Cititor SF

Richard K. Morgan a debutat cu primul volum science fiction din seria Takeshi Kovacs in 2002, Altered Carbon, pentru editia americana fiind si rasplatit cu Philip K. Dick Award. Acum eu nu stiu exact de ce se precizeaza editia US, ca doar nu se mai adauga capitole in plus traducerilor. Joel Silver i-a oferit apoi pentru ecranizarea volumului nu mai putin de 1,000,000$ astfel ca  autorul s-a putut dedica din acest moment inainte intru totul scriiturii. Si astfel a mai putut primi in 2008  pentru Black Man un Arthur C. Clarke Award, lansandu-se apoi si in industria benzilor desenate si a jocurilor video (Crysis 2 -2011-).

Ca si fapt divers nu e vorba de chiar prima carte citita pe 2012, ci doar prima despre care scriu. Si daca tot am adus asta in discutie si ma gindesc bine, debutul pe acest an l-am facut cu Breathless (2009) a lui Dean R. Koontz despre care nu merita sa spun prea multe. Poate ar trebui doar retinut  ca autorul pare ca si-a diluat din ce in ce mai tare scriitura.

The Steel Remains, primul volum din seria  A Land Fit for Heroes, este un fantasy neconventional, cu trasaturi realiste, dar si cu actiuni uneori duse mult spre extrem, ce depasesc cam multe bariere,  si astfel il situeaza pe o ramura mai sus decat un alt fantasy obisnuit. Si nu sunt singurele aspecte ce vorbesc despre originalitatea scrierii de fata, orientarea gay a personajului principal si scenele mai mult decat explicite (si cam dese) de sex, plus limbajul bombardat de injuraturi si blesteme,  fiind doar o alta felie, din intregul ce poate pune probleme unui cititor obisnuit cu fantasy-ul cuminte si traditional. Read more…

The Painted Man sau, cum a fost el intitulat in State, The Warded Man, reprezinta romanul de debut al scriitorului Peter V. Brett. Ideea din spatele romanului nu este una inovatoare, insa scriitura se detaseaza net de alte debuturi recente. Lumea medievala a lui Brett nu are nimic deosebit in timpul zilei fata de modelul tipic de fantasy intalnit in majoritatea cartilor de profil. Lucrurile se schimba radical odata cu lasarea intunericului, cand demoni infometati incep sa bantuie suprafata pamantului. Si tinand cont ca omenirea este organizata intr-un fel de orase-state, aflate la departare de cateva zile unul de altul, va puteti da seama foarte usor ca situatia este destul de complexa.

Cea mai eficienta aparare, si cam singura care nu s-a pierdut in negura vremilor, o reprezinta gravarea unor incantatii (wards) in jurul locatiei fiecaruia, in urma carora se activeaza o bariera invizibila si, de cele mai multe ori, de netrecut de catre bestiile  noptii. Nu e invincibila totusi, pentru ca demonii o incearca cu stoicism  in speranta ca vor gasi o bresa pe unde sa poata patrunda in interior. Si ca lucrurile sa devina si mai interesante, demonii nu sunt toti la fel, ci au abilitati si infatisari diferite: unii scuipa foc, altii zboara, altii se gasesc doar in zona desertului sau a lacurilor, pe scurt un adevarat izvor de informatii si bucurii pentru cititor. De fapt denumirea pe care am folosit-o pentru a descrie aceste creaturi nu este tocmai cea corecta, autorul botezandu-i mai inspirat, corelings, dupa locul de unde apar la lasarea intunericului din maruntaiele pamanului, locul numit The Core. Read more…

The Painted Man de Peter V. Brett

HarperCollins Publishers
02 Aprililie 2009
Paperback 560 pages
Fantasy

Mankind has ceded the night to the corelings, demons that rise up out of the ground each day at dusk, killing and destroying at will until dawn, when the sun banishes them back to the Core. As darkness falls, the world’s few surviving humans hide behind magical wards, praying the magic can see them through another night. As years pass, the distances between each tiny village seem longer and longer. It seems nothing can harm the corelings, or bring humanity back together.

Born into these isolated hamlets are three children. A Messenger teaches young Arlen that fear, more than the demons, has crippled humanity. Leesha finds her perfect life destroyed by a simple lie, and is reduced to gathering herbs for an old woman more fearsome than the demons at night. And Rojer’s life is changed forever when a traveling minstrel comes to his town and plays his fiddle.

But these three children all have something in common. They are all stubborn, and know that there is more to the world than what they’ve been told, if only they can risk leaving their safe wards to find it.

