Richard K. Morgan

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional.

Povestea este cat se poate de simpla. O tinara cu ceva origini nobile, in urma unei tragedii familiale, ajunge in situatia disperata de a fi vinduta negustorilor de sclavi. Si aici intervine,  un pic impins de la spate de mama,  varul ei, disparut demult pentru familie. Ringil Eskiath, un mercenar nemilos in zilele lui bune,  nu sta prea mult pe ganduri si  se implica pentru a descifra itele intregii intamplari. Problema este ca s-a scurs ceva timp de la aceasta treaba si pe deasupra, sclavia este si o activitate considera legala de catre stat. Si ca totul sa fie bine, pe fundalul acestei povesti se pare ca este iminenta si invazia  rasei the dwenda, un popor vrajit, disparut de mult, dar despre a carui cruzime si tenacitate vorbesc cu lux de amanunte multe carti istorice. Si a carei posibila aparitie este investigata de catre  Archeth Indamaninarmal, demnitara de seama in Yhelteth Empire si ultima urmasa pe Pamant a rasei sale (si ea la fel de misterioase ca si cea investigata).

Firul intamplarilor este analizat separat, pe trei directii clare, concentrandu-se asupra cate unui personaj, doi barbati si o femeie,  pentru ca in final, acesta sa se intregeasca spre aceeasi directie. Lui Ringil si Archeth i se alatura Egar Dragonbane,  un Majak nomad, ce a luptat cot la cot cu ceilalti doi impotriva dragonilor si in invazia contra extraterestrilor reptilieni (supranumiti The Scaled) ce au periclitat  serios  (la un moment dat)  viitorul umanitatii.

Problema de care te lovesti inca de la inceput este ca autorul este cam zgarcit cu detaliile istorice, dar si cu background-ul personajelor, si eu am avut ceva dificultati in a cuprinde intregul tablou. Mai ales ca cei trei provin din medii diferite si dupa cum e normal, cind esti bombardat cu multe elemente noi (neexplicate) dintr-odata, risti sa nu mai prinzi unele detalii si sa ramai cu multe intrebari in minte.

Totusi pare un debut de serie echilibrat si pe deasupra, daca reusesti sa gasesti limbajul comun cu autorul si sa identifici elementele ce sunt pe gustul propriu, se ajunge usor la concluzia ca se merita sa se cerceteze si celelalte doua volume ale seriei.

De exemplu, chiar la debut exista o scena introductiva, in care Ringil trebuie sa dea piept cu o “familie” de viermi demonici ce pun stapanire pe trupurile mortilor, animandu-le apoi cu intentii mai putin nobile. Pentru mine autorul a inceput cum nu se poate mai bine si mi-a oferit exact ce am vrut din start, o chestie mica (lupta cu viermii), dar cat sa ma convinga ca trebuie sa dau si foaia urmatoare.  Nu s-a lansat intr-o introducere prea stufoasa in informatii, in detalii, sau in descrierea unor situatii fara sens, ci a intrat direct in “paine”.

Pina la urma cred ca aici e secretul. Nu pentru toti este usor sa-ti atragi cititorul din primele pagini si sa-l motivezi sa nu se opreasca aici.

Studiind internetul nu am putut sa nu observ ca exista voci care confirma ca cei care au apreciat seria Kovacs considera efortul sau de a scrie fantasy drept un experiment nereusit. S-a spus ca, probabil, Richard K. Morgan are impresia ca a inventat roata,  pentru ca a precizat in diverse interviuri ca nu a citit prea mult fantasy la viata lui. De autori recenti mai importanti nici sa nu mai vorbim. Dar lasand discutiile la o parte cred ca important este ca volumul doi, The Cold Commands, a aparut pe piata inca de la finele lui 2011 si deja cititorii sunt impartiti, iar, in doua tabere.

Cea mai eficienta aparare, si cam singura care nu s-a pierdut in negura vremilor, o reprezinta gravarea unor incantatii (wards) in jurul locatiei fiecaruia, in urma carora se activeaza o bariera invizibila si, de cele mai multe ori, de netrecut de catre bestiile  noptii. Nu e invincibila totusi, pentru ca demonii o incearca cu stoicism  in speranta ca vor gasi o bresa pe unde sa poata patrunda in interior. Si ca lucrurile sa devina si mai interesante, demonii nu sunt toti la fel, ci au abilitati si infatisari diferite: unii scuipa foc, altii zboara, altii se gasesc doar in zona desertului sau a lacurilor, pe scurt un adevarat izvor de informatii si bucurii pentru cititor. De fapt denumirea pe care am folosit-o pentru a descrie aceste creaturi nu este tocmai cea corecta, autorul botezandu-i mai inspirat, corelings, dupa locul de unde apar la lasarea intunericului din maruntaiele pamanului, locul numit The Core.

Romanul urmareste destinul a 3 personaje, Arlen, un baiat dintr-un satuc izolat, dornic sa devina Mesager, Leesha, o tanara timida cu reale aptitudini de tamaduitoare si Rojer, atras de, dar si cu inclinatie spre arta divertismentului. Mesagerii sunt cei ce se ocupa cu livrarea corespondentei intre orase, asigurand astfel transmiterea stirilor si a informatiilor de orice fel. Ei nu circula singuri ci insotiti de un Jongleur, un membru al Ghildei de divertisment, special antrenat in destinderea si ridicarea moralului populatiei locale.

De departe mi-a placut cel mai mult povestea lui Arlen, ce viseaza cu infrigurare sa lupte si sa starpeasca orice picior de coreling de pe fata planetei. Din pacate pentru el, increderea in oameni se dovedeste un dezavantaj si il tradeaza la un moment dat, insa doar pentru a renaste apoi mai puternic si mai hotarat ca niciodata. Avand in vedere ca figura lui Arlen ocupa si cel mai mult spatiu al romanului, cred ca celelalte doua puteau fi trecute usor cu vederea. Cu toate astea, la final, intregesc si ele lumea lui Brett si il ajuta in a descrie cu lux de amanunte si particularitatile celorlalte doua Ghilde si in a oferi cititorului o mai buna si mai bogata perspectiva asupra societatii construite. Trebuie sa recunosc ca este intr-adevar genul de personaj complex pentru care nu-ti ajunge un singur volum in care sa-i prezinti evolutia, existand resurse nenumarate de dezvoltare ulterioara. Spun asta pentru ca aceasta prima parte se concentreaza asupra copilariei si uceniciei lui Arlen, plus ceva situatii cu aroma de teaser despre ce se va putea intampla in volumele viitoare.

Peter V. Brett nu a venit cu o reteta noua sau cu lucruri nemaintalnite, dar prin introducerea realista a  personajelor in peisaj,  prin fiorii strecurati  in inima cititorului la fiecare atac al corelings-ilor, sau creionarea cu succes a unui univers credibil in care personajele se desfasoara natural a obtinut un roman solid si bine pus la punct, pe gustul  cititorului de fantasy obisnuit. Mai pe scurt, lucrurile elementare le face bine si cum trebuie, aspect mai rar intalnit la un debutant.  Si, tinand cont ca romanul l-am citit in maxim 3 zile – mai mult a durat sa scriu despre el -  si sunt curios si in privinta celui de-al doilea volum din serie, va las pe voi sa trageti concluziile de rigoare.

