Cititor SF

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta. Read more…

Library Dad says it’s “a great book that gives the reader a great mix of action, adventure, love, treachery, twists, and turns.”

eat.sleep.geek says “I could not put it down…a resounding success.”

Fantasy Debut calls it “an exceptional debut novel…. The pace is fast, the secondary characters of which there are many, are as well written as the mains, the plot twists are delightful…”

Wannabe Writer says, “I was soon hooked. It’s exciting, full of action but interesting characters too, the world is wonderfully realised, the use of magic imaginative, the fight scenes thrilling…”

Fantasy Book Critic puts the Night Angel Trilogy in its Best Books of 2008, saying, “as a whole it’s the best debut trilogy since Joe Abercrombie’s the First Law.”

De obicei citatele le pun la finele articolului, insa de data asta am preferat sa incep cu cateva dintre ele pentru a sublinia entuziasmul si exaltarea ce s-a instaurat odata cu aparitia primului volum, The way of  shadows din  trilogia lui Brent Weeks, The Night Angel. Tocmai aceasta atitudine pozitiva fata de volumul de fata aparut la Orbit books in 2008, care reprezinta de fapt si debutul autorului pe piata fantasy, m-a convins sa cercetez romanul.

Cu cateva aspecte despre care vorbesc cei de mai sus sunt si eu de acord. Cartea musteste de actiune, twist-uri ale plotului si personaje cu un trecut surpriza, sangele curge din abundenta si ne lovim la tot pasul de crime si intrigi planuite atent si cu finete. Adaug ca eu am citit varianta electronica cu nu mai putin de 900 de pagini la primul nivel de vizualizare al Sony-ului (cel mai mic si mai compact), aceasta beneficiind de cateva pagini bune de multumiri ale autorului, un interviu destul de lung si un capitol introductiv din volumul urmator.

Povestea este simpla, dar cu multiple ramificatii in acelasi timp. Ea se desfasoara, cu mici exceptii, in orasul Cenaria, capitala statului Cenaria, din lumea Midcyru. Azoth este un baiat orfan membru al ghildei Black Dragon dintr-un cartier rau famat al orasului de mai sus. Violenta excesiva la care este martor si cu  care el insusi trebuie sa se confrunte il motiveaza sa-si doreasca sa devina un wetboy. Wetboy-ii sunt o clasa aparte de asasini de care tuturor le este frica pentru ca sunt maestri ai crimei si ai intunericului in acelasi timp. Normal ca acestia poseda foarte multe cunostinte nu numai in ceea ce priveste armele de lupta, dar si otravurile, deghizarea, magia, si tot ce este necesar pentru a fi o masina de ucis eficienta.Si in plus cam toti sunt posesori ai unui Talent care le amplifica abilitatile si puterile cu mult deasupra rezistentei umane.

Durzo Blint, cel mai renumit si mai titrat dintre acesti asasini este un personaj intr-adevar complex, mai uman decat pare la prima vedere, ce si-a incalcat propriile reguli (sa nu te indragostesti niciodata) si a platit pentru acest lucru cu varf si indesat. Blint deseori face servicii celui mai puternic consiliu al lumii interlope din Cenari, Sa’kagé-ul, cel mai important jucator din economia Cenariei (era de asteptat, nu!?) si, aproape, singurul obstacol in calea invaziei armatei Godking-ului din Khalidor. Azoth reuseste pina la urma sa-l convinga pe Blint ca merita sa devina ucenicul sau pentru a se transforma ulterior, dupa ani de antrenament in Kylar, The night angel. Read more…

Prima reactie pe care o ai cind dai cu ochii de romanului lui Daryl Gregory este sa te intrebi de la ce vine titlul acestuia, Pandemonium. Desi nu este neaparat necesar sa parcurgi romanul poti specula ca ar putea fi tradus foarte usor drept, Pandemia de demoni (Pan + demonium, easy right?). Daca am avut  pina acum parte de aviara, de porcina, pina la urma de ce sa spunem “nu” si unei infestari generale cu demoni?! Si totusi, chiar daca traducerea se potriveste foarte bine, Pandemonium-ul reprezinta cel mai important oras al Iadului, construit de ingerii decazuti la sugestia lui Mammon, “capitala Satanei si a acolitilor sai”, in poemul Paradise Lost al poetului englez din secolulul 17, John Milton.

