Cititor SF

Richard K. Morgan a debutat cu primul volum science fiction din seria Takeshi Kovacs in 2002, Altered Carbon, pentru editia americana fiind si rasplatit cu Philip K. Dick Award. Acum eu nu stiu exact de ce se precizeaza editia US, ca doar nu se mai adauga capitole in plus traducerilor. Joel Silver i-a oferit apoi pentru ecranizarea volumului nu mai putin de 1,000,000$ astfel ca  autorul s-a putut dedica din acest moment inainte intru totul scriiturii. Si astfel a mai putut primi in 2008  pentru Black Man un Arthur C. Clarke Award, lansandu-se apoi si in industria benzilor desenate si a jocurilor video (Crysis 2 -2011-).

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional. Read more…

Christopher Ransom – The Birthing House

O carte ce mi s-a nimerit pe reader si pe care am luat-o la rand la citit fara vreun motiv anume si fara ca numele autorului sa-mi spuna ceva. De altfel sunt satul de atatea filme si carti cu case si conace bantuite incat chiar nu stiu ce m-a determinat sa o deschid si mai ales, sa o duc pina la capat. Si asta clar ca e un lucru mare. Pentru ca  pe linga faptul ca se foloseste de o constructie al carei potential a fost exploatat la maximum de alti predecesori, pe deasupra Cristopher Ransom nu reuseste  deloc sa impresioneze vreun pic, macar prin idei sau, de ce nu, talent literar.

Un plus totusi are, la constructia mai atenta a personajului central si la conturarea profilului psihologic al acestuia, dar cind aceasta se intinde pe jumatate de carte cred ca oricine ar reusi pina la urma sa o scoata la capat. Si oricum acest lucru nu este de ajuns si nu salveaza o carte care nu are o poveste bine pusa la punct ci total ambigua si aproape total lipsita de principalul ingredient. Suspansul, tocmai ce era mai important, absenteaza si el cu desavarsire in prima parte de volum, iar apoi nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Poate incercand sa compenseze tocmai aceasta problema, si-a pierdut capul si a cam ametit scenele, existand uneori prea multe cadre de sine statatoare si fara vreo legatura cu plotul principal.  Read more…

Desi dupa Acacia nu planuisem sa ma apuc prea curind de continuarea sa, acest lucru s-a intamplat mai devreme de cat m-am asteptat. As puncta ca in unele momente mi-a insuflat o asa stare de entuziasm ca nu m-am putut abtine (later edit, si vad ca nici la primul volum nu am putut sta cu mintea intr-un loc) sa nu o compar cu mai epica si legendara (la propriu de acum) serie a lui Martin, A Song of Ice and Fire. Bine, cu traducerea sa ca sa fiu corect pina la capat, ca in original inca nu am citit nimic din serie.

Per ansamblu a fost un volum mai reusit decat precedentul si chiar am fost un pic dezamagit cind mi-am dat seama ca l-am confundat pe autor ( nu stiu de unde  mi s-a tras ) cu Guy Gavriel Kay care pe deasupra mai si scrie cu totul altceva,  si din pacate volumul trei al seriei nici macar nu e scris inca. Dar mult nu mai e pina departe si nu pot decat sa astept cu nerabdare si data de 04 ctombrie 2011, data la care se preconizeaza ca va iesi pe piata din UK si volumul 3 al seriei , The Sacred Band . Read more…

*

The Sad Tale of the Brothers Grossbart - Jesse Bullington

*

Recomandata de Vandermeer, doar de asta m-am si repezit sa o cumpar cu ceva timp in urma, The Sad Tale of the Brothers Grossbart promitea mult. Cel putin asa parea la prima vedere. Intr-o Europa macinata de greutatile epocii medievale, doi frati un pic sandilai se dedau la profanarea de morminte, la niscaiva crime de razbunare si in plus o mai pun din cand in cand si de cate o lupta apriga cu ce creatura monstruoasa le sare-n cale.