Cât de des v-aţi întrebat ce se întâmplă după ce războiul s-a terminat, după ce Răul – sau măcar duşmanul – a fost nimicit, după ce prietenii s-au numărat să vadă câţi au supravieţuit, au predat efectivele şi au plecat acasă? După ce s-a terminat cartea şi aţi închis coperta? Nu există ţară pentru veterani, ne-o tot spune şi Steven Erikson în “The Malazan Book of The Fallen”; din război nu te mai întorci, cu adevărat, niciodată.

The Company de KJ Parker (2008) duce povestea dincolo de ultima copertă, după ce soldaţii se întorc acasă. De fapt, dintre cei şase tineri cadeţi plecaţi la şcoala militară din acelaşi oraş şi care au supravieţuit războiului împreună, ca o echipă, patru s-au întors deja de câţiva ani şi n-o duc deloc bine. Mă rog, unul o duce bine, dar mai că nu moare de plictiseală. De aceea, când în oraş apare cel de-al cincilea, cu gradul de general în retragere şi cu ideea să cumpere împreună o insulă, unde să se apuce toţi de agricultură, cei patru nu se codesc prea mult înainte să-l urmeze. Nu atât o fermă îşi doresc ei, cât refacerea vechilor legături, a vechii echipe, ei împotriva restului lumii în care nu şi-au găsit locul. Evident că vor descoperi în curând cât de puţină legătură este între război şi agricultură, ceea ce n-ar fi o problemă dacă n-ar fi izolaţi pe o insulă pustie împreună cu proaspetele lor soţii, care nu-s prea încântate de ideea unei vieţi pline de privaţiuni, şi cu muncitorii pe care i-au angajat să facă muncile mai dure. În plus, o descoperire le va complica şi mai mult vieţile, ca să nu mai spunem că li le va şi pune în pericol şi va fi nevoie de toată abilitatea liderului, generalul Kunessin, şi de o serie de manevre complicate pentru ca o ieşire din pericol să înceapă măcar să se întrevadă.

Pe scurt, o carte pe care am citit-o în două zile şi care m-a ţinut cu sufletul la gură, deşi nu este lectura fantasy tipică. Sau poate tocmai de aia. Read more…

Despre Paul Kearney, autor nord irlandez, nu auzisem nimic pina sa nu ma lovesc de cartea de fata. De ea am dat absolut intamplator prin readerul meu, probabil coperta mi-a atras atentia in prima instanta (si mai sigur e ca am mai vazut-o pe alte bloguri), am citit un capitol si voila, m-a prins. Paul Kearney si-a publicat primul roman, intitulat The Way to Babylon, la Gollancz in anul 1992,  scotand apoi aproape cate un roman pe an pina in 2000, pentru ca apoi sa mareasca intervalul la cam 2 ani de zile. Pare deci un autor care nu se grabeste sa scoata ceva pe piata neaparat de amorul vanzarilor si al artei, unul ce sta si-si gandeste romanele foarte bine, acordand a atentie deosebita celor mai mici detalii. De retinut e ca ii place sa scrie mai mult epic fantasy, lucrarile sale  fiind asemanate cu cele ale mai cunoscutului David Gemmel.

Titlul cartii si implicit si unitatea militara denumita sugestiv Armata celor o 10.000 – in traducere libera-, impreuna cu unele actiuni din intriga, au la baza intamplari adevarate, intamplari ce au mai fost folosite si rastalmacite sub diverse forme si de alti scriitori de fictiune, de exemplu Andre Norton in 1955. The Ten Thousand au fost o armata de mercenari majoritar greci, inrolati in slujba unui print persan cu scopul de a rasturna tronul fratelui sau – cam de fapt ce se intampla si in roman. Doar ca, de aceasta data, avem de o parte a baricadei armata unei rase umanoide legendare, vestita pentru  ferocitatea si organizarea  de pe cimpul de lupta, Machtul, si de cealalta supusii Imperiului Assurian, o rasa tot bipeda, dar cu trasaturi diferite de cele omenesti. Eroul romanului, Rictus, este un Iscan ce si-a vazut orasul-cetate ingenuncheat si trecut prin foc si sabie de un alt trib rival. De altfel, lumea in care traieste este una violenta, si unde conflictul armat si stiinta  manuirii armelor sunt ridicate la gradul de arta. Ramas fara familie si datorita unei conjuncturi favorabile, cel putin in prima instanta, Rictus se inroleaza in Macht unde va avea parte de aventura vietii sale. Read more…

„There are no self proclaimed villains, only regiments of self-proclaimed saints. Victorious historians rules where good or evil lies.