Dupa cum v-ati dat seama este o carte in care se vorbeste foarte mult despre demoni si manifestarile acestora. Ne gasim in America, intr-o perioada in care posedarea de catre un demon a omului nu mai este considerat un eveniment iesit de comun ( s-au raportat sute de cazuri regulat de cel putin 60 de ani) si nu cred ca se mira nimeni ca pe linga gazdele intamplatoare exista si zanatici care isi doresc din tot sufletul sa gazduiasca o asemenea entitate si se pregatesc cu atentie sa corespunda tiparului fiecarui demon. Asta pentru ca acestia din urma nu poseda chiar pe oricine si astfel se ghideaza in alegerea gazdei dupa anumite caracteristici ale individului. Printre arhetipurile demonilor din roman ii putem intalni pe, The Captain, care apare cind plutonul sau corpul de armata este in pericol si salveaza situatia si nu numai,  The Painter, care induce individul sa deseneze anumite teme si motive ce se repeta obsesiv dupa cum constata ulterior personajele, Kamikaze, care e in general prezent la cei de origine japoneza, The Truth, care ii pedepseste pe cei de au savarsit fapte de o gravitate iesita din comun, Little Angel, Hellion, chiar si un alter ego (de fapt, vedeti voi exact ce este) al scriitorului Philip K. Dick, si lista continua.

Romanul este structurat interesant cuprinzand printre capitolele propriu-zise si interludii in care se prezinta caracteristicile si modul de a actiona al fiecarui demon. Read more…

Nu imi place space opera. Am mai nimerit cate o carte pe care am citit-o usor (Foc in adanc, de exemplu), dar in general genul ma lasa rece. Da, chiar si tata lor Hamilton m-a plictisit la un moment dat. In orice caz, nu stiu cum a ajuns cartea lui Alastair Reynolds la mine dar, surprinzator, am descoperit ca, space opera sau nu, cele doua nuvele (Cainii de diamant si Zile pe Turcoaz) nu-s rele.

Opinia generala pare sa fie de acord ca Diamond Dogs e cea mai buna dintre cele doua, si eu sunt de acord. Iei un turn misterios care are obiceiul prost sa omoare oamenii care au tupeul sa intre in el si adaugi un grup amestecat de personaje plus ceva tehnologie ultra-moderno-viitoare care permite modificari corporale extreme… si iese un fel de Cube futuristic. Nu ca as fi vazut filmul, dar din rezumat par sa aiba aceeasi idee la baza: ca sa treci dintr-o camera in alta trebuie sa rezolvi cate o ghicitoare – in cazul lui Reynolds, ghicitorile sunt matematice.

Partea mea favorita? Childe Roland to the Dark Tower Came. Unul dintre personaje se numeste Roland Childe, turnul e la locul lui (desi sangeriu, nu intunecat), si desi referinta e probabil direct la Browning, nu la King… mie mi-a placut.

Teoria mea privind Turquoise Days e ca necesita cunostinte aprofundate despre universul in care are loc (pe care il dezvolta domnul autor si prin alte nuvele si romane). Ca atare, privita separat de restul operei, ofera prea putine indicii pe baza carora sa ghicesti cam ce naiba se intampla si de ce e important. Pe mine ma distreaza sa completez spatiile goale cu deductii pe baza textului, dar in cazul asta a fost greu spre imposibil.

Pe scurt, e vorba despre Jonglerii Mintii, niste extraterestri care apar indirect si in Cainii de diamant, si despre o femeie care ii studiaza. Jonglerii par o specie foarte interesanta, dar din pacate detaliile despre ei sunt destul de putine. Cat despre personaje… am incercat sa imi pese de soarta lor, dar nu mi-a prea iesit. Pacat, pentru ca inceputul povestii, in care Naqi si sora sa inoata fara permisiune in ocean, e foarte promitator. Din fericire, in ciuda partii de mijloc cu ultranauti si grupari teroriste si oameni de stiinta care nu imi spuneau nimic, sfarsitul salveaza nuvela. Ma asteptam la un happy end, dar Reynolds a ales o solutie mai… destructiva, care mi-a placut mult.

Concluzie? Nu mi s-a parut o capodopera, dar nici nu m-a facut sa adorm sau sa injur. Buna pentru atunci cand ramai in pana de carti mai interesante, dar cam atat.

Pentru alta parere, cititi si recenzia lui Kyo.

“Counting Heads” (”Vanatoarea de capete“) vine sa completeze si sa dezvolte mai mult o veche povestire a scriitorului David Marusek, ”We Were Out of Our Minds with Joy” (1995). De altfel, aceasta este si incorporata in primul capitol al romanului, cu adaugiri si corecturi minore, si este cea care a si atras atentia publicului. In 1999 romanul sau, “The Wedding Album“, a fost rasplatit cu Theodore Sturgeon Memorial Award si a fost nominalizat la Nebula Award, categoria cel mai bun roman. “Counting Heads” a fost publicata pentru prima oara in 2005 la editura Tor Books, beneficiind si de o continuare, “Mind Over Ship” (2009), la aceeasi Tor Books .