Overall, with superb characterization, suspenseful action and accomplished writing, “The Painted Man” is a very assured debut that will make its way onto many Best of 2008 lists. Highly, highly recommended…

Fantasy Book Critic

HarperCollins Publishers
02 Aprililie 2009
Paperback 560 pages
Fantasy

Mankind has ceded the night to the corelings, demons that rise up out of the ground each day at dusk, killing and destroying at will until dawn, when the sun banishes them back to the Core. As darkness falls, the world’s few surviving humans hide behind magical wards, praying the magic can see them through another night. As years pass, the distances between each tiny village seem longer and longer. It seems nothing can harm the corelings, or bring humanity back together.

Born into these isolated hamlets are three children. A Messenger teaches young Arlen that fear, more than the demons, has crippled humanity. Leesha finds her perfect life destroyed by a simple lie, and is reduced to gathering herbs for an old woman more fearsome than the demons at night. And Rojer’s life is changed forever when a traveling minstrel comes to his town and plays his fiddle.

But these three children all have something in common. They are all stubborn, and know that there is more to the world than what they’ve been told, if only they can risk leaving their safe wards to find it.

The Company de KJ Parker (2008) duce povestea dincolo de ultima copertă, după ce soldaţii se întorc acasă. De fapt, dintre cei şase tineri cadeţi plecaţi la şcoala militară din acelaşi oraş şi care au supravieţuit războiului împreună, ca o echipă, patru s-au întors deja de câţiva ani şi n-o duc deloc bine. Mă rog, unul o duce bine, dar mai că nu moare de plictiseală. De aceea, când în oraş apare cel de-al cincilea, cu gradul de general în retragere şi cu ideea să cumpere împreună o insulă, unde să se apuce toţi de agricultură, cei patru nu se codesc prea mult înainte să-l urmeze. Nu atât o fermă îşi doresc ei, cât refacerea vechilor legături, a vechii echipe, ei împotriva restului lumii în care nu şi-au găsit locul. Evident că vor descoperi în curând cât de puţină legătură este între război şi agricultură, ceea ce n-ar fi o problemă dacă n-ar fi izolaţi pe o insulă pustie împreună cu proaspetele lor soţii, care nu-s prea încântate de ideea unei vieţi pline de privaţiuni, şi cu muncitorii pe care i-au angajat să facă muncile mai dure. În plus, o descoperire le va complica şi mai mult vieţile, ca să nu mai spunem că li le va şi pune în pericol şi va fi nevoie de toată abilitatea liderului, generalul Kunessin, şi de o serie de manevre complicate pentru ca o ieşire din pericol să înceapă măcar să se întrevadă.

Pe scurt, o carte pe care am citit-o în două zile şi care m-a ţinut cu sufletul la gură, deşi nu este lectura fantasy tipică. Sau poate tocmai de aia. În primul rând, aproape că nu e fantasy: nu există elemente de supranatural, iar povestirea s-ar putea, practic, petrece oriunde în lumea reală, în epoca preindustrială. Apoi, e minunată lipsa clişeelor de care tot dai în literatura fantasy. Nu avem aici eroi; cei cinci or fi eroi de război, dar nu sunt personaje pe care să le admiri, nu sunt nici măcar tipii-cei-răi-dar-simpatici. Se apropie de 40 de ani, s-au cam îngrăşat, au chelit, s-au îngreunat. Nici moral nu sunt vreun reper niciunii, nu se dau înapoi să mintă, să înşele, să trădeze când e cazul, nu există onoare sau nobleţe când râcâi puţin învelişul. (De fapt, nici nevestele nu sunt în tiparul fetei sărace şi frumoase dar cu suflet mare sau al eroinei băieţoase care etc – sunt, sau le simţi, ca pe nişte femei reale, nu din hârtie, ci din carne şi oase.) Nu avem de-a face nici cu charisma eroilor, nici cu cea întunecată a antieroilor. Sunt nişte oameni banali, (de)formaţi însă de nişte împrejurări extraordinare. De războiul în care au fost, de secretele care există între ei. “The war is never over“, spune Kunessin la un moment dat, dar, chiar înainte de asta, putem vedea clar că aşa e, că sunt oameni care se apropie de orice ca de o poziţie de luat cu asalt, care gândesc totul, inclusiv afacerile sau discuţiile cu propriile soţii în termeni de manevre militare. Şi, mai ales, nu abandonează poziţiile fără luptă, ceea ce nu-i întotdeauna o idee bună.

În plus, KJ Parker ştie să scrie: are un ritm alert, ştie când să introducă rupturi în acţiune – vreau să spun că n-o face ostentativ, ca alţii – momentele tensionate se succedă cu naturaleţe şi cu logică, nu simţi niciodată că-s vârâte acolo la comandă. Personajele sunt entităţi distincte. Plus că autoarea reuşeşte cumva să te facă să râzi inclusiv în situaţii nasoale pentru personaje, fără să forţeze nota sau să caute comicul cu orice preţ.

Oricum, să nu vă imaginaţi că ştiţi încotro vă duce autoarea (sau autorul, e un oarece mister aici), că ştiţi ce urmează să să petreacă, cine moare şi cine trăieşte (să vedeţi aici jale), că există vreo morală a fabulei. E întunecată şi depresivă. Cei buni nu sunt scutiţi de nimic. Fiţi preveniţi! Dacă după asta mai aveţi chef s-o citiţi, be my guests! Eu una n-am regretat, ba chiar o să mai citesc ceva de ea de îndată ce fac rost. (Mă incită foarte tare Trilogia Scavenger).

P.S. Deşi loc de continuare ar cam fi, The Company e prezentată ca fiind un roman de sine stătător, nu parte dintr-o serie.

Titlul cartii si implicit si unitatea militara denumita sugestiv Armata celor o 10.000 – in traducere libera-, impreuna cu unele actiuni din intriga, au la baza intamplari adevarate, intamplari ce au mai fost folosite si rastalmacite sub diverse forme si de alti scriitori de fictiune, de exemplu Andre Norton in 1955. The Ten Thousand au fost o armata de mercenari majoritar greci, inrolati in slujba unui print persan cu scopul de a rasturna tronul fratelui sau – cam de fapt ce se intampla si in roman. Doar ca, de aceasta data, avem de o parte a baricadei armata unei rase umanoide legendare, vestita pentru  ferocitatea si organizarea  de pe cimpul de lupta, Machtul, si de cealalta supusii Imperiului Assurian, o rasa tot bipeda, dar cu trasaturi diferite de cele omenesti. Eroul romanului, Rictus, este un Iscan ce si-a vazut orasul-cetate ingenuncheat si trecut prin foc si sabie de un alt trib rival. De altfel, lumea in care traieste este una violenta, si unde conflictul armat si stiinta  manuirii armelor sunt ridicate la gradul de arta. Ramas fara familie si datorita unei conjuncturi favorabile, cel putin in prima instanta, Rictus se inroleaza in Macht unde va avea parte de aventura vietii sale.

Chiar daca volumul nu este unul prea stufos, autorul se  concentreaza foarte bine asupra luptelor epice si tacticilor aplicate pe cimpul de lupta, scoate magistral in evidenta contrastul dintre atitudinea si profesionalismul soldatilor angajati in batalie, uniti in lupta lor pentru supravietuire, functionand ca o masinarie bine unsa, pentru ca apoi, la scurt timp dupa ce au supravietuit, sa-si piarda cumpatul foarte usor la certuri de nimic, disputa putand escalada  chiar si pina la crima. In plus, mai are timp sa ne ofere si cateva personaje principale speciale, cu un grad de atractie above the average,  surprinsi in acelasi timp cu bunele si  relele de rigoare. Ca o observatie, magie nu exista deloc, insa acest lucru nu se simte, mai ales si pentru ca  rasa Assuriana arata foarte exotic si are obiceiuri si traditii specifice, plus ca autorul a mai pastrat si cateva surprize locale mai deoparte.