We abjure labels. We fight for money and an indefinable pride. The politics, the ethics, the moralities are irrelevant”.

„The Black Company” este o companie de mercenari, ultima dintre companiile libere din Khatovar, ni se spune, nu că mercenarii înşişi ar şti ce înseamnă asta sau măcar unde este Khatovarul. În fine, compania are o istorie care se întinde pe perioada a 200 de ani, timp în care efectivele sale au variat (inevitabil), la fel şi patronii pentru care a luptat. În momentul în care începe povestea de faţă, mercenarii se pomenesc angajaţi în slujba răului, chestie care se dovedeşte cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat.

Glen Cook creează o lume în care onoarea, cauza dreaptă, răul absolut, tabăra corectă şi alte asemenea idei măreţe se dovedesc a fi concepte teribil de relative. Pentru că, după cum va sublinia cu încăpăţânare un personaj, istoria ce ne ajunge la urechi e (re)scrisă de învingători. De fapt, ne demonstrează Cook, într-un război nu există buni şi răi, ci doar tabere diferite*, cei ce se proclamă ca luptători împotriva răului recurg la mijloace la fel de dezgustătoare ca şi duşmanii lor şi, adeseori, singura alegere pe care o poate face un soldat este între rău şi răul şi mai mare.

Nu avem eroi nobili cu puteri supranaturale şi creaturi malefice, după reţeta clasică. „The Black Company” este o adunătură de însinguraţi care nu au altă familie, rădăcini sau vreun rost pe lume, care luptă pentru bani, care nu se dau înapoi de la a jefui, da foc şi viola, ca parte obligatorie a războiului. Au un cod moral, totuşi, (şi au devenit experţi în a-i exploata lacunele pentru a se simţi totuşi relativ onorabili). Căpitanul este impenetrabil şi tăcut şi din când în când vrea să-şi dea demisia. Unul dintre magii (minori) ai companiei nu vorbeşte deloc, ceilalţi doi au obiceiul să se războiască între ei în permanenţă, recurgând, evident, la magie, şi îi apucă cheful de încăierare inclusiv în momente critice pentru Companie. Povestitorul întregii acţiuni, Croaker, este arhivarul şi medicul companiei şi nutreşte fantezii siropoase cu privire la stăpâna forţelor răului, în ciuda faptului că nu a văzut-o niciodată.

Pe de altă parte, nici cei care luptă de partea binelui nu se comportă mai nobil sau mai decent, dovedindu-se la fel de sălbatici în oraşele pe care le “eliberează”, şi nu este un lucru neobişnuit să vedem cum, din dorinţa de a ajuta cauza generală, aceştia fac diverse târguri de natură să întineze pe vecie o persoană, cu forţe cu care nu-i de joacă. Nu e nimic nobil în război şi Cook nu ne lasă să uităm niciun moment.

Cât despre „forţele răului”, ele se vor dovedi, adesea, inconfortabil de umane, iar stăpânirea lor asupra lumii neaşteptat de prozaică. Nimic de genul ucisului sau transformatului oamenilor în monştri, ci mai mult chestii legate de schimbarea conducerii şi plata taxelor.

Întrucât am o ediţie omnibus ce conţine primele trei romane din serie, o să-l prezint în continuare pe primul, iar celorlalte două o să le dedic o altă postare, ca să nu o lungesc prea mult pe asta. Read more…

Library Dad says it’s “a great book that gives the reader a great mix of action, adventure, love, treachery, twists, and turns.”

eat.sleep.geek says “I could not put it down…a resounding success.”

Fantasy Debut calls it “an exceptional debut novel…. The pace is fast, the secondary characters of which there are many, are as well written as the mains, the plot twists are delightful…”

Wannabe Writer says, “I was soon hooked. It’s exciting, full of action but interesting characters too, the world is wonderfully realised, the use of magic imaginative, the fight scenes thrilling…”

Fantasy Book Critic puts the Night Angel Trilogy in its Best Books of 2008, saying, “as a whole it’s the best debut trilogy since Joe Abercrombie’s the First Law.”

De obicei citatele le pun la finele articolului, insa de data asta am preferat sa incep cu cateva dintre ele pentru a sublinia entuziasmul si exaltarea ce s-a instaurat odata cu aparitia primului volum, The way of  shadows din  trilogia lui Brent Weeks, The Night Angel. Tocmai aceasta atitudine pozitiva fata de volumul de fata aparut la Orbit books in 2008, care reprezinta de fapt si debutul autorului pe piata fantasy, m-a convins sa cercetez romanul.