Romanul ne introduce intr-un viitor dominat de progresele nanotehnologiei, dar si ale stiintelor in general. Oamenii isi pot prelungi viata prin mijloace medicale si alte metode de reintinerire specifice, la zeci, poate chiar sute de ani, existand chiar si posibilitatea de-a-si suprima cresterea, ramanand la stadiul de copil, desi cu o minte de adult cu zeci de ani de viata. Oamenii au ajuns sa depinda, intr-o proportie covarsitoare, de actiunile unor valeti computerizati, un fel de insotitori robotici personali, dispunand insa de constiinta proprie si de o inteligenta cultivata in urma numeroaselor interactionari cu mediul, dar si cu stapanul lor. O alta trasatura specifica societatii viitoare imaginate de scriitor ar fi prezenta clonelor umane repartizate pe categorii de munca. Avem clone russ, cu un simt ridicat al datoriei, specializate in protectia oamenilor cu bani, clonele pike, cu un temperament violent, extrem, folosite mai ales ca trupe de soc, sau interventii, clone evangeline, fiinte delicate si sensibile, create pentru a oferi asistenta si companie, clone jerry, jenny, john, si lista continua. Exploatand la maxim boom-ul tehnologic, omenirea s-a retras in domuri uriase, unde securitatea este foarte stricta. De altfel, politia obisnuita a fost inlocuita cu o serie de masini specializate, limacsii, roboti autonomi ce umbla liberi prin orase si se ataseaza de fiecare locuitor din cand in cand, doar pentru a sonda integritatea organismului.

Read more…

Poarta (Gateway, 1977) de Frederik Pohl, desemnat in 1993 SWFA Grand Master, este una dintre capodoperele confirmate ale science-fictionului fiind recompensata cu premiul Hugo, Nebula, Locus, John W. Campbell Memorial si Apollo. Romanul de fata este si primul volum din seria Heechee, volumul doi fiind deja aparut la Nemira si recenzat de feeria pe blogul nostru. Se pare ca in 1992 povestea a fost portata si pe computer prin jocul adventure cu acelasi nume, aparut la Legend Entertainment.

Subiectul dezvoltat in roman este unul cat se poate de intrigant. Omenirea a descoperit ramasitele si vestigiile unei vechi civilizatii extraterestre, pe care au numit-o Heeche, insa de departe cea mai importanta descoperire o reprezinta o statie spatiala unica prin constructie si dotari. Un loc cu o gravitatie redusa, unde nu se poate matura podeaua deoarece in urma starnirii, particulele sau lucrurile incep sa  pluteasca, recurgandu-se la folosirea unor microa-spiratoare manuale. Unica, pentru ca intamplator sau nu, nu se stie exact, extraterestrii au lasat-o echipata complet cu o serie de nave capabile de zboruri interstelare, la viteze mai mari decat cea a luminii. Nave, ale caror mijloace de propulsie nu au fost inca descifrate si care sunt impartite in trei clase, in functie de numarul de pasageri suportat de fiecare. Clasa 1, Clasa 3 si Clasa 5, multe dintre aceasta, dar in special cele din ultima categorie dovedindu-se a fi blindate. Problema principala ar fi ca aceste nave, sute la numar, au un modul de stabilire al destinatiilor imposibil de identificat de catre oameni, insa un lucru este sigur. Inapoierea lor se face dupa un modul automat, indiferent daca echipajul sau mai este in viata sau nu. Astfel ca fiecare calatorie cu un asemenea vehicul spatial este o adevarat provocare pentru prospectorii angajati in cautarea vestigiilor Heeche si a descoperirilor prin care sa-si asigure viitorul, toti fiind cunostienti de pericolele cu care s-ar putea confrunta. Pericole ce nu pot fi prevazute datorita tipologiei imprevizibile de desfasurare a acestora. Dupa cate se poate observa avem in fata un roman in care viata celor cazati in Poarta aduce foarte mult cu o adevarata loterie spatiala.

Cu toate aceste lucruri va trebui sa dea piept personajul central al romanului, Robinette Broadhead, aflat in cautarea loviturii vietii sale. Romanul pare a fi un adevarat tratat de studiu psihologic, dezvaluindu-ne treptat multe dintre motivatiile eroului, dar mai ales si multe dintre faptele sale. Relatarea se face in general la persoana I, cu redarea intamplarilor din punctul de vedere al eroului, accentuand latura personalizata a evenimentelor. Si pentru ca tabloul sa fie complet, psihologul vinovat cu deschiderea sufletului lui Rob este nici mai mult, nici mai putin de, un robot!