As minti daca as spune ca nu mi-a placut foarte mult romanul lui Kearney si ca a picat foarte bine dupa dezamagirea cu Simmons. Daca ar fi sa-i compar romanul cu cel al altui scriitor, primul care mi-ar veni in minte ar fi Acacia lui Anthony Durham, insa pe care il consider sub The Ten Thousand la mai multe capitole, chiar daca la final o mai zbarceste un pic si Kearney. Nu aveam nevoie sa mi se mai reaminteasca ca destinul e capricios si, cand te astepti mai putin, o incasezi, pentru ca asta deja  stiam. Din pacate, nici bine nu-i prea iese, pentru ca intuiesti cam din timp deznodamantul prin semnele de care te tot lovesti pina la final. Dar pina la urma, daca ar fi sa trag linie, Kearney stapaneste atat limbajul luptelor grandioase, cat si al celor corp la corp, si are o viziune iesita din comun pentru ca ofera exact ce-si doreste cititorul.

Desi nu a dus-o prea grozav cu vanzarile si a avut si o serie la care s-a renuntat recent, in prima faza cel putin, in urma achizitionarii editurii Solaris Books de catre Rebellion Developments (cunoscuta pentru publicarea de benzi desenate sub imprintul 2000 AD si de fictiune sub imprintul de Abaddon Books), a mai fost contractat pentru alte doua volume in seria The Macht, serie ce astfel va deveni o trilogie. Urmatorul volum se intituleaza Corvus si desi initial se vorbea ca nu va mai fi publicat anul acesta, se pare ca pina la urma a iesit pe piata (mocaciune la pret aici). Acesta va fi urmat de un al treilea roman, Kings of Morning, preconizat a fi finalizat pina in vara lui 2011.

Cu bunele si cu (mai putine) relele sale The Ten Thousand a fost o lectura entuziasmanta ce a reusit sa ma satisfaca pe deplin si sa ma convinga ca Paul Kearney este un autor de urmarit si pe viitor.

Energetic, powerful and not for the faint of the heart, “The Ten Thousand” is a novel that brings together a great piece of history and Mr. Kearney’s extraordinary storytelling skills for a book of superb results. Highly, highly recommended, “The Ten Thousand” is one of my favorite epics of 2008…

Fantasy Book Critic

One of the very best writers of fantasy around.

Steven Erikson

A bold, strong new voice in fantasy.

Robert Silverberg

A terrific writer, one of the best working in epic fantasy.

SciFi.com

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta.

The Black Company (1984). În momentul în care începe povestea, cu efectivele serios subţiate şi nesigură cu privire la identitatea şi scopurile sale, Compania tocmai primeşte o ofertă promiţătoare. Misteriosul angajator, care îşi spune Soulcatcher, umblă veşnic mascat şi vorbeşte de fiecare dată cu altă voce, toate vocile aparţinând, se spune, sufletelor pe care le-a prins. Prea târziu, mercenarii vor realiza că o forţă a răului, pe care o credeau de mult adormită, a revenit la viaţă pe un continent îndepărtat şi că ei tocmai au intrat în serviciul său.

Dominatorul şi Doamna sa, împreună cu cei zece vrăjitori pe care i-au subjugat (The Taken, care mi-au amintit oarecum de nazgulii lui Tolkien) au fost învinşi şi închişi cu sute de ani în urmă. Numai Doamna s-a eliberat şi ea nu are de gând să împartă puterea cu soţul ei. Cei zece (The Taken) sunt divizaţi: unii îi sunt fideli Doamnei, alţii caută să îl scoată la lumină pe Dominator. În plus, între ei există vechi ranchiune personale, aşa că se luptă între ei cel puţin la fel de îndârjit pe cât se luptă cu inamicul, dacă nu chiar mai rău, ajungând chiar să saboteze operaţiuni vitale pentru mersul războiului numai pentru a plăti poliţe personale.

Recrutaţi de Soulcatcher, mercenarii Companiei trebuie să se ferească de Limper, principalul adversar al acestuia. Între timp, arhivarul Croaker se trezeşte ţinta atenţiei înspăimântătoare a Doamnei, care vrea ca acţiunile ei să fie înregistrate corect de istorie (şi care se complace, ca orice femeie, în conştiinţa faptului că mercenarul este îndrăgostit de ea încă dinainte s-o fi văzut măcar). Peste toate acestea, o cometă a apărut la orizont, anunţând naşterea Trandafirului Alb, făptura care, conform profeţiilor, poate învinge răul. Nu se ştie însă cine este Trandafirul Alb şi Rebelii se străduiesc să o găsească pentru a o pune în fruntea armatelor lor înainte de bătălia finală cu armatele Doamnei. În acelaşi timp, o altă luptă se poartă în jurul posesiei unor documente de arhivă în care, se pare s-ar afla adevăratul nume al Doamnei. Cum cunoaşterea numelui adevărat al unui vrăjitor poate conferi puterea asupra acestuia, miza deţinerii lor este enormă.

Acest prim roman este o înşiruire alertă de bătălii (de la ambuscade până la ditamai asediul), purtate când cu mijloace convenţionale, când cu magie şi de intrigi printre care membrii Companiei îşi croiesc drum cu greu. Mi s-a părut, cumva, mai degrabă o adunare de episoade individuale reuşite decât o povestire cursivă, lucru care în romanele următoare nu se va mai întâmpla. Este un prilej pentru cititor să-i cunoscă pe principalii membri ai Companiei şi să ia act de cadrul general al acţiunii.

(va urma)

———————————————————————————————————-

* Idee preluată şi de Steven Erikson (“The Malazan Book of The Fallen“), care îl citează pe Glen Cook ca fiind una dintre sursele sale de inspiraţie.

Library Dad says it’s “a great book that gives the reader a great mix of action, adventure, love, treachery, twists, and turns.”

eat.sleep.geek says “I could not put it down…a resounding success.”

Fantasy Debut calls it “an exceptional debut novel…. The pace is fast, the secondary characters of which there are many, are as well written as the mains, the plot twists are delightful…”

Wannabe Writer says, “I was soon hooked. It’s exciting, full of action but interesting characters too, the world is wonderfully realised, the use of magic imaginative, the fight scenes thrilling…”

Fantasy Book Critic puts the Night Angel Trilogy in its Best Books of 2008, saying, “as a whole it’s the best debut trilogy since Joe Abercrombie’s the First Law.”

De obicei citatele le pun la finele articolului, insa de data asta am preferat sa incep cu cateva dintre ele pentru a sublinia entuziasmul si exaltarea ce s-a instaurat odata cu aparitia primului volum, The way of  shadows din  trilogia lui Brent Weeks, The Night Angel. Tocmai aceasta atitudine pozitiva fata de volumul de fata aparut la Orbit books in 2008, care reprezinta de fapt si debutul autorului pe piata fantasy, m-a convins sa cercetez romanul.

Cu cateva aspecte despre care vorbesc cei de mai sus sunt si eu de acord. Cartea musteste de actiune, twist-uri ale plotului si personaje cu un trecut surpriza, sangele curge din abundenta si ne lovim la tot pasul de crime si intrigi planuite atent si cu finete. Adaug ca eu am citit varianta electronica cu nu mai putin de 900 de pagini la primul nivel de vizualizare al Sony-ului (cel mai mic si mai compact), aceasta beneficiind de cateva pagini bune de multumiri ale autorului, un interviu destul de lung si un capitol introductiv din volumul urmator.