Cu cateva aspecte despre care vorbesc cei de mai sus sunt si eu de acord. Cartea musteste de actiune, twist-uri ale plotului si personaje cu un trecut surpriza, sangele curge din abundenta si ne lovim la tot pasul de crime si intrigi planuite atent si cu finete. Adaug ca eu am citit varianta electronica cu nu mai putin de 900 de pagini la primul nivel de vizualizare al Sony-ului (cel mai mic si mai compact), aceasta beneficiind de cateva pagini bune de multumiri ale autorului, un interviu destul de lung si un capitol introductiv din volumul urmator.

Povestea este simpla, dar cu multiple ramificatii in acelasi timp. Ea se desfasoara, cu mici exceptii, in orasul Cenaria, capitala statului Cenaria, din lumea Midcyru. Azoth este un baiat orfan membru al ghildei Black Dragon dintr-un cartier rau famat al orasului de mai sus. Violenta excesiva la care este martor si cu  care el insusi trebuie sa se confrunte il motiveaza sa-si doreasca sa devina un wetboy. Wetboy-ii sunt o clasa aparte de asasini de care tuturor le este frica pentru ca sunt maestri ai crimei si ai intunericului in acelasi timp. Normal ca acestia poseda foarte multe cunostinte nu numai in ceea ce priveste armele de lupta, dar si otravurile, deghizarea, magia, si tot ce este necesar pentru a fi o masina de ucis eficienta.Si in plus cam toti sunt posesori ai unui Talent care le amplifica abilitatile si puterile cu mult deasupra rezistentei umane.

Durzo Blint, cel mai renumit si mai titrat dintre acesti asasini este un personaj intr-adevar complex, mai uman decat pare la prima vedere, ce si-a incalcat propriile reguli (sa nu te indragostesti niciodata) si a platit pentru acest lucru cu varf si indesat. Blint deseori face servicii celui mai puternic consiliu al lumii interlope din Cenari, Sa’kagé-ul, cel mai important jucator din economia Cenariei (era de asteptat, nu!?) si, aproape, singurul obstacol in calea invaziei armatei Godking-ului din Khalidor. Azoth reuseste pina la urma sa-l convinga pe Blint ca merita sa devina ucenicul sau pentru a se transforma ulterior, dupa ani de antrenament in Kylar, The night angel. Read more…

Prima reactie pe care o ai cind dai cu ochii de romanului lui Daryl Gregory este sa te intrebi de la ce vine titlul acestuia, Pandemonium. Desi nu este neaparat necesar sa parcurgi romanul poti specula ca ar putea fi tradus foarte usor drept, Pandemia de demoni (Pan + demonium, easy right?). Daca am avut  pina acum parte de aviara, de porcina, pina la urma de ce sa spunem “nu” si unei infestari generale cu demoni?! Si totusi, chiar daca traducerea se potriveste foarte bine, Pandemonium-ul reprezinta cel mai important oras al Iadului, construit de ingerii decazuti la sugestia lui Mammon, “capitala Satanei si a acolitilor sai”, in poemul Paradise Lost al poetului englez din secolulul 17, John Milton.

Dupa cum v-ati dat seama este o carte in care se vorbeste foarte mult despre demoni si manifestarile acestora. Ne gasim in America, intr-o perioada in care posedarea de catre un demon a omului nu mai este considerat un eveniment iesit de comun ( s-au raportat sute de cazuri regulat de cel putin 60 de ani) si nu cred ca se mira nimeni ca pe linga gazdele intamplatoare exista si zanatici care isi doresc din tot sufletul sa gazduiasca o asemenea entitate si se pregatesc cu atentie sa corespunda tiparului fiecarui demon. Asta pentru ca acestia din urma nu poseda chiar pe oricine si astfel se ghideaza in alegerea gazdei dupa anumite caracteristici ale individului. Printre arhetipurile demonilor din roman ii putem intalni pe, The Captain, care apare cind plutonul sau corpul de armata este in pericol si salveaza situatia si nu numai,  The Painter, care induce individul sa deseneze anumite teme si motive ce se repeta obsesiv dupa cum constata ulterior personajele, Kamikaze, care e in general prezent la cei de origine japoneza, The Truth, care ii pedepseste pe cei de au savarsit fapte de o gravitate iesita din comun, Little Angel, Hellion, chiar si un alter ego (de fapt, vedeti voi exact ce este) al scriitorului Philip K. Dick, si lista continua.