Stilul abordat de scriitor in romanul Poarta, prin acordarea unei atentii deosebite formularii  frazei si concentrarea asupra evolutiei  umane si sufletesti a personajului, mi-a adus aminte de “Picnic la marginea drumului“, capodopera fratilor Strugatki. Cine nu s-a lipit de opera rusilor, e posibil sa manifeste aceleasi reactii adverse si fata de bijuteria lui Pohl. Eu, la pagina 100 inca asteptam sa se intample ceva care sa mai alunge un pic monotonia evolutiei intamplarilor. Pentru ca, dupa cum va anuntam, nu este o carte mustind a actiune, focalizandu-se in special pe umanitatea personajelor, pe perenitatea si fragilitatea vietii noastre, pe exploatarea necunoscutelor si a intrebarilor ce se nasc privitoare la civilizatia Heeche.

Este de remarcat cum dintr-o serie de detalii mici si elemente nesemnificative, dintr-o poveste cu potential intr-adevar, dar din care ne sunt oferite prea putine lucruri concrete, scriitorul reuseste sa actioneze asupra imaginatiei cititorului si il convinge sa nu se mai opreasca din citit. Recunosc ca in timpul in care nu o citeam, nu ma puteam abtine sa nu ma gindesc cum va evolua actiunea, pentru ca este evident inca din start ca ceva s-a intamplat, si lucrurile s-au schimbat. Totusi balanta vietii a fost respectata si in romanul lui Frederik Pohl. Pentru fiecare lucru bun trebuie sa se intample si ceva rau, soarta luandu-si intotdeauna tributul. Dupa cum era de asteptat, viata nu te asteapta doar cu lucruri dulci, dramatismul operei contribuind din plin la conturarea unui roman complet. “Poarta”,  poate fi vazuta si ca o experienta personala de viata, ca un roman al formarii si al descoperirii de sine, si ca o lucrare ce ar putea fi disecata cu usurinta la orice clasa de studiu literar. De mentionat, ca la volumul de fata s-a reusit pastrarea copertii originale a volumului (editura St. Martin’s Press, 1977) creatie a cunoscutului artist Boris  Vallejo. O scena foarte sugestiva pentru orice cititor, dornic sa vada cum arata navetele si in imaginatia scriitorului.

La finalul lecturii nu am putut constata decat un singur lucru. Poarta lui Pohl vine sa le reaminteasca celor neconvinsi ca si science-fiction-ul poate fi numit, si este in adevaratul sens al cuvantului, literatura, subestimarea de care are parte, nefiind in totala concordanta cu situatia de fapt.

Recomandarea mea este una fireasca, Poarta este un roman de neratat pentru orice cititor pasionat de sf, comentariul lui Frederik Pohl, cum ca “Gateway este cartea cea mai buna pe care am scris-o vreodata”, nelasand loc la alte interpretari.

Cum nu sunt neaparat un mare fan al istoriilor alternative, si cum destul de tarziu  povestirile din volumul Constanta 1919 de Liviu Radu au reusit sa-mi deschida un pic apetitul pentru asemenea lucrari, romanul de fata a fost o surpriza placuta. Tin si acum minte o discutie despre carte, de la targul din toamna, intre cel care a publicat cartea, Horia-Nicola Ursu si Michael Haulica. In acel moment tema principala a dialogului o constituia interesului relativ scazut al vizitatorilor pentru acest roman al carui prim plan este furat de idolul unei generatii. Cei drept o generatie demult apusa, moartea celebrului actor, survenita in urma unui accident rutier, avand loc cu nu mai putin de 54 de ani in urma, in anul 1955. Cam aceasta era si concluzia la care au ajuns si cei doi ca este destul de greu ca o asemenea carte sa atraga atentia, atat timp cat generatiile de astazi nu cunosc de impactul pe care l-a avut asupra acelor vremuri simbolul James Dean. Drept dovada eu il confundam cu un alt actor. Rusine mie.