*

Din pacate insa, doar premisele au fost bune pentru ca Jesse Bullington nu m-a convins deloc cu stilul si modul sau de a aborda firul intamplarilor. Eu il cred ca a incercat sa obtina ceva mai special si sigur ca sunt persoane care apreciaza rodul muncii sale (hmm, nu ma intrebati de ce, ca nu cunosc motivul), insa eu am ramas cu impresia ca ceva nu se leaga, ca nu reuseste sa trezeasca deloc interesul cititorului pentru personajele sale si, lucrul cel mai important, pentru evolutia ulterioara a acestora.

*

As spune ca  uneori chiar nu e de ajuns sa-ti imaginezi niste creaturi mai speciale si ceva intamplari si sa le “arunci” intr-o carte. Partea buna e ca macar coperta e destul de interesanta, desi prea mult nu ma mai consoleaza asta acum.

***

Feed – Mira Grant

*

Feed este inca un roman postapocaliptic in care un virus naprasnic loveste lumea si transforma marea parte a populatiei in morti umblatori. Pina acum nimic nou sub soare. Ceea ce deosebeste Feed de restul romanelor este faptul ca ne aflam in anul 2035 si lumea s-a obisnuit asa de tare cu prezenta zombilor ca unii isi si filmeaza aventurile din sanul hoardelor si apoi  le uploadeaza pe net pentru ca aventurile sa fie impartasite lumii intregi. Deh, oamenii sunt cam plictisiti. Sau cel putin specimenele mai tinere si mai neastamparate.

*

Autorul disimulat (special) pentru romanul de fata in autoare ne ameninta apoi cu o intriga incurcata ce va pune in pericol destinele eroilor nu prea copti si cu chef de intrigi, insa eu din pacate nu am avut rabdare sa merg mai departe. Am citit vreo 30 de pagini si nu mi s-a luminat niciun beculet asa ca…next…

ps: sa stiti ca volumul de fata e abia primul din trilogia intitulata sugestiv, Newsflesh …da,da.. primul.

Nu stiu altii cum sunt, insa eu ma asteptam la ceva mai de soi cand am pus mina pe cartea asta. Poate o fi si din cauza promovarii excesive de care a avut parte prin blogosfera si pe net in general. Surpriza! Din pacate nimic nu este ceea ce pare pina nu te convingi cu ochii tai, situatie ce se potriveste de minune si cazului de fata. Bine, acum sa fiu sincer e si o chestie de gusturi ca eu nu ma omor dupa vampiri in general si poate de aici si slaba legatura pe care am dezvoltat-o cu subiectul romanului The Strain. Sau poate nu.

Ideea ca vampirismul s-ar transmite si cu ajutorul unor paraziti inzestrati cu o serie de caracteristici morfologice unice nu este deloc rea, insa povestea in sine nu sparge niciun canon. Plus ca debutul abunda in descrieri plicticoase si cam dese asa ca pina sa porneasca actiunea propriu-zisa mai poti face linistit  doua ture prin parc. Si uite asa m-am luptat eu cu romanul timp de vreo doua saptamani. Greu, greu de tot l-am parcurs. Totusi exista si cateva momente cat de cat dozate in care tensiunea atinge cote mai ridicate si se mai atenueaza un pic din impresia initiala. Si nu stiu de ce, dar povestea fostului profesor Abraham Setrakian, avand in dotare si ceva origini romanesti (cum altfel!?) devenit din nevoie vanator de vampiri a reusit sa-mi trezeasca un pic interesul. Mai ales cand sunt prezentate in flashback-uri o serie de intamplari din viata acestuia ce i-au marcat in mod definitiv si irevocabil  evolutia ulterioara si intregul destin zbuciumat de care va avea acesta parte. Si e surprinzator (sau nu)   pentru ca altor cititori tocmai aceste flashback-uri nu li s-au parut prea la locul lor. Dar sa revenim.