Romanul este structurat interesant cuprinzand printre capitolele propriu-zise si interludii in care se prezinta caracteristicile si modul de a actiona al fiecarui demon. Read more…

Nu imi place space opera. Am mai nimerit cate o carte pe care am citit-o usor (Foc in adanc, de exemplu), dar in general genul ma lasa rece. Da, chiar si tata lor Hamilton m-a plictisit la un moment dat. In orice caz, nu stiu cum a ajuns cartea lui Alastair Reynolds la mine dar, surprinzator, am descoperit ca, space opera sau nu, cele doua nuvele (Cainii de diamant si Zile pe Turcoaz) nu-s rele.

Opinia generala pare sa fie de acord ca Diamond Dogs e cea mai buna dintre cele doua, si eu sunt de acord. Iei un turn misterios care are obiceiul prost sa omoare oamenii care au tupeul sa intre in el si adaugi un grup amestecat de personaje plus ceva tehnologie ultra-moderno-viitoare care permite modificari corporale extreme… si iese un fel de Cube futuristic. Nu ca as fi vazut filmul, dar din rezumat par sa aiba aceeasi idee la baza: ca sa treci dintr-o camera in alta trebuie sa rezolvi cate o ghicitoare – in cazul lui Reynolds, ghicitorile sunt matematice.

Partea mea favorita? Childe Roland to the Dark Tower Came. Unul dintre personaje se numeste Roland Childe, turnul e la locul lui (desi sangeriu, nu intunecat), si desi referinta e probabil direct la Browning, nu la King… mie mi-a placut.

Teoria mea privind Turquoise Days e ca necesita cunostinte aprofundate despre universul in care are loc (pe care il dezvolta domnul autor si prin alte nuvele si romane). Ca atare, privita separat de restul operei, ofera prea putine indicii pe baza carora sa ghicesti cam ce naiba se intampla si de ce e important. Pe mine ma distreaza sa completez spatiile goale cu deductii pe baza textului, dar in cazul asta a fost greu spre imposibil.

Pe scurt, e vorba despre Jonglerii Mintii, niste extraterestri care apar indirect si in Cainii de diamant, si despre o femeie care ii studiaza. Jonglerii par o specie foarte interesanta, dar din pacate detaliile despre ei sunt destul de putine. Cat despre personaje… am incercat sa imi pese de soarta lor, dar nu mi-a prea iesit. Pacat, pentru ca inceputul povestii, in care Naqi si sora sa inoata fara permisiune in ocean, e foarte promitator. Din fericire, in ciuda partii de mijloc cu ultranauti si grupari teroriste si oameni de stiinta care nu imi spuneau nimic, sfarsitul salveaza nuvela. Ma asteptam la un happy end, dar Reynolds a ales o solutie mai… destructiva, care mi-a placut mult.

Concluzie? Nu mi s-a parut o capodopera, dar nici nu m-a facut sa adorm sau sa injur. Buna pentru atunci cand ramai in pana de carti mai interesante, dar cam atat.

Pentru alta parere, cititi si recenzia lui Kyo.

“Counting Heads” (“Vanatoarea de capete“) vine sa completeze si sa dezvolte mai mult o veche povestire a scriitorului David Marusek, ”We Were Out of Our Minds with Joy” (1995). De altfel, aceasta este si incorporata in primul capitol al romanului, cu adaugiri si corecturi minore, si este cea care a si atras atentia publicului. In 1999 romanul sau, “The Wedding Album“, a fost rasplatit cu Theodore Sturgeon Memorial Award si a fost nominalizat la Nebula Award, categoria cel mai bun roman. “Counting Heads” a fost publicata pentru prima oara in 2005 la editura Tor Books, beneficiind si de o continuare, “Mind Over Ship” (2009), la aceeasi Tor Books .

Romanul ne introduce intr-un viitor dominat de progresele nanotehnologiei, dar si ale stiintelor in general. Oamenii isi pot prelungi viata prin mijloace medicale si alte metode de reintinerire specifice, la zeci, poate chiar sute de ani, existand chiar si posibilitatea de-a-si suprima cresterea, ramanand la stadiul de copil, desi cu o minte de adult cu zeci de ani de viata. Oamenii au ajuns sa depinda, intr-o proportie covarsitoare, de actiunile unor valeti computerizati, un fel de insotitori robotici personali, dispunand insa de constiinta proprie si de o inteligenta cultivata in urma numeroaselor interactionari cu mediul, dar si cu stapanul lor. O alta trasatura specifica societatii viitoare imaginate de scriitor ar fi prezenta clonelor umane repartizate pe categorii de munca. Avem clone russ, cu un simt ridicat al datoriei, specializate in protectia oamenilor cu bani, clonele pike, cu un temperament violent, extrem, folosite mai ales ca trupe de soc, sau interventii, clone evangeline, fiinte delicate si sensibile, create pentru a oferi asistenta si companie, clone jerry, jenny, john, si lista continua. Exploatand la maxim boom-ul tehnologic, omenirea s-a retras in domuri uriase, unde securitatea este foarte stricta. De altfel, politia obisnuita a fost inlocuita cu o serie de masini specializate, limacsii, roboti autonomi ce umbla liberi prin orase si se ataseaza de fiecare locuitor din cand in cand, doar pentru a sonda integritatea organismului.