Cartea mi s-a parut foarte reusita mai ales la capitolul pastrarii cronologiei evenimentelor din acele timpuri. Trecand peste faptul ca James Dean nu mai moare in accidentul de masina mentionat anterior, multe din evenimentele despre care se vorbeste in roman, am reusit sa le identific pe wikipedia sau pe alte adrese web ca fiind  adevarate suta la suta. Doar ca acum printre protagonisti se strecoara si personalitatea intriganta a actorului James Dean. Am fost curios daca legatura cu Marilyn Monroe a fost adevarat sau nu, si se pare ca de fapt Jack Dann a introdus in scenariu acest mic artificiu pentru a mai complica un pic lucrurile. Iar in ceea ce-l priveste pe Elvis, din moment ce a inceput sa prinda la public incepand cu anul 1954, e posibil ca cei doi sa nu se fi intalnit vreodata. Eu nu am gasit informatii care sa-mi confirme acest lucru, insa se poate, ca la fel cum in roman James Dean este idolatrizat la propriu de catre marele cantaret, asa sa fi stat lucrurile si in realitate.

Am observat ca antipatia nascuta mai ales din spiritul de concurenta al actorului fata de o alta legenda a marelui ecran, Paul Newman apare deseori la suprafata. Iarasi nu am gasit fapte concrete, doar ca dupa moartea sa unul dintre rolurile destinate lui James Dean a fost preluat de acesta din urma. Este vorba despre rolul lui Rocky Graziano in Somebody Up There Likes Me, despre care se spune ca ar fi fost si ultimul film in care ar mai fi jucat regretatul actor. Ar fi urmat sa se dedice in totalitate regiei, considerand ca a dat totul in filmele realizate si nemultumit de faptul ca era mereu intrerupt de regizori neexperimentati, lucru ce-i afecta interpretarea.

Orientarea sa sexuala este iarasi un subiect controversat. In realitate ar fi avut si legaturi homosexuale insa in istoria alternativa, desi exista cateva trimiteri, apare ca un barbat marcat de o serie de personalitati feminine. Mama sa, care l-a parasit in 1940 in urma unui cancer ( el avea 9 ani pe atunci) se numara printre ele. Marilyn Monroe ( in plan fictiv) sau Pier Angeli ( si in realitate) sunt alte doua femei care i-au umplut viata scurta a actorului si i-au marcat decisiv traseul.

Daca in prima parte a romanului se speculeaza asupra viitorului in actorie al starului si asupra relatiilor pe care acesta le-ar fi putut dezvolta cu alte personalitati, in cea de-a doua acesta urca incet, dar sigur, si in hatisul vietii politice. Sincer, evenimentele din aceasta perioada si evolutia in aceste momente a actiunii, nu au fost la fel de interesante ca si micile amanunte si detalii despre lumea filmului si viata actorilor acelei perioade, prezenta in mai bine de trei sferturi de carte. Este adevarat ca interactioneaza si cu destinele familiei Kennedy, insa parca actiunea mai scade din intesitate si James Dean e mai stralucitor printre actori si lumea filmului, decat in lumea intrigilor subtile si a promisiunilor electorale.

James Dean – …o autobiografie alternativa mi s-a parut a fi o radiografie reusita a anilor 50-60, cum spuneam, cu o respectare fidela a unor evenimente, introducerea lui James Dean in toiul acestor intamplari sau in situatii cu totul inedite constituind adevaratul deliciu al romanului. Plus ca este interesant de vazut si de meditat asupra orgoliilor ce au stapanit lumea americana a filmului, impactul si legaturile existente intre marile vedete si anturajul lor, ziaristii de scandal si chiar impresarii acestora. Si din punct de vedere uman ne sunt oferite o serie de lectii. Banii si faima nu schimba intotdeauna in bine personalitatea individului, desi multi alearga dupa ele ci dimpotriva, amplifica unele excese si iesiri, cu potentiale efecte dramatice. Viata posibila a starului apare cititorului asemenea unui joc de lumini si umbre, cu o alternanta frenetica intre adevar si minciuna, intre putere si slabiciune, intre dragoste si posesivitate.

O autobiografie surprinzatoare prin calitatea si acuratetea detaliilor si, in acelasi timp, un roman de istorie alternativa din care se pot descoperi o gramada de informatii si personaje,  cele din urma recunoscute ca au monopolizat vietile americanilor din acei ani tumultosi.

Lucian-Vasile Szabo (editor)

