special) pentru romanul de fata in autoare ne ameninta apoi cu o intriga incurcata ce va pune in pericol destinele eroilor nu prea copti si cu chef de intrigi, insa eu din pacate nu am avut rabdare sa merg mai departe. Am citit vreo 30 de pagini si nu mi s-a luminat niciun beculet asa ca…next…

ps: sa stiti ca volumul de fata e abia primul din trilogia intitulata sugestiv, Newsflesh …da,da.. primul.

Ideea ca vampirismul s-ar transmite si cu ajutorul unor paraziti inzestrati cu o serie de caracteristici morfologice unice nu este deloc rea, insa povestea in sine nu sparge niciun canon. Plus ca debutul abunda in descrieri plicticoase si cam dese asa ca pina sa porneasca actiunea propriu-zisa mai poti face linistit  doua ture prin parc. Si uite asa m-am luptat eu cu romanul timp de vreo doua saptamani. Greu, greu de tot l-am parcurs. Totusi exista si cateva momente cat de cat dozate in care tensiunea atinge cote mai ridicate si se mai atenueaza un pic din impresia initiala. Si nu stiu de ce, dar povestea fostului profesor Abraham Setrakian, avand in dotare si ceva origini romanesti (cum altfel!?) devenit din nevoie vanator de vampiri a reusit sa-mi trezeasca un pic interesul. Mai ales cand sunt prezentate in flashback-uri o serie de intamplari din viata acestuia ce i-au marcat in mod definitiv si irevocabil  evolutia ulterioara si intregul destin zbuciumat de care va avea acesta parte. Si e surprinzator (sau nu)   pentru ca altor cititori tocmai aceste flashback-uri nu li s-au parut prea la locul lor. Dar sa revenim.

Intr-o saptamana Manhattan-ul va fi ras de pe fata pamantului. Nu chiar literalmente, dar pe aproape. Intr-o luna intregul continent American se poate confrunta cu aceeasi soarta. In doua luni intreaga lume.Singurii care se opun raspandirii virusului vampiresc sunt un epidemiolog si colega sa, meditati si supravegheati indeaproape de mai cunoscatorul  si experimentatul Abraham Setrakian. Si daca avem in vedere ca aparitia vampirului raspunzator pentru aceasta infectie este legata de o o conspiratie mult mai elaborata si in acelasi timp prezenta lui pe taramul american este o amenintare pentru ceilalti sugatori de singe varstnici, putem trage concluzia ca este un subiect urmeaza sa se dezvolte mult mai mult.  Si zic asta pentru ca The Strain este doar primul volum din ceea ce se anunta a fi o trilogie.  Din acest motiv si finalul romanului este astfel realizat incat chiar daca nu ai sti ca urmeaza si al doilea volum tot ti-ai da seama ca povestea nu s-a incheiat aici. Doar ca din pacate eu nu mai sunt curios deloc de ce se va intampla in continuare.

Se pare ca Chuck Hogan ar mai fi scris niste carti, insa eu nu pot spune ca am devenit deodata un fan infocat si m-as fi facut curios de ce comori ascunse se gasesc in paginile semnate de el. Desi poate gresesc un pic pentru ca pina la urma nu este in totalitatea cartea lui, insa tot mai bine vizionez un episod din Blade ca am impresia ca sunt mai castigat si nu pierd oricum mare lucru.  Personajele nu ar fi rau construite, dar  nici nu m-am omorat dupa ele. Parca cam multe elemente lasa impresia de scenariu de film, lucru care nu ma mira tinand cont si de statutul lui Guillermo.

Intr-o alta ordine de idei eu am citit varianta originala a volumului asa ca nu am idee despre traducerea celor de la Litera.  Pacat ca nu este chiar ce se vrea si ca asemeni lui Boneshaker imi lasa impresia ca este o carte mediocra umflata excesiv de media si blogurile de profil. Si cam asta  e tot. Pam pam.

]]> http://www.cititorsf.ro/2010/06/26/the-strain-guillermo-del-toro-chuck-hogan/feed/ 16 http://www.cititorsf.ro/2010/06/14/the-windup-girl-paulo-bacigalupi/ http://www.cititorsf.ro/2010/06/14/the-windup-girl-paulo-bacigalupi/#comments Mon, 14 Jun 2010 19:54:22 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=9848 Cartea demareaza cam greu, de aici si reticenta mea initiala in a o aborda mai devreme, si primele 50-60 de pagini au rolul de a te introduce in atmosfera unei Thailande bine plasata geopolitic pe harta unei lumi aflate intr-o etapa de reconstructie. Asta pentru ca ne aflam intr-un viitor dominat de bolile genetice si in care goana dupa calorii este unul dintre principalele obiective ale corporatiilor multinationale de profil. Textul urmareste intamplarile prin care trec mai multe personaje si te cam intrebi la inceput de ce i-a pus autorul numele Windup Girl daca actiunea se concentreaza asupra unor cu totul alte personaje; Emiko, o asemenea windup de o frumusete rapitoare, creatie androida a inginerilor japonezi, apare sporadic in prima jumatate de roman. Rasa windup a fost special conceputa pentru a-si servi stapanul, androizii avand inserate in subconstient o serie de bariere mentale tocmai pentru a se respecta aceasta stare de fapt. Insa Emiko isi doreste cu atata ardoare sa poata scapa de conditia sa actuala si sa-si invinga proprile temeri si conditionari incat niciun lucru nu este imposibil.

Cel asupra caruia se concentreaza firul narativ, si in aparenta figura centrala a romanului, geneticianul american Anderson Lake, este un om-calorie, o persoana bine pregatita aflata in cautarea unor noi surse de hrana. In subordinea lui directa il gasim pe Hock Seng, un refugiat chinez, ce se traduieste cu incapatinare sa obtina o noua sansa pentru a-si putea lua viata de la capat.

Bacigalupi porneste de la o serie de intamplari simple si cu pricepere strange neincetat ite narative intr-o adevarata pinja de paianjen in care actiunile, in aparenta aleatorii, ale personajelor, au consecinte fatale pentru restul celor implicati. Asta la un anumit moment, pentru ca initial toate sunt bune si frumoase, insa nimeni nu realizeaza ca dupa colt te poate lovi foarte usor trenul. Scriitorul lasa impresia ca este un adevarat maestru al loviturilor de scena, nu de putine ori destinul actorilor volumului de fata suferind o evolutie sinusoidala.