Intr-o saptamana Manhattan-ul va fi ras de pe fata pamantului. Nu chiar literalmente, dar pe aproape. Intr-o luna intregul continent American se poate confrunta cu aceeasi soarta. In doua luni intreaga lume. Read more…

Cartea demareaza cam greu, de aici si reticenta mea initiala in a o aborda mai devreme, si primele 50-60 de pagini au rolul de a te introduce in atmosfera unei Thailande bine plasata geopolitic pe harta unei lumi aflate intr-o etapa de reconstructie. Asta pentru ca ne aflam intr-un viitor dominat de bolile genetice si in care goana dupa calorii este unul dintre principalele obiective ale corporatiilor multinationale de profil. Textul urmareste intamplarile prin care trec mai multe personaje si te cam intrebi la inceput de ce i-a pus autorul numele Windup Girl daca actiunea se concentreaza asupra unor cu totul alte personaje; Emiko, o asemenea windup de o frumusete rapitoare, creatie androida a inginerilor japonezi, apare sporadic in prima jumatate de roman. Rasa windup a fost special conceputa pentru a-si servi stapanul, androizii avand inserate in subconstient o serie de bariere mentale tocmai pentru a se respecta aceasta stare de fapt. Insa Emiko isi doreste cu atata ardoare sa poata scapa de conditia sa actuala si sa-si invinga proprile temeri si conditionari incat niciun lucru nu este imposibil.

Cel asupra caruia se concentreaza firul narativ, si in aparenta figura centrala a romanului, geneticianul american Anderson Lake, este un om-calorie, o persoana bine pregatita aflata in cautarea unor noi surse de hrana. In subordinea lui directa il gasim pe Hock Seng, un refugiat chinez, ce se traduieste cu incapatinare sa obtina o noua sansa pentru a-si putea lua viata de la capat.

Bacigalupi porneste de la o serie de intamplari simple si cu pricepere strange neincetat ite narative intr-o adevarata pinja de paianjen in care actiunile, in aparenta aleatorii, ale personajelor, au consecinte fatale pentru restul celor implicati. Asta la un anumit moment, pentru ca initial toate sunt bune si frumoase, insa nimeni nu realizeaza ca dupa colt te poate lovi foarte usor trenul. Scriitorul lasa impresia ca este un adevarat maestru al loviturilor de scena, nu de putine ori destinul actorilor volumului de fata suferind o evolutie sinusoidala. Read more…

Cred ca toata lumea stie de acum cam pe despre ce e vorba in romanul lui China Mieville, The City & The City.

Actiunea se desfasoara de-a lungul a doua orase invecinate, din sud-estul Europei, Beszel si Ul Qoma. Pina acum nimic nou, insa particularitatea consta in faptul ca aceste orase sunt plasate fizic in acelasi loc, cetatenii fiecaruia ignorandu-i deliberat si semi-constient pe cei ai orasului rival. Nu v-am spus, dar intre cele doua orase relatiile nu sunt chiar asa de stranse, existand animozitati si sustinatori fanatici ai superioritatii orasului natal in fiecare tabara. In acest cadru fantastic inspectorul de politie din Beszel, Tyador Borlu, ancheteaza moartea unei tinere studente, o sustinatoare infocata a ideii cum ca un al treilea oras, Orciny, supravegheaza din umbra intreaga activitate a celor doi vecini.

Primele 40-50 de pagini din carte mi s-au parut istovitoare si daca nu era vorba de Mieville si de faptul ca majoritatea a fost entuziasmata de volum, nu prea aveam rabdare sa continui. Nu am vizualizat aproape deloc spatiile descrise de autor si nici nu am manifestat vreo tendinta spre a ma chinui prea tare. Fiecare pauza de dialog a fost ca o gura de aer rece si inviorator, silindu-ma sa savurez cu nesat fiecare cuvint in parte. Si asta nu din cauza ca Mieville e vreun maestru in arta vorbirii si a discutiilor orale, ci pentru ca eu m-am simtit dominat de aceasta stare de confuzie in ceea ce priveste harta celor doua orase si modul in care interactionau cetatenii acestora.