Fantome – Zece bijuterii fantastice semnate de autori romani este un volum aratos in care culegatorul a avut in vedere, dupa cum aflam inca din prefata, sa aduca in vederea cititorilor acele texte mai putin cunoscute din literatura romana cu o incarcatura fantastica si valente de adevarate perle scriitoricesti.
Dupa cum ma asteptam nu chiar toate textele au o incarcatura concentrata de fantastic si insolit, insa surprinzator, tocmai acele texte lipsite de aceasta atingere mi-au placut cel mai mult. Cartea arata impecabil, desi poate nu ar mai fi stricat una – doua povestiri in plus pentru ca apare destul de subtirica. Insa, dupa cum am invatat din experientele anterioare, tocmai volumele mai inguste iti pot provoca cele mai mari satisfactii.
Cind am rasfoit pentru prima oara cuprinsul privirea mi-a fost furata prima oara de textul lui Ion Creanga, Ivan Turbinca. Dar nu va lasati inselati, chiar daca este o poveste pe care am citit-o cu placere in copilarie, si daca tin bine minte  am vazut si piese de teatru adaptate dupa ea, prin prezenta faptelor si personajelor cu totul originale, textul nu putea fi trecut cu vederea. A fost placut sa-mi amintesc cum i-a pacalit Ivan pe draci reusind la final chiar performanta sa fenteze pina si pe nemiloasa Moarte. Sunt curios daca au fost si rescrieri ale povestirii pentru ca eu tineam minte ca era mai densa actiunea cu dracii. Sau cine stie, mi-a ramas mie impresia asta de cand eram copil.

De remarcat ca antologia incepe cu un text incarcat de insolit, ce apartine  scriitorului iesean, Dimitrie Anghel, Fantome, in care se accentueaza atmosfera baroca a vremilor trecute din dealul Copoului.

Ion Luca Caragiale in Calul dracului, si dupa lecturarea povestirii Ivan Turbinca, m-a facut sa constientizez ca inca de mici copii ne confruntam cu o serie de elemente fantastice pregnante in unele povestiri populare sau prelucrate, ce ne pot trezi apetitul pentru necunoscutul din operele fantastice de mai tarziu. Cum s-ar putea intampla si cu povestea de fata, in care o batrana este nevoita a da piept cu una din odraslele  Iadului.

Lumea cred ca este constienta ca multe din scrierile lui Mihai Eminescu au un filon de fantastic si insolit ridicat asa era firesc sa-l gasim si pe el aici. Este vorba despre o povestire fara nume, intitulata sugestiv de autori, in perfecta rezonanta cu continutul acesteia, Moartea lui Ioan Vestimie. In ea putem observa calitatile pentru care lucrarile lui Mihai Eminescu au fost asa de apreciate, lasand o impresie pregnanta ca tot ceea ce se intampla este un vis, realitatea estompandu-se pur si simplu in multe dintre momentele cheie ale textului. Pe wiki, in josul paginii,  gasiti si un audio despre Mihai Eminescu in care acesta este apreciat de catre marele critic G. Calinescu, plus citeva din textele sale recitate intr-un mod cu totul original de Mihail Sadoveanu. De remarcat tonul de cuvantare al speech-ului marelui critic ( probabil in cadrului unui Congres) si ca mai jos sunt o serie de poze mai putin cunoscute publicului cu marele nostru poet in diferite momente ale vietii sale.

Nicolae Gane, care a fost printre altele si magistrat, a fost ales cu scrierea Aliuta mai ales pentru atmosfera de neliniste si finalul incrancenat si dur de care se bucura textul. Mai trebuie sa ni se reaminteasca din cand in cand ca toti suntem oameni si nu trebuie sa ne mire cand si cei de o alta religie se sacrifica in numele prieteniei si dragostei fata de valorile umane.

Nădişanca este creatia lui Emil Garleanu, scriitor la care frapeaza varsta frageda pe care o avea in momentul decesului (n. 5 ianuarie 1878, Iaşi, d. 2 iulie 1914, Câmpulung – 36 de ani). La o cercetare atenta am descoperit ca a fost scolit sub indrumarea lui Ion Creanga si a fost coleg cu un alt scriitor despre care nu stiam multe, dar la care mi-a placut ce am citit si anume, Jean Bart. De fapt Jean Bart era pseudonimul scriitorului Eugeniu P. Botez, numele fiind preluat dupa un vestit corsar francez. Sa nu divaghez prea mult, in Nadisanca un boier indragostit cu toata fiinta sa de un cal refuza sa treaca peste moartea acestuia si prefera sa-i pastreze memoria neatinsa.

Bată-te Dumnezeu de Ion Heliade Radulescu cuprinde o serie de arhaisme si expresii inedite care ne introduc cu rapiditate in vartejul vremurilor de demult apuse. Insolitul este reprezentat aici mai degraba prin limbajul abordat decat prin vreo intamplare anume.