Thailanda este un taram plin de culoare, exotism si unicitate care datorita mandriei si priceperii populatiei sale a reusit sa faca fata goanei dupa calorii si si-a pastrat o usoara, dar importanta independenta fata de marile trusturi ce conduc la propriu lumea. Totusi, nu va lasati inselati, taramul nu este unul idilic si in esenta, pentru ca isi are si el proprii demnitari corupti, lupte de culise si intrigi secrete, mite si contrabanda cu hrana sau alte obiecte pretioase necesare supravietuirii, plus o isterie sora cu moartea ca populatia locala sa nu se imbolnaveasca de diverse boli cu efecte mutagene si transmitere imediata de la om la om.

Prea multe dulcegarii nu exista la Bacigalupi, acesta concentrandu-se mai ales pe alegerile ce trebuie sa le faca fiecare personaj in parte si pe ironia sortii ce intervine aproape cu incapatinare in viata fiecaruia, accentuand ideea ca intr-o o secunda intregul destin poate sa-ti fie dat total peste cap. Este si o carte despre umanitate si rivalitate, dar si despre concurenta acerba, dominata de violenta si crimele sustinute de o lupta frenetica pentru cunoastere si bogatie. Uneori idealul urmarit ne poate ingenunchea foarte usor, insa poate rezulta nu doar intr-o evadare din anonimat, ci poate fi privit si ca un mod de viata cu adevarat virtuos. De altfel, unii chiar au considerat ca printre minusuri se numara tocmai violenta prea ridicata si scenele mai mult decat explicite, existand temerea ca ar putea afecta anumiti cititori mai tineri. Insa eu nu cred ca poti reusi sa-ti transmiti mesajul cum trebuie si sa-ti faci o lume credibila fara a te folosi de toate tarele vietii. Sa fim realisti, violenta ne inconjoara din cele mai vechi timpuri si pina astazi din toate partile si in toate mediile. Fie ea fizica sau doar verbala, exista si nu o poti da la o parte asa usor.

Personajele, un adevarat punct forte pentru reusita oricarui roman, sunt foarte reusite si chiar iti pare rau cand mai paraseste cate unul scena. Din punctul meu de vedere nu exista niciun termen de comparatie cu ultima lucrare a lui China Mieville, The City & The City, romanul lui Bacigalupi fiind la ani-lumina fata de creatia sufocanta a lui Mieville, autor care a dat ce a avut mai bun in Perdido Street Station, a mai scazut un pic motoarele in The Scar, pentru a-si pierde mult din inspiratie in The Iron Council, si observ asta cu indulgenta pentru ca as putea apela si la termeni mai duri. Insa aceasta este doar parerea mea si nimeni nu va fi impiedicat sa considere The City & The City ca fiind una dintre lucrarile complete si de deplina maturitate ale lui Mieville.

Continuand cu Bacigalupi as vrea sa bifez si premiile castigate pina acum. E cam mare pomelnicul, dar trebuie amintite chiar si doar pentru a exemplifica cum poti reusi cu un roman sa incasezi intr-un an cele doua mari premii ale genului. Nebula e deja bifata si sper eu ca in curand sa se adauge si Hugo pe lista. Pentru ca merita din plin.

• 2010: Won the Compton Crook Award for Best First Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2010: Nominated for Hugo Award for Best Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2010: Won the Nebula Award for Best Novel for The Windup Girl, Night Shade Books, 2009
• 2009: Won the Locus Award for Best Collection, for Pump Six and Other Stories (Night Shade Books, 2008)
• 2009: Won the Locus Award for Best Novelette, for Pump Six (Pump Six and Other Stories, Night Shade Books, 2008)
• 2006: Won the Theodore Sturgeon Award for The Calorie Man (The Magazine of Fantasy and Science Fiction, Oct/Nov 2005)

In incheiere as sublinia ca imi pare cu adevarat rau ca universul lui Bacigalupi a trebuit sa-si inchida portile pentru cititor si ca lumea cu adevarat unica a romanului a fost redusa la tacere. Mi s-a parut unul dintre cele mai complete romane pe care le-am citit in ultimii ani, caracterizat nu neaparat printr-un subiect de o imaginatie debordanta ci mai degraba prin personaje puternice, o povestire bine inchegata si o stiinta a scrisului mai mult decat prezenta. Una peste alta, cititorul este adevaratul castigator in urma stradaniilor scriitorului si nu putem decat spera ca Paulo Bacigalupi nu va scadea stacheta si se va ridica la nivelul asteptarilor si in viitor. Pentru mine The Windup Girl este una din putinele carti adevarate, cu substanta in adevaratul sens al cuvantului, de nota 10 zece curat. Pe scurt, un roman imposibil de trecut cu vederea de catre cititori si critica deopotriva.

“It’s ridiculous how good this book is… Bacigalupi’s vision is almost as rich and shocking as William Gibson’s vision was in 1984… I hope he writes 10 sequels.”
–Lev Grossman, author of The Magicians

“Bacigalupi is a worthy successor to William Gibson: This is cyberpunk without computers.”
–Time Magazine, Best Books of 2009

This complex, literate and intensely felt tale, which recalls both William Gibson and Ian McDonald at their very best, will garner Bacigalupi significant critical attention and is clearly one of the finest science fiction novels of the year.” – Publishers Weekly

Actiunea se desfasoara de-a lungul a doua orase invecinate, din sud-estul Europei, Beszel si Ul Qoma. Pina acum nimic nou, insa particularitatea consta in faptul ca aceste orase sunt plasate fizic in acelasi loc, cetatenii fiecaruia ignorandu-i deliberat si semi-constient pe cei ai orasului rival. Nu v-am spus, dar intre cele doua orase relatiile nu sunt chiar asa de stranse, existand animozitati si sustinatori fanatici ai superioritatii orasului natal in fiecare tabara. In acest cadru fantastic inspectorul de politie din Beszel, Tyador Borlu, ancheteaza moartea unei tinere studente, o sustinatoare infocata a ideii cum ca un al treilea oras, Orciny, supravegheaza din umbra intreaga activitate a celor doi vecini.