Povestea este simpla, dar cu multiple ramificatii in acelasi timp. Ea se desfasoara, cu mici exceptii, in orasul Cenaria, capitala statului Cenaria, din lumea Midcyru. Azoth este un baiat orfan membru al ghildei Black Dragon dintr-un cartier rau famat al orasului de mai sus. Violenta excesiva la care este martor si cu  care el insusi trebuie sa se confrunte il motiveaza sa-si doreasca sa devina un wetboy. Wetboy-ii sunt o clasa aparte de asasini de care tuturor le este frica pentru ca sunt maestri ai crimei si ai intunericului in acelasi timp. Normal ca acestia poseda foarte multe cunostinte nu numai in ceea ce priveste armele de lupta, dar si otravurile, deghizarea, magia, si tot ce este necesar pentru a fi o masina de ucis eficienta.Si in plus cam toti sunt posesori ai unui Talent care le amplifica abilitatile si puterile cu mult deasupra rezistentei umane.

Durzo Blint, cel mai renumit si mai titrat dintre acesti asasini este un personaj intr-adevar complex, mai uman decat pare la prima vedere, ce si-a incalcat propriile reguli (sa nu te indragostesti niciodata) si a platit pentru acest lucru cu varf si indesat. Blint deseori face servicii celui mai puternic consiliu al lumii interlope din Cenari, Sa’kagé-ul, cel mai important jucator din economia Cenariei (era de asteptat, nu!?) si, aproape, singurul obstacol in calea invaziei armatei Godking-ului din Khalidor. Azoth reuseste pina la urma sa-l convinga pe Blint ca merita sa devina ucenicul sau pentru a se transforma ulterior, dupa ani de antrenament in Kylar, The night angel.

Cartea urmareste mai multe destine ce se intersecteaza cu cele ale lui Kylar sau Durzo, exponentii principali ai romanului, insa de remarcat ca si personajele secundare sunt la fel de puternice si credibile ca si cei doi avand, fiecare, un rol bine definit in intriga. Trebuie sa recunosc ca timp de cel putin patru sute de pagini am fost de-a dreptul subjugat de modul in care a evoluat povestea, de intrigile si masinatiunile regalitatii Cenariene sau Khalidoriene, de cele cateva (mult prea putine) franturi de magie pe care autorul le ofera, de povestea unor artefacte, Ka’kari, care isi aleg stapanul Ka’karifer-ul, oferindu-i puteri supranaturale si dupa care toti alearga cu limba scoasa de un cot, dar si de umanitatea si dilemele existentiale ale eroilor, aduse in prim plan cu pricepere de autor.

Kylar iubeste, insa codul ii interzice acest lucru, tocmai pentru ca o asemenea optiune s-ar putea transforma in punctul sau vulnerabil si ar deveni un avantaj pentru adversari. Astfel iubirea si trecutul sau tumultos din ghilda, cind trebuie sa aiba grija de prieteni si sa-i protejeze de amenintarile care apar la tot pasul,  il impedica sa devina acea masina de ucis, rece si impersonala (cel putin la suprafata), care este Durzo Blint si ii mai ofera o sansa. Acum depinde doar de el daca va reusi sa-si pastreze umanitatea si echilibrul, sau va alege drumul meseriei lipsite de sentimente si remuscari, caracteristic oricarui wetboy din oras.

In ciuda povestii interesante, in mare parte, presarata de situatii limita si secrete  (nu prea bine) tainuite, dupa cele cateva sute de pagini am inceput sa observ niste situatii. Deseori, personajele dispar de-a dreptul din povestire cind ar fi putut juca un rol cheie in momentul respectiv al povestirii. Ele tot se desfasoara si pot schimba balanta de forte, insa abia dupa ce episodul culminant a trecut, afectand al cadru al povestirii. Din punctul meu de vedere autorul a diluat la maxim povestirea, intr-un mod necredibil: cum  sa pui tu mina pe sabia ce poate distruge intr-o secunda Vürdmeisterii si vrajitoarele low rank si sa nu apari in orele in care are loc invazia acestora, cand ai plecat tocmai in directia respectiva?! Intervii convenabil si absolut intamplator abia a doua zi cind si Kylar era prin preajma cu ceva “job”-uri de indeplinit. Si nu e singurul caz cind cineva dispare “fara nicio urma” picand intr-un anonimat de neinteles.

Ca sa nu mai spun ce m-am enervat cand pe final a fost mult prea crud cu unul dintre personaje, doar pentru a mai lungi un pic agonia evenimentelor si a mai dilua ceva din actiune. Eu am ramas cu impresia ca totul se putea termina mult mai repede si intr-o tonalitate mult mai decenta, nefiin necesar chiar ca fiecare pas sa fie presarat si impanzit de cadavre si personaje care-si dau duhul. Si asta chiar daca nu sunt eroii centrali ai romanului. Insusi autorul recunoaste in interviu ca un scriitor risca foarte mult cind isi ucide personajele, cititorul putand fi impresionat (si nu in sensul pozitiv sa ne intelegem) de o disparitie neasteptata a pionilor romanelor, si nu-mi dau seama de ce, constientizand acest lucru, s-a abatut cam mult de la acest canon. La George R.R. Martin dupa cum evoluau lucrurile chiar e normal sa mai pice nicaiva capete, la Brent Weeks mi se par doar violente gratuite menite, cel mai probabil, sa construiasca personaje negative cat mai credibile si cat mai impresionante ca sete de singe, pe care cititorul sa le urasca negresit.

Si intr-un anumit punct al actiunii mi-am cam pierdut interesul pentru firul principal al romanului, scriitura nereusind ca pina la final sa ma mai motiveze ca in debutul sau. Si ca tot veni vorba de debut, acesta aduce intr-o masura interesanta cu cel din The Iron Dragon`s Daughter, copilul care traieste intr-un mediu ostil si simte nevoie de evadare. Bine, este unul clasic si absolut random si posibil, si in plus autorul aduce aminte in interviu ca inspiratia i-a venit de la sotia sa care s-a ocupat de asemenea cazuri de copii, insa daca tot m-a dus cu gandul nu m-am putut abtine sa nu precizez

Si acum ca stiu cum evolueaza scrierea lui Weeks chiar nu am vreo tragere de inima sa citesc si continuarile. Si nici nu mi se pare asa grozav cum au considerat altii. Ca si debut e peste Brandon Sanderson sau Jay Lake, dar eu inca nu sunt pregatit sa imi mai fie servita o portie de personaje de care sa prind ceva interes pentru ca apoi sa fie macelarite doar pentru ca un bad guy sa-si respecte eticheta. Iar sistemul de magie si artefactele prezentate, sau de care se aduce aminte nu prea mi-au starnit interesul si m-au lasat mai degraba rece. Totusi Vurdmeister e un cuvant misto asta trebuie sa recunosc. Imi cer scuze ca nu m-am minunat. Noroc ca nu e scriitor roman ca altfel exista impresia ca am ceva cu domnia sa.

Daca ar mai fi renuntat la jumatate de volum, sau daca ar fi strans mult mai bine corzile actiunii, The way of Shadows ar fi fost un debut mai mult decat reusit. Asa, Andrzej Sapkowski, esticul nostru, parca m-a prins mai tare. Chiar sunt curios ce parere au cei care au reusit sa-l citeasca pe Weeks. ”Exteriorul” am vazut ce impresie are si, dupa cum v-am aratat si voua, vorbeste numai la superlativ.