Despre drumul pe care trebuie sa-l parcurga o doamna din inalta societate romaneasca alaturi de copilul sau pentru a-l intalni pe sotul cazut la pat vorbeste Alexandru Macedonski in pe Drum de posta. Starile prin care trec cei doi si atitudinea in fata unei posibile pierderi a tatalui, respectiv sotului, sunt analizate in cel mai mic detaliu. Povestirea Scormon a lui Ioan Slavici este cea care mi-a placut cel mai mult din intreaga antologie. Poate si din pricina limbajului mai accesibil si a evolutiei alene a evenimentelor, sau pentru modul curat si nevinovat in care se infiripa o poveste de dragoste rurala. Un text de nota zece in opinia mea.

Culegerea de texte se incheie cu Trubadurul lui Barbu Stefanescu Delavrancea o povestire incarcata de melancolie si fantastic, un adevarat regal al insolitului romanesc. Cred ca textul cu cele mai puternice accente de necunoscut si atmosfera cea mai grava si apasatoare din intreaga antologie.

Ajuns la final am constatat ca mi-a facut o deosebita placere sa ma scufund in vremurile si intamplarile cu specific romanesc, sa ma delectez cu scrierile alese ale unora dintre scriitori cei mai de vaza ai literaturii romanesti. Un demers original, numai bun de inaugurat seria Insolit a celor de la Bastion.

“Amintirile Rechinului” de Steven Hall este un roman fantastic construita pe franturi de imagini, si texte cu influente si trimiteri vizibile spre Casablanca, Vrajitorul din Oz, Alice in Tara minunilor, Don Quijote, Toy story, sau Hound of the Baskervilles, in acest caz inteligenta marelui detectiv Sherlock Holmes fiind cam pusa la indoiala. Mark Haddon, romancier si poet britanic a afirmat, dupa cum putem vedea pe coperta intai a romanului de fata, in mod fericit si aproape in ton cu actiunea cartii, ca lucrarea lui Steven Hall constituie o fuziune spectaculoasa intre Matrix, Falci si Codul lui Da Vinci. Intr-adevar “Amintirile Rechinului” este o lucrare ambitioasa ce debuteaza cu o intamplare a la filmul “Memento“, film cel are pe Guy Pearce in rolul principal, insa evolueaza de la paragraf la paragraf intr-o mica bijuterie a  thriller-ului si a fictiunii.

Au existat momente in care actiunea si ideile enuntate de scriitor au reusit sa ma cucereasca si sa ma faca sa privesc cu alti ochi lumea literelor, problemele lexicale si evolutia limbajului din zilele noastre, aflat intr-o continua schimbare si adaptare. Insa acestea sunt doar o mica parte din aisbergul pe care-l construieste cu migala scritorul in romanul de fata. Desi, sa fiu sincer, in unele situatii datorita complexitatii si limbajului folosit m-am simtit un pic ingreunat de avalansa de termeni si teorii abordate si dezvoltate in opera de fata.

Read more…

Scriitorul Marian Truta, despre care am aflat abia recent, si recunosc ca nu sunt familiarizat/sau nu eram asa de bine cu fandomul romanesc si cu unii scriitori din varii motive, mai degraba obiective as spune, mi-a oferit cu volumul de fata, “Vremea renuntarii“, o surpriza placuta. Membru de cenacluri multiple a debutat cu povestirea “Noapte buna Tereza” in Almanahul Anticipatia din 1986. Povestire prezenta si ea in volumul de fata si pe care, trebuie sa recunosc, ca am citit-o de cel putin patru ori ( si nu mi-e rusine sa o recunosc) pentru a descifra mai bine si mai exact indiciile si amanuntele oferite de scriitor, si pe care le trecusem cu vederea la lectura anterioara. Textul este suficient de scurt cat sa permita o recitire rapida iar stilul abordat  este unul care trimite mai degraba spre poezie, prezentand un  lirism specific al frazei si potrivindu-se in mod fericit cu atmosfera fantastica ce decurge din insiruirea cinematografica a imaginilor.

“Pamant Alternativ“, povestirea ce deschide antologia de autor ( cum imi place mie s-o numesc- are in componenta povestiri scrise in peste 25 de ani!!), este bine plasata la inceput de drum, oferindu-ne posibilitatea de a ne familiariza cu o alta “slabiciune” (fericita) evidenta a scriitorului, aceea a disecarii unei fragment dintr-o istorie alternativa, ingloband in miezul ei anumite elemente de natura speculativa cu premize interesante. Dar, pe linga familiarizarea cu ideile scriitorului mai are o particularitate majora, aceea de a-ti trezi curiozitatea si de a te impinge sa dai foaia la urmatoarea povestire.