Read more…

Poarta (Gateway, 1977) de Frederik Pohl, desemnat in 1993 SWFA Grand Master, este una dintre capodoperele confirmate ale science-fictionului fiind recompensata cu premiul Hugo, Nebula, Locus, John W. Campbell Memorial si Apollo. Romanul de fata este si primul volum din seria Heechee, volumul doi fiind deja aparut la Nemira si recenzat de feeria pe blogul nostru. Se pare ca in 1992 povestea a fost portata si pe computer prin jocul adventure cu acelasi nume, aparut la Legend Entertainment.

Subiectul dezvoltat in roman este unul cat se poate de intrigant. Omenirea a descoperit ramasitele si vestigiile unei vechi civilizatii extraterestre, pe care au numit-o Heeche, insa de departe cea mai importanta descoperire o reprezinta o statie spatiala unica prin constructie si dotari. Un loc cu o gravitatie redusa, unde nu se poate matura podeaua deoarece in urma starnirii, particulele sau lucrurile incep sa  pluteasca, recurgandu-se la folosirea unor microa-spiratoare manuale. Unica, pentru ca intamplator sau nu, nu se stie exact, extraterestrii au lasat-o echipata complet cu o serie de nave capabile de zboruri interstelare, la viteze mai mari decat cea a luminii. Nave, ale caror mijloace de propulsie nu au fost inca descifrate si care sunt impartite in trei clase, in functie de numarul de pasageri suportat de fiecare. Clasa 1, Clasa 3 si Clasa 5, multe dintre aceasta, dar in special cele din ultima categorie dovedindu-se a fi blindate. Problema principala ar fi ca aceste nave, sute la numar, au un modul de stabilire al destinatiilor imposibil de identificat de catre oameni, insa un lucru este sigur. Inapoierea lor se face dupa un modul automat, indiferent daca echipajul sau mai este in viata sau nu. Astfel ca fiecare calatorie cu un asemenea vehicul spatial este o adevarat provocare pentru prospectorii angajati in cautarea vestigiilor Heeche si a descoperirilor prin care sa-si asigure viitorul, toti fiind cunostienti de pericolele cu care s-ar putea confrunta. Pericole ce nu pot fi prevazute datorita tipologiei imprevizibile de desfasurare a acestora. Dupa cate se poate observa avem in fata un roman in care viata celor cazati in Poarta aduce foarte mult cu o adevarata loterie spatiala.

Cu toate aceste lucruri va trebui sa dea piept personajul central al romanului, Robinette Broadhead, aflat in cautarea loviturii vietii sale. Romanul pare a fi un adevarat tratat de studiu psihologic, dezvaluindu-ne treptat multe dintre motivatiile eroului, dar mai ales si multe dintre faptele sale. Relatarea se face in general la persoana I, cu redarea intamplarilor din punctul de vedere al eroului, accentuand latura personalizata a evenimentelor. Si pentru ca tabloul sa fie complet, psihologul vinovat cu deschiderea sufletului lui Rob este nici mai mult, nici mai putin de, un robot!

Stilul abordat de scriitor in romanul Poarta, prin acordarea unei atentii deosebite formularii  frazei si concentrarea asupra evolutiei  umane si sufletesti a personajului, mi-a adus aminte de “Picnic la marginea drumului“, capodopera fratilor Strugatki. Cine nu s-a lipit de opera rusilor, e posibil sa manifeste aceleasi reactii adverse si fata de bijuteria lui Pohl. Eu, la pagina 100 inca asteptam sa se intample ceva care sa mai alunge un pic monotonia evolutiei intamplarilor. Pentru ca, dupa cum va anuntam, nu este o carte mustind a actiune, focalizandu-se in special pe umanitatea personajelor, pe perenitatea si fragilitatea vietii noastre, pe exploatarea necunoscutelor si a intrebarilor ce se nasc privitoare la civilizatia Heeche.