Prima reactie pe care o ai cind dai cu ochii de romanului lui Daryl Gregory este sa te intrebi de la ce vine titlul acestuia, Pandemonium. Desi nu este neaparat necesar sa parcurgi romanul poti specula ca ar putea fi tradus foarte usor drept, Pandemia de demoni (Pan + demonium, easy right?). Daca am avut  pina acum parte de aviara, de porcina, pina la urma de ce sa spunem “nu” si unei infestari generale cu demoni?! Si totusi, chiar daca traducerea se potriveste foarte bine, Pandemonium-ul reprezinta cel mai important oras al Iadului, construit de ingerii decazuti la sugestia lui Mammon, “capitala Satanei si a acolitilor sai”, in poemul Paradise Lost al poetului englez din secolulul 17, John Milton.

Dupa cum v-ati dat seama este o carte in care se vorbeste foarte mult despre demoni si manifestarile acestora. Ne gasim in America, intr-o perioada in care posedarea de catre un demon a omului nu mai este considerat un eveniment iesit de comun ( s-au raportat sute de cazuri regulat de cel putin 60 de ani) si nu cred ca se mira nimeni ca pe linga gazdele intamplatoare exista si zanatici care isi doresc din tot sufletul sa gazduiasca o asemenea entitate si se pregatesc cu atentie sa corespunda tiparului fiecarui demon. Asta pentru ca acestia din urma nu poseda chiar pe oricine si astfel se ghideaza in alegerea gazdei dupa anumite caracteristici ale individului. Printre arhetipurile demonilor din roman ii putem intalni pe, The Captain, care apare cind plutonul sau corpul de armata este in pericol si salveaza situatia si nu numai,  The Painter, care induce individul sa deseneze anumite teme si motive ce se repeta obsesiv dupa cum constata ulterior personajele, Kamikaze, care e in general prezent la cei de origine japoneza, The Truth, care ii pedepseste pe cei de au savarsit fapte de o gravitate iesita din comun, Little Angel, Hellion, chiar si un alter ego (de fapt, vedeti voi exact ce este) al scriitorului Philip K. Dick, si lista continua.

Romanul este structurat interesant cuprinzand printre capitolele propriu-zise si interludii in care se prezinta caracteristicile si modul de a actiona al fiecarui demon.

Cazul lui Del Pierce este, insa unic in istorie. Acesta a fost posedat de celebrul Hellion pe cind avea doar cinci ani si, se pare, ca in ciuda aparentelor acesta inca nu l-a parasit. Nemaisuportand calvarul zilnic la care este supus Del alearga disperat dupa un specialist pentru a-i realiza o exorcizare sau a-i oferi o solutie salvatoare, insa nici prin cap nu-i trece (si, de altfel, nici noua) ca va trebui sa se confrunte cu un adevar care il va rascoli din adancul fiintei. Cartea are cel putin un twist al actiunii, o rasturnare de situatie care este binevenita si te cam umple de respect pentru autor. Pentru ca nu multi sunt in stare sa reuseasca o asemenea “miscare” care ridica la un nivel superior miza romanului.

Pandemonium - a print.- John Martin, 1825, Louvre, Paris, France

Cartea nu abunda neaparat in actiune, insa ceea ce se ofera este destul de credibil, bine documentat, si suficient de antrenant cat sa te tine conectat si sa te faca curios mereu de ce va urma in continuare. Textul este posedat pur si simplu de o incarcatura emotionala care atinge cote alarmante si de o serie de personaje savuroase cum foarte putini reusesc sa construiasca.  Cartea are o pronuntata aroma de prezent, fratele lui Del, Lew este un infocat fan al tehnologiei, asta si prin prisma meseriei, si nu pierde nicio ocazie de a se folosi de dispozitivele sale wireless, de internet, sau de posibilitatea de a comunica video de la laptop sau de pe telefon.

Coperta romanului joaca si ea un rol important in actiunea romanului constituindu-se intr-unul dintre motivele care apar, in diferite forme si adaptari, in operele celor posedati de demonul The Painter.

Totusi, chiar daca twist-ul de care am spus mai sus face tot banii, explicatiile de final si, de fapt povestea debutului acestor posedari si scopul demonilor este cam puerila si cusuta cu ata alba si in mod cert nu va fi pe placul multor cititori.

Analizand, insa per ansamblu romanul am ajuns la concluzia ca mai putin conteaza acest aspect si ramane important faptul ca debutul, deci da, debutul, ati citit bine, a lui Daryl Gregory este unul foarte reusit si de ce nu, chiar entuziasmant. Probabil vor mai trece ani de zile pina va ajunge cartea asta in Romania asa ca imi pare rau ca nu toti se vor putea bucura prea curind de un roman reusit.

De remarcat ca scriitorul este si castigator in 2009 al Crawford Award pentru “an outstanding new fantasy writer whose first book was published the previous year” si  a mai fost  nominalizat la World Fantasy Award 2009 pentru cel mai bun roman.

Primul capitol in format pdf il gasiti aici , scriitorul avand si un site destul de bine pus la punct. Cel de-al doilea roman al sau, The Devil’s Alphabet, este preconizat ca va ajunge pe rafturile librariilor americane marti, 24 noiembrie anul acesta, mai precis maine. Si iata si cateva cuvinte, de bine evident, despre roman:

Believable characters, a multilayered plot and smooth prose define Gregory’s darkly ambitious debut novel.

Publisher’s Weekly (starred review)

…looks to me like a contender for awards from the horror, science fiction or fantasy camps, depending on who stakes their claim first.

The Agony Column

“Wickedly clever entertainment.”

SF Gate (San Francisco Chronicle)

“Daryl Gregory can write like a son-of-a-bitch.”

Chris Roberson

Opinia generala pare sa fie de acord ca Diamond Dogs e cea mai buna dintre cele doua, si eu sunt de acord. Iei un turn misterios care are obiceiul prost sa omoare oamenii care au tupeul sa intre in el si adaugi un grup amestecat de personaje plus ceva tehnologie ultra-moderno-viitoare care permite modificari corporale extreme… si iese un fel de Cube futuristic. Nu ca as fi vazut filmul, dar din rezumat par sa aiba aceeasi idee la baza: ca sa treci dintr-o camera in alta trebuie sa rezolvi cate o ghicitoare – in cazul lui Reynolds, ghicitorile sunt matematice.

Partea mea favorita? Childe Roland to the Dark Tower Came. Unul dintre personaje se numeste Roland Childe, turnul e la locul lui (desi sangeriu, nu intunecat), si desi referinta e probabil direct la Browning, nu la King… mie mi-a placut.

Teoria mea privind Turquoise Days e ca necesita cunostinte aprofundate despre universul in care are loc (pe care il dezvolta domnul autor si prin alte nuvele si romane). Ca atare, privita separat de restul operei, ofera prea putine indicii pe baza carora sa ghicesti cam ce naiba se intampla si de ce e important. Pe mine ma distreaza sa completez spatiile goale cu deductii pe baza textului, dar in cazul asta a fost greu spre imposibil.

Pe scurt, e vorba despre Jonglerii Mintii, niste extraterestri care apar indirect si in Cainii de diamant, si despre o femeie care ii studiaza. Jonglerii par o specie foarte interesanta, dar din pacate detaliile despre ei sunt destul de putine. Cat despre personaje… am incercat sa imi pese de soarta lor, dar nu mi-a prea iesit. Pacat, pentru ca inceputul povestii, in care Naqi si sora sa inoata fara permisiune in ocean, e foarte promitator. Din fericire, in ciuda partii de mijloc cu ultranauti si grupari teroriste si oameni de stiinta care nu imi spuneau nimic, sfarsitul salveaza nuvela. Ma asteptam la un happy end, dar Reynolds a ales o solutie mai… destructiva, care mi-a placut mult.