In plus, se aduc in discutie cam multe factiuni si organizatii secrete si altele care mai de care mai pseudo-paramilitare, ultranationaliste sau chiar naziste. Secretomania e la ordinea zilei. Read more…

Nu simt ca volumul Acacia a fost o mare revelatie, insa daca am devorat-o in cateva zile as trage concluzia ca a reusit sa-mi starneasca cat de cat curiozitatea. Si intr-adevar asta e si adevarul. Nu e o carte rea, si chit ca e suficient de voluminoasa (576 de pagini), se citeste usor, insa din pacate pe final a cam reusit sa ma scoata din pepeni. Mi se pare o mare aiureala sa traiesti cat de cat cu sufletul la gura alaturi de personaje si sa constanti in “the end” ca soarta le joaca asa de rau feste de reusesc, si nici nu se chinuie prea mult, sa moara ca niste adevarati eroi. Realist ar gandi unii, viata e nemiloasa si nu cruta pe nimeni, dar chiar pe nimeni, fie ei si de vita nobila – gandire din pricina careia a trebuit sa ma declar posesorul unei mici (mari) dezamagiri.

De altfel, pina in acele momente,  cartea a curs destul de bine, si in plus nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la George R. R. Martin – nu ca ar semana prea tare, totusi ceva ceva paralele  s-ar putea identifica cu usurinta, parere pe care de altfel am vazut ca au impartasit-o si alti cititori de pe alte meleaguri mult mai in tema cu abordarea lui Durnham. Bine, personajele lui Martin parca au o alta profunzime si se misca natural, nu e nimic fortat din acest punct de vedere, pe cand la Durnham s-ar simti o anumita slabiciune influentata de modul in care a construit autorul intregul roman. Par usor rigide, chiar batoase, nu prea exista un personaj central ce sa mai descreteasca fruntile cititorului, sa detensioneze atmosfera, sa mai arunce din cand in cand o gluma sau o vorba de duh, cum se intampla la Martin cu indragitul Tyrion. Read more…

Romanul de fata a fost pentru mine o surpriza placuta. Spre rusinea mea, prea multe nu stiam pina acum de Jonathan Maberry, castigator al premiului Stoker in 2007 cu romanul de debut Ghost Road Blues, primul volum al trilogiei Pine Deep, si un scriitor profesionist implicat activ si in predarea de cursuri pentru cei doritori a se scoli in arta scrierii. A mai cochetat cu benzile desenate, poezia, scenariile de videoclipuri si piese de teatru, artele martiale – despre care a si scris cateva carti – si lista de activitati in care este implicat autorul se intinde considerabil.

In Patient Zero, autorul a reusit sa combine o serie de amenintari cu substrat cat se poate de real, si tocmai acest grad de autenticitate si realism crescut poate soca, in primul rand, cititorul. Pe scurt, aflam ca o celula terorista de ideologie musulmana, pusa, cum altfel, pe distrugere si haos in numele atotputernicului si unicului Allah, reuseste sa puna mina pe o finantare ilicita. Finantarea de fapt are in spate alte interese decat cele ale fanaticilor teroristi, insa ghidandu-se dupa deviza “scopul scuza mijloacele” si scopul in cazul nostru fiind puterea, diferenta existenta la nivelul ideologic nu-i afecteaza prea mult pe cei in cauza. Pentru a dobandi aceasta putere, se planuieste cu atentie si in detaliu un atac in forta asupra natiei americane aflata inca sub urmarile socului atentatelor de la 11 septembrie. Read more…

1.

Dreaming Jewel: SPOILERESC ŞI NICI NU-MI PASĂ DAR SĂ NU ZICEŢI CĂ NU V-AM ZIS!!!!!