Read more…

Poate lumea stie insa eu in mod sigur nu eram la curent cu mica “bombita” (pentru mine) gasita intre paginile acestui volum 4 la noi al “Best Sci-fi“-ului cu numarul 22 in original. Este vorba de anuntul de la fisa de autor a lui Peter F. Hamilton ca editura Nemira va urma sa-i publice trilogia  Night`s Dawn, una dintre operele sale cele mai ambitioase si cuprinzatoare dupa cum se si precizeaza. O a doua constatare, nu ca ar fi o mare problema, scriitoarea Eleanor Arnason lipseste de pe tabloul principal al copertii desi o reintalnim la cuprins si normal in paginile antologiei. Desi povestirea sa, “Gradina.O idila science fiction Hwarhath” se doreste a privi din perspectiva extraterestra contactul cu fiintele umane, un lucru intr-adevar mai rar intalnit, eu va cer sa-mi ingaduiti sa-mi pastrez entuziasmul pentru alte texte.

O sa-mi incep sirul impresiilor cu scriitorii care mi-au placut. Robert Reed este prezent cu un text scurtuţ, “Dragonii din valceaua insorita” in care avem o lume trecuta prin focul dragonilor, acum disparuti, insa dupa cum ni se va prezenta, nu neaparat pentru totdeauna. O abordare light ca si intindere, un subiect atractiv, si un pic de intriga sunt ingredientele pe care ar trebui sa le exploateze orice scriitor cu sau fara nume in acest domeniu.

Read more…

Conform site-ului oficial, Scott Sigler inainte de a-si publica romanele si-a atras o armata de fani prin oferirea pe gratis a textelor sale pe care si le-a inregistrat chiar el in format audio, cunoscut pe internet sub numele de podcast. Se pare ca fanii sai au copiat peste sapte milioane de episoade individuale ale povestirilor sale.

Este considerat ca ar fi revolutionat publicarea de carti atunci cand a raspandit “Earthcore”, roman lansat doar in format podcast si considerat a fi primul de acest fel, din lume. Lansat in 20 de episoade saptamanale, “Earthcore” a adus aminte de zilele in care serializarea fantastica la radio avea o popularitate ridicata, adunand nu mai putin de 10.000 de abonati. Urmatorul roman podcast “Ancestor”, a numarat nu mai putin de 30.000 de ascultatori si s-a bucurat de 700.000 de copieri de episoade. Atunci cind a fost lansata de o editura relativ micuta, in ciuda lipsei publicitatii de orice fel, a unei strategii de marketing sau ajutor media, cartea s-a bucurat de un success enorm, pe site-ul Amazon.com fiind numarul #1 la categoria Horror, #1 la Scifi, #2 la Fictiune (imediat sub cel de-al saptelea roman din seria Harry Potter) si ocupand locul 7 la general.

Read more…

“La miezul noptii” (Four Past Midnight ) este o colectie de patru nuvele publicate de Stephen King in anul 1990 si impartita de editura Trei in doua volume. In primul gasim “Longolierii” (The Langoliers) si “Fereastra deschisa” (Secret Window, Secret Garden) iar in cel de-al doilea (un pic cam scumpisor dupa cate se vede, noroc de anticariate), respectiv cel de fata, avem “Politistul bibliotecii” (The Library Policeman) si “Cainele Polaroid” (The Sun Dog). Despre Stephen King cred ca toata lumea a auzit asa ca nu o sa insist cu date biografice sau sa-i mentionez “carca” de romane reprezentative. Sunt destule. Cred ca la momentul de fata este unul dintre scriitorii cu cele mai multe romane traduse (si reeditari) in romaneste la diverse edituri, de la Nemira cea mai cunoscuta si pina la Aquila `93, Signet,  sau Trei mai recent, plus ca e posibil sa mai fie si altele de care eu nu am habar.

Pe primul volum inca nu am pus mina, insa am vazut filmul “Secret window” cu Johnny Depp si John Turturro, asa ca mari diferente de subiect ( am adaugat ulterior sa nu fie confuzii- ca vad ca sunt-) intre carte si ecranizare nu cred sa fie. Si in cazul “Longolierilor” a fost produs de asemenea un film, ce pare mai slab cotat, insa de data asta nu mai retin exact daca l-am vizionat sau nu. Asa ca din punctul meu de vedere as fi achizitionat primul volum doar pentru colectie daca ar fi fost cazul. Ei bine, in ceea cel priveste pe cel de-al doilea lucrurile se schimba. Fara ecranizari, fara sa stiu dinainte subiectul (si predicatul) a fost o cu totul alta abordare. Interesante mi s-au parut si articolele ce au precedat fiecare nuvela, in care scriitorul povesteste exact, chiar cu lux de amanunte as spune, cum i-au venit ideile si ce legaturi, evidente sau nu, exista intre multe dintre scrierile sale.

Read more…