Concluzie? Nu mi s-a parut o capodopera, dar nici nu m-a facut sa adorm sau sa injur. Buna pentru atunci cand ramai in pana de carti mai interesante, dar cam atat.

Pentru alta parere, cititi si recenzia lui Kyo.

“Counting Heads”

Romanul ne introduce intr-un viitor dominat de progresele nanotehnologiei, dar si ale stiintelor in general. Oamenii isi pot prelungi viata prin mijloace medicale si alte metode de reintinerire specifice, la zeci, poate chiar sute de ani, existand chiar si posibilitatea de-a-si suprima cresterea, ramanand la stadiul de copil, desi cu o minte de adult cu zeci de ani de viata. Oamenii au ajuns sa depinda, intr-o proportie covarsitoare, de actiunile unor valeti computerizati, un fel de insotitori robotici personali, dispunand insa de constiinta proprie si de o inteligenta cultivata in urma numeroaselor interactionari cu mediul, dar si cu stapanul lor. O alta trasatura specifica societatii viitoare imaginate de scriitor ar fi prezenta clonelor umane repartizate pe categorii de munca. Avem clone russ, cu un simt ridicat al datoriei, specializate in protectia oamenilor cu bani, clonele pike, cu un temperament violent, extrem, folosite mai ales ca trupe de soc, sau interventii, clone evangeline, fiinte delicate si sensibile, create pentru a oferi asistenta si companie, clone jerry, jenny, john, si lista continua. Exploatand la maxim boom-ul tehnologic, omenirea s-a retras in domuri uriase, unde securitatea este foarte stricta. De altfel, politia obisnuita a fost inlocuita cu o serie de masini specializate, limacsii, roboti autonomi ce umbla liberi prin orase si se ataseaza de fiecare locuitor din cand in cand, doar pentru a sonda integritatea organismului.

Din fericire pentru noi, scriitorul nu se opreste aici, si creioneaza o lume a viitorului in care cibernetica si tehnologia primeaza, in care sunt posibile convorbirile si socializarile de la distanta, fara a mai necesita prezenta reala a corpului, in care robotica a atins unele dintre varfurile sale, sistemele valet ale oamenilor fiind doar unul dintre ele. Insa exista si reversul medaliei, slujbele sunt din ce in ce mai greu de gasit si, pentru a face fata mai usor traiului din aceste timpuri si pentru a reusi sa stranga banii necesari reintinerii, oamenii s-au unit in cartele. O atentie deosebita i se acorda si “Proiectului Gradina Pamant”, initiat de o serie de personaje influente si urmarindu-se o asa-zisa colonizare spatiala.

Dupa cate se poate constata avem o societate a viitorului urmarita in cele mai mici detalii, oferindu-se amanunte si observatii folositoare, si care, pentru mine, au constituit sarea si piperul cartii. De altfel, cred ca tocmai aceasta bogatie a imaginatiei si a personajelor m-a tinut conectat la atmosfera romanului. Pentru ca exista anumite scapari peste care, unii, poate nu vor trece asa usor.

Romanul este impartit in trei segmente, corespunzatoare unor schimbari de directie in evolutia actiunii. Impresia mea a fost ca scriitorul a fost si el asa de prins de lumea pe care si-a imaginat-o, incat a uitat sa mai exploateze si chiar sa mai explice anumite momente cheie din actiune. De exemplu, eu am asteptat cu sufletul la gura explicatia pentru deznodamantul din primul fragment, sperand intr-un scenariu mai complex, insa ma declar complet dezamagit de explicatia, cam puerila si neasteptata, pe care o alege scriitorul. De asemenea, dupa ce 80% din volum asistam la o conspiratie al carei unic scop este eliminarea mostenitoarei lui Eleanor Starke, finalul nu este deloc explicit, si pur si simplu mie nu mi-a oferit nicio explicatie satisfacatoare. Si in plus deseori se mai scot din scena personaje, si chiar si atunci cind este vorba de un valet robotic, cred ca am merita macar o explicatie sau o detaliere mai atenta a motivelor pentru care a fost indepartat. Cred ca aceasta lipsa a unui personaj sau grup de personaje care sa atraga antipatia cititorului si pe care sa-l identificam in mod clar ca fiind eminenta cenusie ascunsa in spatele evenimentelor cantareste hotarator in formularea impresiei finale. Nu prea reusita, mai ales in ceea ce priveste pastrarea unei coerente logice la nivelul intrigii.

Totusi, in ciuda stagnarii evidente si a lipsei acute de inspiratie cind vine vorba de dezvoltarea intamplarilor, puteti avea placerea sa descoperi o carte deosebita, cel putin la nivelul lumiii construite. Ca o constatare personala, as preciza ca romanul a fost norocos sa incapa pe mana Cristinei si a lui Stefan Ghidoveanu, lasandu-mi impresia ca este genul de carte pe care, la ora actuala, doar o mina de persoane de la noi l-ar fi putut traduce competent. Si, din punctul meu de vedere, premiul nostru de popularitate pentru cea mai buna traducere a anului 2008 vine sa intareasca acest lucru. Si poate daca lumea lui Stross ar fi fost oferita unui traducator cu experienta, altul ar fi fost deznodamantul acestei triste “epopei“.

La final, va transmit ca eu m-am indragostit de lumea “colorata” si moderna a lui Marusek, si chiar daca a lungit-o mai mult decat a fost cazul, a fost o lectura pe care o voi tine minte, in mod sigur, foarte mult mult timp, de acum incolo. Si as mai mentiona ca pe Sf Site, in viziunea lui Greg L. Johnson, aparitia in 2005 a romanului “Counting Heads” a primit o mentiune de onoare, alaturi de “Cowl” de Neal Asher, pe care am gasit-o si eu in librarii (editura Lucman, 2005). Oricum, cine ajunge la lista respectiva va avea surpriza sa constate ca unele dintre cartile topului respectiv au vazut deja lumina tiparului si in Romania.

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/06/02/vanatoarea-de-capete-david-marusek/feed/ 10 http://www.cititorsf.ro/2009/05/22/poarta-frederik-pohl/ http://www.cititorsf.ro/2009/05/22/poarta-frederik-pohl/#comments Fri, 22 May 2009 07:06:56 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=4686 Poarta (Gateway, 1977) de Frederik Pohl, desemnat in 1993 SWFA Grand Master, este una dintre capodoperele confirmate ale science-fictionului fiind recompensata cu premiul Hugo, Nebula, Locus, John W. Campbell Memorial si Apollo. Romanul de fata este si primul volum din seria Heechee, volumul doi fiind deja aparut la Nemira si recenzat de feeria pe blogul nostru. Se pare ca in 1992 povestea a fost portata si pe computer prin jocul adventure cu acelasi nume, aparut la Legend Entertainment.