Subiect: există o organizaţie secretă care reuşeşte să prevadă morţile iminente ale oamenilor bogaţi şi să-i protejeze contra cost. Numai că universul se încăpăţânează din ce în ce mai tare să îi omoare pe cei salvaţi – idee familiară oricui a văzut „Final destination” – periclitând la o scară din ce în ce mai mare vieţile celor din jur. Ian Bolden reuşeşte să fie un supravieţuitor tenace şi trebuie să răspundă la întrebarea finală: când te opreşti?

Concluzii: O concluzie scurtă ar suna în felul următor: vreau bani pentru timpul pierdut citind această carte. Pot şi îmi voi petrece următoarele câteva rânduri exprimând acelaşi lucru în cuvinte mult mai elegante dar reacţia mea sinceră, când am închis cartea, asta a fost.

Motivaţie: I-aş fi iertat multe dacă nu m-ar fi scos din minţi finalul. Când concentrezi tot romanul într-o întrebare fundamentală, în acest caz „pe câţi alţii i-ai sacrifica numai să trăieşti tu?”, atunci trebuie să dai un răspuns la întrebarea asta. Atunci când nu ai personaje (şi nu are), când acţiunea este liniară, atunci când tot ce ai este o întrebare fundamentală şi o alegere de asemenea fundamentală, mai mare decât propria ta persoană, nu este momentul pentru finaluri deschise: trebuie să ai coaiele să dai un răspuns la întrebarea aia. Altfel e laşitate, un păcat care scriitorilor nu li se iartă niciodată, în opera lor vreau să zic, în viaţă îi priveşte.

Pe lângă asta, cum ziceam, cartea nu are practic decât două personaje, bogătaşul Bolden şi colonelul Foster, iar acestea nu sunt personaje, sunt doar o grămadă de vorbărie. Nu le simţi reale, nu ştii cine sunt şi cum sunt, nu poţi să empatizezi cu ele. (Probabil tocmai din cauza asta dialogurile sună artificial).

De fapt, asta mi se pare o altă mare problemă a romanului: explică prea mult şi, cu toate astea, lămureşte prea puţine. Ni se explică de nu ştiu câte ori cum funcţionează aparatul şi cum acţionează organizaţia şi cum se aplică legea compensaţiei şi zău că nu era nevoie. Personajele vorbesc, raţionează, argumentează la nesfârşit, autorul însuşi ne explică gândurile acestora prin introspecţii mai lungi sau mai scurte dar nu ţi se transmite un strop din personalitatea lor şi nicio emoţie.

Apoi vin fisurile de logică: Read more…

De ce am mai adaugat si expresia “una rece”? E simplu. Pentru ca volumul doi din serie, Contagious, nu se ridica nici pe departe la nivelul predecesorului sau. Acum, privind in urma, imi dau seama ca este destul de greu sa cumperi o serie a carei volume sunt total inegale din punct de vedere al valorii. Sau cel putin al impresiei pe care o lasa asupra unui cititor, pentru ca la urma urmei nu sunt in masura sa judec cu precizie de metronom, avand la baza anumite constante studiate, adevarata valoare a volumelor. Nici pe departe. Pot doar sa-mi detaliez in amanunt impresia lasata de romane. Din pacate pentru autor, atitudinea mea fata de el, dupa cartea de fata, s-a schimbat radical.

Era limpede ca povestea din Infected se va putea continua cu usurinta, insa din cate am observat Scott Sigler a fost coplesit de miza. Poate ca nici nu si-a ales prea bine forma de expunere, cititorul primind in Infected un volum aproape exclusiv concentrat pe persoana intai, mai precis fostul jucator de fotbal american Perry Dawsey (personaj fictiv, evident). In fine, nu vreau sa mai vorbesc de prima carte ,pentru ca deja am facut-o. Si mai ales la superlativ. Asta doar pentru ca intr-adevar merita. Read more…