Primele 40-50 de pagini din carte mi s-au parut istovitoare si daca nu era vorba de Mieville si de faptul ca majoritatea a fost entuziasmata de volum, nu prea aveam rabdare sa continui. Nu am vizualizat aproape deloc spatiile descrise de autor si nici nu am manifestat vreo tendinta spre a ma chinui prea tare. Fiecare pauza de dialog a fost ca o gura de aer rece si inviorator, silindu-ma sa savurez cu nesat fiecare cuvint in parte. Si asta nu din cauza ca Mieville e vreun maestru in arta vorbirii si a discutiilor orale, ci pentru ca eu m-am simtit dominat de aceasta stare de confuzie in ceea ce priveste harta celor doua orase si modul in care interactionau cetatenii acestora.

In plus, se aduc in discutie cam multe factiuni si organizatii secrete si altele care mai de care mai pseudo-paramilitare, ultranationaliste sau chiar naziste. Secretomania e la ordinea zilei.Poate un alt motiv pentru care nu am fost impresionat este si faptul ca nu sunt genul care citeste un roman pentru mesajul ascuns dincolo de cuvinte sau transmis chiar si explicit. Parca cam mult a plusat Mieville pe interesele sale, altfel ca unele aspecte ale scriiturii au cam ramas, spre dezamagirea mea, pe planul secund. Niste colturi de cladiri, o atmosfera de stat inchis politienesc, cetateni care trebuie sa nu se vada unii pe altii pentru ca altfel ar incalca regulile si ar risca pedpse severe, un aparat de represiune nemilos si secret, piste mai mult sau mai putin false nu ma incalzesc cu nimic

Noroc cu povestea politista, care si aia curge destul de lent la inceput, autorul concentrandu-se mai ales in a ne introduce in lumea particulara a celor doua orase vecine. Amprenta specifica lui Mieville este vizibila abia pe finalul romanului cind se trece la capitolul Breach si ai posibilitatea sa simti ca participi efectiv cu adevarat la intreaga nebunie ce se declanseaza inaintea deznodamantului. Final a fost usor dezamagitor si mai putin revelator decat m-am asteptat, insa macar nu s-a lungit prea mult cu formalitatile. Noroc si cu personajul central, inspectorul Borlu, un adevarat politist devotat cauzei sale si apararii drepturilor umane, care mai reuseste sa mentina vie flacara curiozitatii in ceea ce priveste evolutia ulterioara a evenimentelor, ca altfel lasam demult cartea din mina.

Nu prea inteleg de unde atata entuziasm in jurul cartii, pentru ca The City & the City mi se pare foarte departe de lumea solida, diversificata si plina de culoare, exotica  si nemaintalnita din Perdido Street Station, unde pina si Necuratul isi facea simtita prezenta. Este originala, da, ca tema si mod de abordare, dar acest aspect nu mi se pare indeajuns.

Am stiut de la inceput ca nu ma va prinde, de asta am si ezitat atata in a o citi si deja incep sa am indoieli si in ceea ce priveste Kraken-ul. E de inteles ca Mieville nu si-a dorit sa ramana ancorat si nimeni nu-si doreste sa fie considerat drept scriitorul unui singur univers, oboseala imaginarului fiind de altfel vizibila la al treilea volum al sau, The Iron Council, insa nu stiu cat de bine il prind aceste schimbari. Dar daca ar fi sa merg pe mina majoritatii si sa tin cont ca pina acum nu prea am vazut critici directe sau cronici acide la adresa volumului de fata, inseamna ca pina la urma miscarea i-a reusit. Cu partile ei bune si rele.

Acum nu exclud din start nici varianta, plauzibila, ca gusturile mele sa nu fie chiar pe aceeasi lungime de unda cu ale majoritatii (lucru de altfel vizibil in dese cazuri chiar aici pe blog) si  cartea de fata sa nu fie una digerabila dupa standardele personale. Totusi asta nu m-ar fi impiedicat sa ma entuziasmez si eu la anumit capitole, ori in afara de final restul e doar o treapta pentru a ajunge acolo si nimic mai mult. Sincer Mieville imi pare ca se cam indeparteaza de forma care l-a consacrat si spun asta avand in vedere si premiul luat pe volumul de fata sau cele la care inca mai are o sansa. Talent exista, dar poate nu e destinat tuturor cititorilor sa se bucure de el.

Citate:

The City & the City is China Miéville’s best novel since The Scar, and the tightest and most politically observant of his career.

http://www.sfreviews.net/

Haha! Nu ma pot abtine sa nu rad.

If Philip K. Dick and Raymond Chandler’s love child were raised by Franz Kafka, the writing that emerged might resemble China Mieville’s new novel, “The City & the City.”

Los Angeles Times

Cine are nevoie de Kafka stie unde sa-l gaseasca. Eu voiam Mieville.

Keeping his grip firmly on an idea which would quickly slip from the hands of a less skilled writer, Miéville again proves himself as intelligent as he is original.