Subiectul dezvoltat in roman este unul cat se poate de intrigant. Omenirea a descoperit ramasitele si vestigiile unei vechi civilizatii extraterestre, pe care au numit-o Heeche, insa de departe cea mai importanta descoperire o reprezinta o statie spatiala unica prin constructie si dotari. Un loc cu o gravitatie redusa, unde nu se poate matura podeaua deoarece in urma starnirii, particulele sau lucrurile incep sa  pluteasca, recurgandu-se la folosirea unor microa-spiratoare manuale. Unica, pentru ca intamplator sau nu, nu se stie exact, extraterestrii au lasat-o echipata complet cu o serie de nave capabile de zboruri interstelare, la viteze mai mari decat cea a luminii. Nave, ale caror mijloace de propulsie nu au fost inca descifrate si care sunt impartite in trei clase, in functie de numarul de pasageri suportat de fiecare. Clasa 1, Clasa 3 si Clasa 5, multe dintre aceasta, dar in special cele din ultima categorie dovedindu-se a fi blindate. Problema principala ar fi ca aceste nave, sute la numar, au un modul de stabilire al destinatiilor imposibil de identificat de catre oameni, insa un lucru este sigur. Inapoierea lor se face dupa un modul automat, indiferent daca echipajul sau mai este in viata sau nu. Astfel ca fiecare calatorie cu un asemenea vehicul spatial este o adevarat provocare pentru prospectorii angajati in cautarea vestigiilor Heeche si a descoperirilor prin care sa-si asigure viitorul, toti fiind cunostienti de pericolele cu care s-ar putea confrunta. Pericole ce nu pot fi prevazute datorita tipologiei imprevizibile de desfasurare a acestora. Dupa cate se poate observa avem in fata un roman in care viata celor cazati in Poarta aduce foarte mult cu o adevarata loterie spatiala.

Cu toate aceste lucruri va trebui sa dea piept personajul central al romanului, Robinette Broadhead, aflat in cautarea loviturii vietii sale. Romanul pare a fi un adevarat tratat de studiu psihologic, dezvaluindu-ne treptat multe dintre motivatiile eroului, dar mai ales si multe dintre faptele sale. Relatarea se face in general la persoana I, cu redarea intamplarilor din punctul de vedere al eroului, accentuand latura personalizata a evenimentelor. Si pentru ca tabloul sa fie complet, psihologul vinovat cu deschiderea sufletului lui Rob este nici mai mult, nici mai putin de, un robot!

Stilul abordat de scriitor in romanul Poarta, prin acordarea unei atentii deosebite formularii  frazei si concentrarea asupra evolutiei  umane si sufletesti a personajului, mi-a adus aminte de “Picnic la marginea drumului“, capodopera fratilor Strugatki. Cine nu s-a lipit de opera rusilor, e posibil sa manifeste aceleasi reactii adverse si fata de bijuteria lui Pohl. Eu, la pagina 100 inca asteptam sa se intample ceva care sa mai alunge un pic monotonia evolutiei intamplarilor. Pentru ca, dupa cum va anuntam, nu este o carte mustind a actiune, focalizandu-se in special pe umanitatea personajelor, pe perenitatea si fragilitatea vietii noastre, pe exploatarea necunoscutelor si a intrebarilor ce se nasc privitoare la civilizatia Heeche.

Este de remarcat cum dintr-o serie de detalii mici si elemente nesemnificative, dintr-o poveste cu potential intr-adevar, dar din care ne sunt oferite prea putine lucruri concrete, scriitorul reuseste sa actioneze asupra imaginatiei cititorului si il convinge sa nu se mai opreasca din citit. Recunosc ca in timpul in care nu o citeam, nu ma puteam abtine sa nu ma gindesc cum va evolua actiunea, pentru ca este evident inca din start ca ceva s-a intamplat, si lucrurile s-au schimbat. Totusi balanta vietii a fost respectata si in romanul lui Frederik Pohl. Pentru fiecare lucru bun trebuie sa se intample si ceva rau, soarta luandu-si intotdeauna tributul. Dupa cum era de asteptat, viata nu te asteapta doar cu lucruri dulci, dramatismul operei contribuind din plin la conturarea unui roman complet. “Poarta”,  poate fi vazuta si ca o experienta personala de viata, ca un roman al formarii si al descoperirii de sine, si ca o lucrare ce ar putea fi disecata cu usurinta la orice clasa de studiu literar. De mentionat, ca la volumul de fata s-a reusit pastrarea copertii originale a volumului (editura St. Martin’s Press, 1977) creatie a cunoscutului artist Boris  Vallejo. O scena foarte sugestiva pentru orice cititor, dornic sa vada cum arata navetele si in imaginatia scriitorului.

La finalul lecturii nu am putut constata decat un singur lucru. Poarta lui Pohl vine sa le reaminteasca celor neconvinsi ca si science-fiction-ul poate fi numit, si este in adevaratul sens al cuvantului, literatura, subestimarea de care are parte, nefiind in totala concordanta cu situatia de fapt.

Recomandarea mea este una fireasca, Poarta este un roman de neratat pentru orice cititor pasionat de sf, comentariul lui Frederik Pohl, cum ca “Gateway este cartea cea mai buna pe care am scris-o vreodata”, nelasand loc la alte interpretari.

Cartea mi s-a parut foarte reusita mai ales la capitolul pastrarii cronologiei evenimentelor din acele timpuri. Trecand peste faptul ca James Dean nu mai moare in accidentul de masina mentionat anterior, multe din evenimentele despre care se vorbeste in roman, am reusit sa le identific pe wikipedia sau pe alte adrese web ca fiind  adevarate suta la suta. Doar ca acum printre protagonisti se strecoara si personalitatea intriganta a actorului James Dean. Am fost curios daca legatura cu Marilyn Monroe a fost adevarat sau nu, si se pare ca de fapt Jack Dann a introdus in scenariu acest mic artificiu pentru a mai complica un pic lucrurile. Iar in ceea ce-l priveste pe Elvis, din moment ce a inceput sa prinda la public incepand cu anul 1954, e posibil ca cei doi sa nu se fi intalnit vreodata. Eu nu am gasit informatii care sa-mi confirme acest lucru, insa se poate, ca la fel cum in roman James Dean este idolatrizat la propriu de catre marele cantaret, asa sa fi stat lucrurile si in realitate.

Am observat ca antipatia nascuta mai ales din spiritul de concurenta al actorului fata de o alta legenda a marelui ecran, Paul Newman apare deseori la suprafata. Iarasi nu am gasit fapte concrete, doar ca dupa moartea sa unul dintre rolurile destinate lui James Dean a fost preluat de acesta din urma. Este vorba despre rolul lui Rocky Graziano in Somebody Up There Likes Me, despre care se spune ca ar fi fost si ultimul film in care ar mai fi jucat regretatul actor. Ar fi urmat sa se dedice in totalitate regiei, considerand ca a dat totul in filmele realizate si nemultumit de faptul ca era mereu intrerupt de regizori neexperimentati, lucru ce-i afecta interpretarea.

Orientarea sa sexuala este iarasi un subiect controversat. In realitate ar fi avut si legaturi homosexuale insa in istoria alternativa, desi exista cateva trimiteri, apare ca un barbat marcat de o serie de personalitati feminine. Mama sa, care l-a parasit in 1940 in urma unui cancer ( el avea 9 ani pe atunci) se numara printre ele. Marilyn Monroe ( in plan fictiv) sau Pier Angeli ( si in realitate) sunt alte doua femei care i-au umplut viata scurta a actorului si i-au marcat decisiv traseul.

Daca in prima parte a romanului se speculeaza asupra viitorului in actorie al starului si asupra relatiilor pe care acesta le-ar fi putut dezvolta cu alte personalitati, in cea de-a doua acesta urca incet, dar sigur, si in hatisul vietii politice. Sincer, evenimentele din aceasta perioada si evolutia in aceste momente a actiunii, nu au fost la fel de interesante ca si micile amanunte si detalii despre lumea filmului si viata actorilor acelei perioade, prezenta in mai bine de trei sferturi de carte. Este adevarat ca interactioneaza si cu destinele familiei Kennedy, insa parca actiunea mai scade din intesitate si James Dean e mai stralucitor printre actori si lumea filmului, decat in lumea intrigilor subtile si a promisiunilor electorale.