Retribution Falls: Tales of the Ketty Jay, romanul lui Chris Wooding (cine mai e si nenea asta?!) a fost o surpriza foarte placuta pentru mine. Este o carte bine pusa la punct, construita in jurul unei idei obisnuite si des intalnite, dar imbogatita cu o serie de parametri si elemente ce-i sporesc cu mult farmecul si credibilitatea. Inainte de a-i incerca pe Brent Weeks, Jay Lake sau Cherie Priest eu v-as sfatui sa incercati sa faceti rost de Wooding si apoi mai discutam. Din punctul meu de vedere Chris Wooding a reusit sa bifeze toate capitolele pe care ceilalti colegi de breasla fie le-au neglijat, fie le-au omis, fie nu au stiut cum sa le exploateze, lipsindu-le indemanarea autorului de fata. Retribution Falls este un roman care m-a uns pe suflet si a reusit sa ma emotioneze pe de o parte, in dese momente, dar si sa ma tina conectat la actiunea propriu-zisa. Desi in prima instanta pare un roman de aventuri, cu suisurile si coborasurile de rigoare, in fapt avem parte de o adevarata radiografiere a complexitatii fiintei umane. Fiecare personaj are cate un secret bine tainuit, un motiv intemeiat si dureros, in cele mai mult cazuri,  pentru care a ajuns la bordul navei Ketty Jay.

Nava ce apartine capitanul Darian Frey, un aventurier aparent fara constiinta pentru care scopul scuza mijloacele si banul face lumea sa se invarta. Membrii echipajului sau, putini la numar, apartin unor lumi cu totul diferite si sunt personaje ce in alte conditii nu prea s-ar fi putut inghiti unul pe altul. Insa nevoia de a socializa si de a scapa de fantomele trecutului, dupa cum stim, face minuni intotdeauna. Crake provine dintr-o familie instarita si este un daemonist (demonist oare?), Jez, navigatoarea, poseda anumite insusiri ce depasesc cu mult abilitatile unei fiinte umane normale, Malvery este un doctor care si-a pierdut abilitatea de a opera si acum isi ineaca amarul in bautura, Silo, omul bun la toate, face totul fara sa cracneasca, din motive numai de el stiute, Harkins, pilotul mai in varsta, mai temperat, se simte in largul lui doar in avionul de lupta al navei, avand o adevarata fobie fata de contactul cu celelalte fiinte umane, iar Pinn, al doilea pilot de lupta, mai tanar decat Harkins, pare lipsit de la natura de o parte importanta a intelectului sau, compensand insa din plin prin eroismul si curajul de care da dovada in misiunile sale. Read more…

Cam tarziu preluam si noi stirea, dar nu cred ca se supara nimeni. Texul lui Costi Gurgu “Angels and Moths” prezent in antologia Ages of Wonder (Julie E. Czerneda & Rob St. Martin -editori-) despre care am discutat intens (chiar si in engleza) in momentul aparitiei, a ajuns pe o lista de recomandari.

Si nu e chiar o lista intocmita de amatori sau pe impresii camaraderesti ci una partinand unei publicatii profesioniste de peste ocean. Este vorba de  revista Tangent Online (“the genre’s premiere review magazine for short SF & Fantasy since 1993″) povestirea primind o stea din 3 posibile.

Alte texte din antologie nominalizate de catre editorii Tangent, majoritatea fara stea, sunt:

“Here There Be Monsters” – Brad Carson
“Blood and Soil” – Ceri Young
“Immigrant” – Sandra Tayler
“A Bird in the Hand” – Queenie Tirone  *
“Cloud Above Water” – Natalie Millman  *
“Angels and Moths” – Costi Gurgu  *
“Fletcher’s Ghost” – Liz Holliday  ***

E o chestie, nu? Sau doar mi se pare mie ?!…

Transmitem pe aceasta cale felicitari publice autorului. Speram sa nu se opreasca aici si sa o “comită” si mai tare in viitor .