Michael Moorcock, The Guardian

De altfel, pina in acele momente,  cartea a curs destul de bine, si in plus nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la George R. R. Martin – nu ca ar semana prea tare, totusi ceva ceva paralele  s-ar putea identifica cu usurinta, parere pe care de altfel am vazut ca au impartasit-o si alti cititori de pe alte meleaguri mult mai in tema cu abordarea lui Durnham. Bine, personajele lui Martin parca au o alta profunzime si se misca natural, nu e nimic fortat din acest punct de vedere, pe cand la Durnham s-ar simti o anumita slabiciune influentata de modul in care a construit autorul intregul roman. Par usor rigide, chiar batoase, nu prea exista un personaj central ce sa mai descreteasca fruntile cititorului, sa detensioneze atmosfera, sa mai arunce din cand in cand o gluma sau o vorba de duh, cum se intampla la Martin cu indragitul Tyrion.Nu avem neaparat un erou central, desi aceste premise ar putea fi intrunite de unul dintre personaje, ci autorul a preferat sa se concentreze asupra unei intregi familii regale, plus pachet bonus inamicii acesteia sau dupa caz, aliatii de conjunctura. De altfel, si constructia romanului este structurata in capitole ce urmaresc separat destinul fiecarui personaj, sarindu-se de pe un continent pe altul, de pe mare pe uscat,  pregatind cu pricepere terenul pentru evenimentele ulterioare. Nu prea ai timp sa te plictisesti in Acacia lui Durnham, fiecare personaj in parte avand de luptat cu demonii  proprii si cu alte creaturi care mai de care mai fantastice. Acacia este un imperiu in care magia a fost uitata, nu insa si desconsiderata, unde targul cu o misterioasa rasa apasa greu pe umerii maselor, dar cantareste la fel de mult si in constiinta dinastiei conducatoare ( si asta in ciuda beneficiilor evidente ce se obtin in urma tributului -Quota-  misterios achitat anual de acacieni catre rasa Lothan Aklun, asa numitul Retribution). Taram unde piratii bantuie marile si nu se dau in laturi in a ataca navele pline de bogatii ale Ligii Comerciale (cea mai puternica companie a lumii, ce detine monopolul in cazul targului de care am adus aminte mai devreme), unde acacienii practica un stil special de lupta numit Formele (cu diferite tactici de abordare pentru fiecare situatie, in functie de pericol si caracteristicile adversarului) iar cei din rasa Mein apeleaza la un duel mortal, Maserat, pentru a-si stabili conducatorii.  Si in plus exista numeroase popoare si creaturi de poveste despre care nu se stie aproape nimic (asta pina cind nu sunt aduse in prim-plan). Deseori personajele isi intrerup discursul pentru a povesti diverse legende pe modelul Tolkenian, introducandu-ne pe nesimtite in trecutul si miturile taramului Known World-ului .

Intr-un asemenea cadru, una dintre rasele exilate in nordul inghetat cu 22 de generatii in urma de acacieni, poporul Mein, condus de trei frati fasneti, planuieste un complot indraznet pentru a rasturna puterea si a ridica blestemul stravechi si, partial, tainuit cam in jumatate de roman, ce apasa pe umerii lor. Avand in vedere ca nu ar fi putut reusi singuri apeleaza la numerosi aliati, fie din interiorul inamicului, fie la un popor nomad, Numrek-ul, dornic de afirmare si glorie pentru care este evident ca razboiul este un mod de a fi. Asadar nu ducem lipsa de batalii singeroase si rapide, de comploturi si masinatiuni politice bine tesute si care au parte de deznodamantul scontat sau dimpotriva care se pot intoarce cu viteza unui bumerang asupra uneltitorului, de situatii surpriza si personaje misterioase plus ceva “pastile” aruncate despre ce s-ar putea gasi dincolo de hotarele imperiului cunoscut al Acaciei si franturi de amanunte despre popoarele ce domiciliaza acele meleaguri.

Recent am aflat ca Durnham, castigator al  Campbell Award 2009, a mai scris si romane cu tenta istorica; Mandria Cartaginei – Romanul lui Hannibal (Pride of Carthage, Doubleday, 2005) publicat la noi editura RAO ar fi unul dintre ele. De carte chiar m-am lovit recent printr-o librarie, si deci nu se poate spune ca e chiar un incepator in ale scrisului. As remarca si numeroasele influente nordice sau africane, plus altele pe care nu le-am pus eu cap la cap, care strabat cartea de la un capat la altul. Per total este un volum interesant ce probabil isi va gasi destui fani si pe la noi (asta daca nu sunt deja), o adevarata gura de aer pentru cei familiarizati cu Martin si un posibil surogat pina ce va aparea volumul urmator de la Nemira.

Cum spuneam, nu mi-a luat mult sa-l devorez, dilema cea mai mare fiind nu daca mi-a placut, asta nu mai incape nicio indoiala, ci daca volumul urmator contine ingredientele necesare ca acesta sa se dovedeasca pe gustul meu. Nu prea mi-a placut nota in care a incheiat autorul Acacia: The War With the Mein si nici personajul ce a preluat cu adevarat fraiele puterii, insa avand in vedere ca este un scriitor  imprevizibil, ce-si urmeaza cu incapatinare inspiratia, chiar daca rezultatul este posibil sa nu placa tuturor, nu exclud deloc si o abordare in viitor a volumului doi, Acacia: The Other Lands.

Si cateva citate de care am dat dupa terminarea articolului si in care se sublinieaza cam aceleasi impresii ca ale mele. Deci thumb up for me

A big, fat, rich piece of history-flavored fantasy… Imagined with remarkable thoroughness.

Time

One of the delights of reading Acacia are the sudden, unexpected developments in the story. Durham is completely unafraid to play against convention and the reader’s expectations.

Just when you think the story is going to fall into a familiar pattern, characters die, or their actions expose motivations that are completely apart from what you’d expect them to be.

SF Site

Treachery in the throne room, princes in hiding, ancestors reaching from beyond the grave, wars of succession—this is a novel that Shakespeare would have loved. David Anthony Durham is rebuilding epic fantasy from the ground up. There are books that you visit for a vacation and then there are books that you live in. Get ready to have your mail forwarded to Acacia.

James Patrick Kelly, Hugo Award Winner

]]> http://www.cititorsf.ro/2010/05/15/acacia-david-anthony-durham/feed/ 1 http://www.cititorsf.ro/2010/05/02/patient-zero-jonathan-maberry-una-calda-chiar-fierbinte/ http://www.cititorsf.ro/2010/05/02/patient-zero-jonathan-maberry-una-calda-chiar-fierbinte/#comments Sun, 02 May 2010 18:21:11 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=9327 Romanul de fata a fost pentru mine o surpriza placuta. Spre rusinea mea, prea multe nu stiam pina acum de Jonathan Maberry, castigator al premiului Stoker in 2007 cu romanul de debut Ghost Road Blues, primul volum al trilogiei Pine Deep, si un scriitor profesionist implicat activ si in predarea de cursuri pentru cei doritori a se scoli in arta scrierii. A mai cochetat cu benzile desenate, poezia, scenariile de videoclipuri si piese de teatru, artele martiale – despre care a si scris cateva carti – si lista de activitati in care este implicat autorul se intinde considerabil.