James Dean – …o autobiografie alternativa mi s-a parut a fi o radiografie reusita a anilor 50-60, cum spuneam, cu o respectare fidela a unor evenimente, introducerea lui James Dean in toiul acestor intamplari sau in situatii cu totul inedite constituind adevaratul deliciu al romanului. Plus ca este interesant de vazut si de meditat asupra orgoliilor ce au stapanit lumea americana a filmului, impactul si legaturile existente intre marile vedete si anturajul lor, ziaristii de scandal si chiar impresarii acestora. Si din punct de vedere uman ne sunt oferite o serie de lectii. Banii si faima nu schimba intotdeauna in bine personalitatea individului, desi multi alearga dupa ele ci dimpotriva, amplifica unele excese si iesiri, cu potentiale efecte dramatice. Viata posibila a starului apare cititorului asemenea unui joc de lumini si umbre, cu o alternanta frenetica intre adevar si minciuna, intre putere si slabiciune, intre dragoste si posesivitate.

O autobiografie surprinzatoare prin calitatea si acuratetea detaliilor si, in acelasi timp, un roman de istorie alternativa din care se pot descoperi o gramada de informatii si personaje,  cele din urma recunoscute ca au monopolizat vietile americanilor din acei ani tumultosi.

Lucian-Vasile Szabo (editor)

Fantome – Zece bijuterii fantastice semnate de autori romani este un volum aratos in care culegatorul a avut in vedere, dupa cum aflam inca din prefata, sa aduca in vederea cititorilor acele texte mai putin cunoscute din literatura romana cu o incarcatura fantastica si valente de adevarate perle scriitoricesti.
Dupa cum ma asteptam nu chiar toate textele au o incarcatura concentrata de fantastic si insolit, insa surprinzator, tocmai acele texte lipsite de aceasta atingere mi-au placut cel mai mult. Cartea arata impecabil, desi poate nu ar mai fi stricat una – doua povestiri in plus pentru ca apare destul de subtirica. Insa, dupa cum am invatat din experientele anterioare, tocmai volumele mai inguste iti pot provoca cele mai mari satisfactii.
Cind am rasfoit pentru prima oara cuprinsul privirea mi-a fost furata prima oara de textul lui Ion Creanga, Ivan Turbinca. Dar nu va lasati inselati, chiar daca este o poveste pe care am citit-o cu placere in copilarie, si daca tin bine minte  am vazut si piese de teatru adaptate dupa ea, prin prezenta faptelor si personajelor cu totul originale, textul nu putea fi trecut cu vederea. A fost placut sa-mi amintesc cum i-a pacalit Ivan pe draci reusind la final chiar performanta sa fenteze pina si pe nemiloasa Moarte. Sunt curios daca au fost si rescrieri ale povestirii pentru ca eu tineam minte ca era mai densa actiunea cu dracii. Sau cine stie, mi-a ramas mie impresia asta de cand eram copil.

De remarcat ca antologia incepe cu un text incarcat de insolit, ce apartine  scriitorului iesean, Dimitrie Anghel, Fantome, in care se accentueaza atmosfera baroca a vremilor trecute din dealul Copoului.

Ion Luca Caragiale in Calul dracului, si dupa lecturarea povestirii Ivan Turbinca, m-a facut sa constientizez ca inca de mici copii ne confruntam cu o serie de elemente fantastice pregnante in unele povestiri populare sau prelucrate, ce ne pot trezi apetitul pentru necunoscutul din operele fantastice de mai tarziu. Cum s-ar putea intampla si cu povestea de fata, in care o batrana este nevoita a da piept cu una din odraslele  Iadului.

Lumea cred ca este constienta ca multe din scrierile lui Mihai Eminescu au un filon de fantastic si insolit ridicat asa era firesc sa-l gasim si pe el aici. Este vorba despre o povestire fara nume, intitulata sugestiv de autori, in perfecta rezonanta cu continutul acesteia, Moartea lui Ioan Vestimie. In ea putem observa calitatile pentru care lucrarile lui Mihai Eminescu au fost asa de apreciate, lasand o impresie pregnanta ca tot ceea ce se intampla este un vis, realitatea estompandu-se pur si simplu in multe dintre momentele cheie ale textului. Pe wiki, in josul paginii,  gasiti si un audio despre Mihai Eminescu in care acesta este apreciat de catre marele critic G. Calinescu, plus citeva din textele sale recitate intr-un mod cu totul original de Mihail Sadoveanu. De remarcat tonul de cuvantare al speech-ului marelui critic ( probabil in cadrului unui Congres) si ca mai jos sunt o serie de poze mai putin cunoscute publicului cu marele nostru poet in diferite momente ale vietii sale.

Nicolae Gane, care a fost printre altele si magistrat, a fost ales cu scrierea Aliuta mai ales pentru atmosfera de neliniste si finalul incrancenat si dur de care se bucura textul. Mai trebuie sa ni se reaminteasca din cand in cand ca toti suntem oameni si nu trebuie sa ne mire cand si cei de o alta religie se sacrifica in numele prieteniei si dragostei fata de valorile umane.

Nădişanca este creatia lui Emil Garleanu, scriitor la care frapeaza varsta frageda pe care o avea in momentul decesului (n. 5 ianuarie 1878, Iaşi, d. 2 iulie 1914, Câmpulung – 36 de ani). La o cercetare atenta am descoperit ca a fost scolit sub indrumarea lui Ion Creanga si a fost coleg cu un alt scriitor despre care nu stiam multe, dar la care mi-a placut ce am citit si anume, Jean Bart. De fapt Jean Bart era pseudonimul scriitorului Eugeniu P. Botez, numele fiind preluat dupa un vestit corsar francez. Sa nu divaghez prea mult, in Nadisanca un boier indragostit cu toata fiinta sa de un cal refuza sa treaca peste moartea acestuia si prefera sa-i pastreze memoria neatinsa.

Bată-te Dumnezeu de Ion Heliade Radulescu cuprinde o serie de arhaisme si expresii inedite care ne introduc cu rapiditate in vartejul vremurilor de demult apuse. Insolitul este reprezentat aici mai degraba prin limbajul abordat decat prin vreo intamplare anume.

Despre drumul pe care trebuie sa-l parcurga o doamna din inalta societate romaneasca alaturi de copilul sau pentru a-l intalni pe sotul cazut la pat vorbeste Alexandru Macedonski in pe Drum de posta. Starile prin care trec cei doi si atitudinea in fata unei posibile pierderi a tatalui, respectiv sotului, sunt analizate in cel mai mic detaliu. Povestirea Scormon a lui Ioan Slavici este cea care mi-a placut cel mai mult din intreaga antologie. Poate si din pricina limbajului mai accesibil si a evolutiei alene a evenimentelor, sau pentru modul curat si nevinovat in care se infiripa o poveste de dragoste rurala. Un text de nota zece in opinia mea.

Culegerea de texte se incheie cu Trubadurul lui Barbu Stefanescu Delavrancea o povestire incarcata de melancolie si fantastic, un adevarat regal al insolitului romanesc. Cred ca textul cu cele mai puternice accente de necunoscut si atmosfera cea mai grava si apasatoare din intreaga antologie.

Ajuns la final am constatat ca mi-a facut o deosebita placere sa ma scufund in vremurile si intamplarile cu specific romanesc, sa ma delectez cu scrierile alese ale unora dintre scriitori cei mai de vaza ai literaturii romanesti. Un demers original, numai bun de inaugurat seria Insolit a celor de la Bastion.