Este de remarcat cum dintr-o serie de detalii mici si elemente nesemnificative, dintr-o poveste cu potential intr-adevar, dar din care ne sunt oferite prea putine lucruri concrete, scriitorul reuseste sa actioneze asupra imaginatiei cititorului si il convinge sa nu se mai opreasca din citit. Recunosc ca in timpul in care nu o citeam, nu ma puteam abtine sa nu ma gindesc cum va evolua actiunea, pentru ca este evident inca din start ca ceva s-a intamplat, si lucrurile s-au schimbat. Totusi balanta vietii a fost respectata si in romanul lui Frederik Pohl. Pentru fiecare lucru bun trebuie sa se intample si ceva rau, soarta luandu-si intotdeauna tributul. Dupa cum era de asteptat, viata nu te asteapta doar cu lucruri dulci, dramatismul operei contribuind din plin la conturarea unui roman complet. “Poarta”,  poate fi vazuta si ca o experienta personala de viata, ca un roman al formarii si al descoperirii de sine, si ca o lucrare ce ar putea fi disecata cu usurinta la orice clasa de studiu literar. De mentionat, ca la volumul de fata s-a reusit pastrarea copertii originale a volumului (editura St. Martin’s Press, 1977) creatie a cunoscutului artist Boris  Vallejo. O scena foarte sugestiva pentru orice cititor, dornic sa vada cum arata navetele si in imaginatia scriitorului.

La finalul lecturii nu am putut constata decat un singur lucru. Poarta lui Pohl vine sa le reaminteasca celor neconvinsi ca si science-fiction-ul poate fi numit, si este in adevaratul sens al cuvantului, literatura, subestimarea de care are parte, nefiind in totala concordanta cu situatia de fapt.

Recomandarea mea este una fireasca, Poarta este un roman de neratat pentru orice cititor pasionat de sf, comentariul lui Frederik Pohl, cum ca “Gateway este cartea cea mai buna pe care am scris-o vreodata”, nelasand loc la alte interpretari.

Cum nu sunt neaparat un mare fan al istoriilor alternative, si cum destul de tarziu  povestirile din volumul Constanta 1919 de Liviu Radu au reusit sa-mi deschida un pic apetitul pentru asemenea lucrari, romanul de fata a fost o surpriza placuta. Tin si acum minte o discutie despre carte, de la targul din toamna, intre cel care a publicat cartea, Horia-Nicola Ursu si Michael Haulica. In acel moment tema principala a dialogului o constituia interesului relativ scazut al vizitatorilor pentru acest roman al carui prim plan este furat de idolul unei generatii. Cei drept o generatie demult apusa, moartea celebrului actor, survenita in urma unui accident rutier, avand loc cu nu mai putin de 54 de ani in urma, in anul 1955. Cam aceasta era si concluzia la care au ajuns si cei doi ca este destul de greu ca o asemenea carte sa atraga atentia, atat timp cat generatiile de astazi nu cunosc de impactul pe care l-a avut asupra acelor vremuri simbolul James Dean. Drept dovada eu il confundam cu un alt actor. Rusine mie.

Cartea mi s-a parut foarte reusita mai ales la capitolul pastrarii cronologiei evenimentelor din acele timpuri. Trecand peste faptul ca James Dean nu mai moare in accidentul de masina mentionat anterior, multe din evenimentele despre care se vorbeste in roman, am reusit sa le identific pe wikipedia sau pe alte adrese web ca fiind  adevarate suta la suta. Doar ca acum printre protagonisti se strecoara si personalitatea intriganta a actorului James Dean. Am fost curios daca legatura cu Marilyn Monroe a fost adevarat sau nu, si se pare ca de fapt Jack Dann a introdus in scenariu acest mic artificiu pentru a mai complica un pic lucrurile. Iar in ceea ce-l priveste pe Elvis, din moment ce a inceput sa prinda la public incepand cu anul 1954, e posibil ca cei doi sa nu se fi intalnit vreodata. Eu nu am gasit informatii care sa-mi confirme acest lucru, insa se poate, ca la fel cum in roman James Dean este idolatrizat la propriu de catre marele cantaret, asa sa fi stat lucrurile si in realitate.

Am observat ca antipatia nascuta mai ales din spiritul de concurenta al actorului fata de o alta legenda a marelui ecran, Paul Newman apare deseori la suprafata. Iarasi nu am gasit fapte concrete, doar ca dupa moartea sa unul dintre rolurile destinate lui James Dean a fost preluat de acesta din urma. Este vorba despre rolul lui Rocky Graziano in Somebody Up There Likes Me, despre care se spune ca ar fi fost si ultimul film in care ar mai fi jucat regretatul actor. Ar fi urmat sa se dedice in totalitate regiei, considerand ca a dat totul in filmele realizate si nemultumit de faptul ca era mereu intrerupt de regizori neexperimentati, lucru ce-i afecta interpretarea.