In Patient Zero, autorul a reusit sa combine o serie de amenintari cu substrat cat se poate de real, si tocmai acest grad de autenticitate si realism crescut poate soca, in primul rand, cititorul. Pe scurt, aflam ca o celula terorista de ideologie musulmana, pusa, cum altfel, pe distrugere si haos in numele atotputernicului si unicului Allah, reuseste sa puna mina pe o finantare ilicita. Finantarea de fapt are in spate alte interese decat cele ale fanaticilor teroristi, insa ghidandu-se dupa deviza “scopul scuza mijloacele” si scopul in cazul nostru fiind puterea, diferenta existenta la nivelul ideologic nu-i afecteaza prea mult pe cei in cauza. Pentru a dobandi aceasta putere, se planuieste cu atentie si in detaliu un atac in forta asupra natiei americane aflata inca sub urmarile socului atentatelor de la 11 septembrie.De data aceasta arma folosita este una biologica, un virus ce inoculat intr-o gazda o transforma rapid intr-un fel de mort umblator capabil sa infecteze pe oricine in urma unei muscaturi banale. De partea cealalta a baricadei se afla ofiterul de politie Joe Ledger, fost militar, un individ cu aptitudini deosebite,recrutat de o agentie guvernamentala puternic secretizata, in sensul ca cel care o conduce primeste ordine direct de la presedintele Americii avand libertate de miscare si financiara totala si neconditionata. Formand o echipa de duri si profesionisti ai armelor si tacticilor armate diverse, Joe incearca sa gaseasca o solutie pentru a anihilia celula terorista si pentru a le dejuca planurile sinistre.

Este o intriga bine pusa la punct, cu elemente component clasice, insa autorul a stiut cum sa se foloseasca de poveste, de personaje si subiect pentru a pune bazele unui roman solid ce te tine cu sufletul la gura in fiecare moment. Nu cred ca am simtit in vreun moment ca sunt plictisit sau ca vreau sa las cartea din mana. Personajele nu puteau fi construite mai credibil decat atat, autorul trecand cu usurinta de la eroul nonconformist Joe confruntat cu proprii demoni ai trecutului, la conducatorul de organizatie secreta misterios, cu o personalitate taioasa si acida, capabil de orice, la teroristii dedicati trup si suflet cauzei (cum altfel?!), la patronii avuti de companii ce tot mai tanjesc la si mai multa putere, la cercetatori geniali care-si irosesc insa cunostintele in activitati cu efecte nocive pentru omenire, la mortii umblatori insetati de singe si total lipsiti de viata, si lista continua.

Totul este cat se poate de real si de actual, comploturile ce se tes in roman putand avea oricand corespondenta si in viata de zi cu zi a omenirii. Este un roman electrizant dominat de actiunea frenetica si cursa cronometru a americanilor de a identifica amenintarea reala si de a evita un nou 11 septembrie. Referindu-ne la acest 11 septembrie,  autorul detaliaza cu punct si virgula multe dintre efectele acestui eveniment tragic asupra constiintei americane. Unul interesant, si poate mai putin cunoscut romanilor, este construirea unui entitati specializate in evitarea si identificarea potentialelor amenintari teroriste la adresa Americii, intitulata sugestiv Homeland Security. Ne sunt oferite astfel o serie de detalii usor picante si cu un caracter foarte apropiat realitatii, alaturi de o actiune punctata de dese rasturnari de situatii si multe elemente necunoscute, dar asupra caruia cititorul este avertizat din timp cu indicii atent plasate, totul intr-un melanj caruia putini cititori ii vor putea rezista.

Eu unul chiar am fost impresionat si entuziasmat de modul in care a concentrat autorul actiunea si s-a folosit de personajele sale. Uneori acesta si-a mai gasit timp si sa glumeasca, fie facand haz de necaz, fie atragand atentia asupra anumitor detalii la care un cunoscator nu s-ar putea abtine sa nu zambeasca. Printre altii avem si un cercetator chinez, pe numele sau Hu (pronuntat who) ahtiat dupa benzile desenate Marvel Zombies ce au in prim plan, culmea, mortii umblatori – de fapt supereroii Marvel metamorfozati in zombie heroes. Si trimiterile nu se opresc aici.

Indiferent daca aveti aceleasi gusturi cu mine sau nu, cred ca Patient Zero are capacitatea de a va tine cu sufletul la gura pina la final si dispune de toate atuurile pentru a va antrena intr-o aventura cum putini scriitori sunt capabili sa construiasca.

Din fericire autorul nu s-a oprit aici, si volumul de fata are parte si de o continuare deja aparuta pe piata, The Dragon Factory. Si o alta veste, buna sau nu, va decide fiecare, este ca primele 3 carti din serie au fost deja preluate din partea Sony de producatorul Michael De Luca (Se7en, Magnolia, Blade).

Abia astept sa puna mina si pe continuare. Sper doar sa fie la fel de buna ca si Patient Zero si sa nu mai am parte de alta dezamagire ca ar fi grav. Pina data viitoare va urez spor la citit si o saptamana reusita !

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică:

- Organizaţia nu e credibilă şi nici nu e construită de autor în aşa fel încât să aibă credibilitate: cine îşi permite să angajeze timp de 30-40 de ani o armată de oameni pentru a supraveghea un singur personaj, (fără să poată apoi să fie reprofilaţi) şi abia apoi să îi propună un contract, cu riscul de a fi refuzaţi şi a fi consumat resurse imense degeaba? E ceva atât de colosal că devine ridicol.

- Legea compensaţiei nu e o idee rea dar este prost manevrată, la fel cum Bolden e inimaginabil de bogat, consecinţele acţiunilor lui sunt enorme, în general totul suferă de gigantism în povestea asta.

- Responsabilul cu protecţia lui Bolden, Foster, nu se jenează să ucidă alte persoane pentru a îl apăra pe Bolden dar, exact când nu ar mai fi necesar decât un omor, taman pe ăla nu-l comite.

- Este greu de crezut ca un personaj care îşi petrece jumătate din roman aproape fără să se lege la şireturi, pentru că protectorii lui fac tot, să devină, în a doua jumătate, un expert în arta supravieţuirii pe cont propriu, care reuşeşte să se ferească de universul care vrea să îl omoare plus de toţi ceilalţi care vor şi ei să îi omoare, ba chiar să le mai producă şi pagube. E un soi de Howard Hughes meets Bruce Willis, adică nu e credibil.

- Dacă Bolden se mută pe hotelul-satelit, de ce adversarii lui nu se gândesc de la început să-l bombardeze, ci abia când situaţia se acutizează?

Şi aş putea continua dar şi aşa o să fiu acuzată de răutate. Culmea este că, în ciuda acestor scăderi, autorul reuşeşte să constuiască un anume suspans, inutil însă de vreme ce în final acesta nu culminează cu o concluzie clară.

Păcat de idee, că dacă era pritocită mai mult putea ieşi ceva mişto. Mă gândesc ce ar fi scos din ea Philip K. Dick…

2.

Eddie: DONEZ “INGER PAZITOR” APROAPE NOU, CITIT O SINGURA DATA.

Pe spatele romanului “Ingerul Pazitor” scrie:

“Mai mult decit un thriller ce se citeste cu sufletul la gura, noul roman al lui George Lazar e o carte ambitioasa, care surprinde prin profunzimea ideii principale: care este pretul vietii si, mai ales, cit de mult sintem dispusi sa facem, cit de departe am fi dornici sa mergem pentru a supravietui? Este oare cu putinta sa ne sustragem destinului? Putem pacali moartea? In INGERUL PAZITOR, George Lazar ne ofera o varianta de raspuns la aceste intrebari.”

Citatul e deopotriva adevarat si mincinos. Sa vedem de ce.

THRILLER… NOT

In dictionarul Merriam-Webster, termenul thriller e definit ca “one that thrills; especially : a work of fiction or drama designed to hold the interest by the use of a high degree of intrigue, adventure, or suspense”. Ingerul Pazitor ar trebui, deci, sa-mi trezeasca interesul si sa-mi provoace fiori prin amestecul bine dozat de intriga, aventura si suspans.

Din pacate, intriga e complet liniara si foarte previzibila pentru cei cu oarece inclinatie spre extrapolare. De fapt, e atat de previzibila incat am banuit unul dintre finaluri inca din capitolul doi, si am fost absolut convins de finalul respectiv in capitolul opt (cartea are 25 de capitole). Da, “unul dintre finaluri” e o exprimare foarte corecta.

Aventura e sablon. In perechile de mai jos, inlocuiti semnul intrebarii cu primul cuvant care va vine in minte cand va ganditi la pericol, in contextul cuvantului anterior,  si o sa obtineti exact evenimentele din carte: banca = ?, avion = ?, surfing = ?, California=  ?

Suspansul e sufocat in mod sistematic de folosirea fara sens si fara nici o retinere a unui procedeu literar numit expunere. 75% din carte, autorul explica. Mi se explica de doua ori cum se numeste jucaria care prezice momentul mortii unui om (se numeste Aparatul), mi se explica de trei ori la ce foloseste si de cinci ori cum functioneaza, mi se explica cum e organizat Ingerul Pazitor (si de ce…), mi se explica, explica, explica pana la refuz.

Nu pot sa spun ca autorul n-a incercat. Dimpotriva. S-ar putea chiar ca romanul asta sa va prinda, pentru ca, in ciuda tuturor stangaciilor, exista oleaca actiune, exista tensiune, si curiozitatea (morbida…) te face sa strangi din dinti si sa dai pagina mai departe.

Cu o conditie esentiala: sa nu va pese deloc de stil.

DESPRE STANDARDE

Cand deschid o carte, am o asteptare care unora li se pare absurda. Ma astept ca literele dinauntru sa formeze cuvinte, care sa curga frumos in propozitii si fraze cu sens. Daca aceste cuvinte formeaza o lume, daca lumea respectiva e interesanta si captivanta, daca personajele sunt din carne, nu din carton, daca mi se povesteste o aventura captivanta sau plina de invataminte, sunt de-a dreptul fericit. Dar prima conditie, primul examen pe care orice carte trebuie sa-l treaca in ochii mei este sa fie corect scrisa. Fara virgule intre subiect si predicat, fara dezacorduri gramaticale, fara schimbarea punctului de vedere la mijlocul unui paragraf, fara repetitii obositoare, fara imprumuturi din engleza acolo unde limba romana are sinonime perfect valabile, fara exprimari orale…

Ingerul Pazitor, pagina 7 (prima din capitolul 1): “De altfel, acesta nici nu stia ca tatal sau adevarat era altul decat barbatul pe care il vazuse alaturi de mama sa, cand avea doar cativa ani, de care isi amintea vag.”
Pagina 8: “Realiza in subconstient ca era ceva ciudat cu plicul negru si abandona sortarea corespondentei pentru a-l cerceta pe indelete”
Pagina 9: “Il puse reflex, impreuna cu dreptunghiul negru, intr-un buzunar, fara sa se decida daca era o farsa sau o amenintare si cu atat mai putin sa banuiasca cine i-o facuse.”
Pagina 10: “Incepuse deja sa regrete decizia, luata in ultima clipa, de a veni la inaugurarea expozitiei, cand multimea valuri brusc; cararea se franse cand mai avea de facut doar cativa metri pana la treptele muzeului. Fusese prins intr-un melanj uman, impreuna cu alti invitati, dar si cu oameni de ordine, intre care se amestecasera deja demonstranti, impinsi de cei aflati in spate”

Si tot asa. Am dat ca exemplu momentele in care firul lecturii s-a rupt; cate unul pe pagina, in primele pagini. Sunt chestiuni care par minore – folosirea verbului “a realiza” in loc de “a-si da seama”, invazia de virgule, “pusul reflex”… dar sunt tot atatea zgarieturi pe discul de vinil al textului (ia te uita, m-am molipsit de poezia neasteptata din citatul de la pagina 10).
Cum e lesne de imaginat, “zgarieturile” ajung pana la urma sa devina un zgomot de fundal continuu.

DEUS EX MACHINA AD NAUSEAM

Ian Bolden e idealul oricarui manelist. Are bani, masini, gagici si n-a facut mai nimic ca sa le merite. Dusmanii lui Bolden mor pe capete. Bolden e un supravietuitor – trece prin cele mai grele incercari fara s-o merite. Chiar si atunci cand vrea sa moara, Bolden nu moare pentru ca exista un om care il scoate din incurcatura din nou si din nou si din nou, pana la saturatie. Omul acesta e autorul.

Da, am fost mai sarcastic ca de obicei, dar m-au exasperat interventiile uluitoare ale zeului-autor asupra personajului-marioneta. Povestea nu e doar neverosimila, are un personaj neverosimil. Nu pot sa fiu interesat intr-un personaj pentru care totul e o joaca de copii…

Capitolele 21-22-23 exagereaza din cale-afara – iata cateva citate elocvente: “Bolden profita de confuzia generala si se refugie într-un loc pe care-l cumparase in mare secret, in Colorado, departat de mare si lipsit de activitate seismica. Isi lua una dintre identitatile false pe care si le pregatise din vreme pentru orice eventualitate.” “Invatase sa deschida conturi bancare secrete si procurase cateva seturi de documente care sa-i permita sa traiasca si sa calatoreasca in mod clandestin.” “Bolden isi utiliza inteligent uriasa avere pentru a-si sterge mereu urmele si pentru a lovi in Ingerul Pazitor, pentru ca apararea cea mai buna este atacul. Le distruse adaposturile cunoscute sau pe cele numai banuite. Adresandu-se direct potentialilor clienti, desfasura subtil o ampla campanie de discreditare a organizatiei, cu scopul de a o lasa fara bani. Reusi, intr-o anumita masura.”

Hotarat lucru, Bolden ii da clasa lui Chuck Norris si e de departe supereroul care ii lipsea SF-ului romanesc; pacat ca finalurile romanului ne asigura ca n-o sa mai apara si in alte carti…

O IDEE PROFUNDA SI UN FINAL MIZERABIL

Nu mai e un secret pentru nimeni ca Ingerul Pazitor e o carte despre conflictul dintre ratiune si instinctul de supravietuire. Ce primeaza ? Fiara sau inteleptul din noi ?
Aceasta intrebare ramane insa fara raspuns, asa cum cartea ramane fara miza. De ce? Pentru ca raspunsul general acceptat i s-a parut probabil prea cuminte autorului. Pentru ca n-a avut tupeul sa dea un raspuns nemilos si nedrept. Si pentru ca un raspuns adevarat nu se putea da, de fapt – iar o carte care sa functioneze in lipsa acelui raspuns ar fi trebuit sa aiba un personaj mai uman si o desfasurare mai credibila.

Da, citatul are dreptate. Cartea surprinde prin profunzimea ideii principale… dar si prin modul dezastruos in care e exploatata. Cineva a spus ca e nevoie de mai multe romane ca Ingerul Pazitor in SF-ul romanesc. Poate, dar ascunse bine in sertare, ca exercitii pe drumul spre cartile adevarate.

Dreaming Jewel & Eddie

Era limpede ca povestea din Infected se va putea continua cu usurinta, insa din cate am observat Scott Sigler a fost coplesit de miza. Poate ca nici nu si-a ales prea bine forma de expunere, cititorul primind in Infected un volum aproape exclusiv concentrat pe persoana intai, mai precis fostul jucator de fotbal american Perry Dawsey (personaj fictiv, evident). In fine, nu vreau sa mai vorbesc de prima carte ,pentru ca deja am facut-o. Si mai ales la superlativ. Asta doar pentru ca intr-adevar merita.

Din pacate nu e si cazul acum. Dezamagire crunta. Pur simplu miza nu e de ajuns si ar fi trebuit compensata iar cu o serie de intamplari, nu neaparat extraordinare, dar la un nivel mai intens. A fost aproape un chin sa termin volumul si, ca sa puna capac, autorul mai lasa loc la o a treia continuare.

Cadrul este cam acelasi. Daca in primul volum invazia extraterestrilor este evitata si Perry adus pe linia de plutire, in aceasta continuare ni se aduce la cunostinta ca invadatorii nu au renuntat nicio secunda la planurile lor de a subjuga rasa umana. Si daca in primul volum infectia pe care acestia o dezvoltasera nu putea fi transmisa de la un individ la altul, ei bine, acum se poate. Si, teoretic, ar fi trebuit sa iasa ceva show. Scene mai interesante sunt, insa uneori autorul se arunca in niste detalieri cu specific genetic si viral mult prea amanuntite. Actiunea nu este previzibila, insa nici macar acest lucru nu ajuta cartea pentru ca tot plictisit m-am simtit. Si cum spuneam, noua reteta este pregatita si lansata in sanul unei Americi nestiutoare de pericolul cu care se confrunta, acela de a fi transformata in sclava unei rase mult mai avansate tehnologic si mai capabile ca cea umana. Sau cel putin acestea sunt premizele, pentru ca realitatea din teren se loveste intotdeauna de elemente neprevazute. Exista o echipa de cercetatori, un regiment special de forte armate, agenti operativi CiA, acelasi insistent si maniac Perry, care se straduiesc sa dovedeasca exact contrariul celor enuntate mai sus. Si culmea e ca mai si reusesc. Desi doar pentru moment. Ei, posibil spoiler, dar nu cred ca plange cineva din asta.

Ei bine, eu am uitat repede autorul si cartea pentru ca am dat de una calda intre timp. Dar despre asta intr-un episod urmator. Va las doar cu numele romanului si al autorului. Jonathan Maberry, Patient Zero. Un volum funktastic!

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale.

Actiunea se desfasoara pe un fagas principal in care Darian Frey, impreuna cu echipajul de ocazie al navei sale Ketty Jay, se gaseste aruncat intr-un complot meschin si mortal. Pentru o suma exorbitanta acesta accepta misiunea de a intercepta si a jefui o nava cu un transport secret, si, chiar daca miroase ca ceva nu este in regula, nu pregeta (decat poate doar o secunda) sa se arunce cu capul inainte si sa descopere ca de fapt situatia il cam depaseste. In tot acest timp autorul se concentreaza si asupra echipajului sau, dezvaluind incet si cu pricepere elemente ascunse din trecutul fiecaruia si multe dintre motivatiile sau aspiratiile acestora. Exista situatii limita in care eroii trebuie sa-si demonstreze lor insisi, dar si noua, ca se poate depasi intr-adevar orice obstacol daca se lasa la o parte orice prejudecati si se intelege necesitatea de a te baza pe ajutorul celor din jur. Intr-o mare familie cum este un echipaj al unei asemenea nave nu este loc de ranchiuna sau neincredere, insa pina la a se constientiza aceste aspecte drumul este lung si presarat de numeroase obstacole.

Nici Wooding nu-si iarta personajele, insa nu se arunca la gratuitati singeroase, totul are un ritm sustinut si bine conectat la intreg, situatia evolueaza nu neaparat previzibil (un alt plus al volumului) si atmosfera steampunk amestecata cu un usor iz victorian ar spori interesul oricui.

Si in plus, ca un conflict de fundal, dar cu radacini adanci in cel de capatai, avem disputa dintre Awakeners, o secta religioasa foarte raspandita inVardia, si daemonistii lui Crake, oameni inchinati misticismului, cu abilitati nebanuite, ce pot captura si folosi dupa cum le este voia demoni ai lumii de dincolo. Si acest lucru nu este lipsit de pericolele evidente. In plus, la ingredientele prezentate anterior se mai adauga lupte crancene cu pirati ai aerului si orase-fantoma vestite (vezi Retribution Falls), vanatori de recompense, un razboi in doua volume ce a macinat tinuturile Vardiei, plus cateva specii interesante de locuitori si multe multe alte suprize.

Volumul de fata se vrea a fi primul dintr-o serie mai mare, insa toate romanele sunt de sine statoare si nu trebuie citite neaparat in vreo ordine, neavand legatura unul cu altul decat prin cadru si personaje. Urmatorul roman se va numi The Black Lung Captain si va aparea pe 15.07.2010 in UK …

Darian Frey is down on his luck. He can barely keep his squabbling crew fed and his rickety aircraft in the sky. Even the simplest robberies seem to go wrong. It’s getting so a man can’t make a dishonest living any more. Enter Captain Grist. He’s heard about a crashed aircraft laden with the treasures of a lost civilisation, and he needs Frey’s help to get it. There’s only one problem. The craft is lying in the trackless heart of a remote island, populated by giant beasts and subhuman monsters. Dangerous, yes. Suicidal, perhaps. Still, Frey’s never let common sense get in the way of a fortune before. But there’s something other than treasure on board that aircraft. Something that a lot of important people would kill for. And it’s going to take all of Frey’s considerable skill at lying, cheating and stealing if he wants to get his hands on it …Strap yourself in for another tale of adventure and debauchery, pilots and pirates, golems and daemons, double-crosses and double-double-crosses. The crew of the Ketty Jay are back!

Chris Wooding este un autor britanic care pina la varsta de 32 de ani a publicat peste 16 volume ce au fost traduse in nu mai putin de 20 de limbi.

A cam trecut de inceputul lui 2010, insa probabil cartea de fata va ramane unul dintre cele mai bune volume citite in anul curent, daca nu cel mai bun dintre toate. Cel putin la capitolul fantasy cu accente de steampunk si multa, multa aviatie .

Retribution Falls is the kind of old fashioned adventure I didn’t think we were allowed to write any more, of freebooting privateers making their haphazard underhand way in a wondrous retro-future world. But Chris has dusted off the format and given it a sharp modern edge that makes for a fast exhilarating read’ — Peter F. Hamilton

“What’s not to love in this book – fast action, great characters, great setting and superb one-liners? Highly, highly recommended and another notable sff novel of 09 for me.” FANTASY BOOK CRITIC

Anyone who likes to sympathise with rogues and shady characters, such as fans of Scott Lynchs Locke Lamora, will surely enjoy the reprobates of Retribution Falls. I am certainly looking forward to their continuing adventures’ — Simon Appleby BOOKGEEKS

]]> http://www.cititorsf.ro/2010/03/31/chris-wooding-retribution-falls-tales-of-the-ketty-jay/feed/ 8 http://www.cititorsf.ro/2010/03/29/%e2%80%9cangels-and-moths%e2%80%9d-de-costi-gurgu-o-lectura-de-neratat/ http://www.cititorsf.ro/2010/03/29/%e2%80%9cangels-and-moths%e2%80%9d-de-costi-gurgu-o-lectura-de-neratat/#comments Mon, 29 Mar 2010 18:12:43 +0000 kyodnb http://www.cititorsf.ro/?p=9166 Cam tarziu preluam si noi stirea, dar nu cred ca se supara nimeni. Texul lui Costi Gurgu “Angels and Moths” prezent in antologia Ages of Wonder (Julie E. Czerneda & Rob St. Martin -editori-) despre care am discutat intens (chiar si in engleza) in momentul aparitiei, a ajuns pe o lista de recomandari.

Si nu e chiar o lista intocmita de amatori sau pe impresii camaraderesti ci una partinand unei publicatii profesioniste de peste ocean. Este vorba de  revista Tangent Online (“the genre’s premiere review magazine for short SF & Fantasy since 1993″) povestirea primind o stea din 3 posibile.

Alte texte din antologie nominalizate de catre editorii Tangent, majoritatea fara stea, sunt:

“Here There Be Monsters” – Brad Carson
“Blood and Soil” – Ceri Young
“Immigrant” – Sandra Tayler
“A Bird in the Hand” – Queenie Tirone  *
“Cloud Above Water” – Natalie Millman  *
“Angels and Moths” – Costi Gurgu  *
“Fletcher’s Ghost” – Liz Holliday  ***

E o chestie, nu? Sau doar mi se pare mie ?!…

Transmitem pe aceasta cale felicitari publice autorului. Speram sa nu se opreasca aici si sa o “comită” si mai tare in viitor .