Orientarea sa sexuala este iarasi un subiect controversat. In realitate ar fi avut si legaturi homosexuale insa in istoria alternativa, desi exista cateva trimiteri, apare ca un barbat marcat de o serie de personalitati feminine. Mama sa, care l-a parasit in 1940 in urma unui cancer ( el avea 9 ani pe atunci) se numara printre ele. Marilyn Monroe ( in plan fictiv) sau Pier Angeli ( si in realitate) sunt alte doua femei care i-au umplut viata scurta a actorului si i-au marcat decisiv traseul.

Daca in prima parte a romanului se speculeaza asupra viitorului in actorie al starului si asupra relatiilor pe care acesta le-ar fi putut dezvolta cu alte personalitati, in cea de-a doua acesta urca incet, dar sigur, si in hatisul vietii politice. Sincer, evenimentele din aceasta perioada si evolutia in aceste momente a actiunii, nu au fost la fel de interesante ca si micile amanunte si detalii despre lumea filmului si viata actorilor acelei perioade, prezenta in mai bine de trei sferturi de carte. Este adevarat ca interactioneaza si cu destinele familiei Kennedy, insa parca actiunea mai scade din intesitate si James Dean e mai stralucitor printre actori si lumea filmului, decat in lumea intrigilor subtile si a promisiunilor electorale.

James Dean – …o autobiografie alternativa mi s-a parut a fi o radiografie reusita a anilor 50-60, cum spuneam, cu o respectare fidela a unor evenimente, introducerea lui James Dean in toiul acestor intamplari sau in situatii cu totul inedite constituind adevaratul deliciu al romanului. Plus ca este interesant de vazut si de meditat asupra orgoliilor ce au stapanit lumea americana a filmului, impactul si legaturile existente intre marile vedete si anturajul lor, ziaristii de scandal si chiar impresarii acestora. Si din punct de vedere uman ne sunt oferite o serie de lectii. Banii si faima nu schimba intotdeauna in bine personalitatea individului, desi multi alearga dupa ele ci dimpotriva, amplifica unele excese si iesiri, cu potentiale efecte dramatice. Viata posibila a starului apare cititorului asemenea unui joc de lumini si umbre, cu o alternanta frenetica intre adevar si minciuna, intre putere si slabiciune, intre dragoste si posesivitate.

O autobiografie surprinzatoare prin calitatea si acuratetea detaliilor si, in acelasi timp, un roman de istorie alternativa din care se pot descoperi o gramada de informatii si personaje,  cele din urma recunoscute ca au monopolizat vietile americanilor din acei ani tumultosi.

Lucian-Vasile Szabo (editor)

Fantome – Zece bijuterii fantastice semnate de autori romani este un volum aratos in care culegatorul a avut in vedere, dupa cum aflam inca din prefata, sa aduca in vederea cititorilor acele texte mai putin cunoscute din literatura romana cu o incarcatura fantastica si valente de adevarate perle scriitoricesti.
Dupa cum ma asteptam nu chiar toate textele au o incarcatura concentrata de fantastic si insolit, insa surprinzator, tocmai acele texte lipsite de aceasta atingere mi-au placut cel mai mult. Cartea arata impecabil, desi poate nu ar mai fi stricat una – doua povestiri in plus pentru ca apare destul de subtirica. Insa, dupa cum am invatat din experientele anterioare, tocmai volumele mai inguste iti pot provoca cele mai mari satisfactii.
Cind am rasfoit pentru prima oara cuprinsul privirea mi-a fost furata prima oara de textul lui Ion Creanga, Ivan Turbinca. Dar nu va lasati inselati, chiar daca este o poveste pe care am citit-o cu placere in copilarie, si daca tin bine minte  am vazut si piese de teatru adaptate dupa ea, prin prezenta faptelor si personajelor cu totul originale, textul nu putea fi trecut cu vederea. A fost placut sa-mi amintesc cum i-a pacalit Ivan pe draci reusind la final chiar performanta sa fenteze pina si pe nemiloasa Moarte. Sunt curios daca au fost si rescrieri ale povestirii pentru ca eu tineam minte ca era mai densa actiunea cu dracii. Sau cine stie, mi-a ramas mie impresia asta de cand eram copil.

De remarcat ca antologia incepe cu un text incarcat de insolit, ce apartine  scriitorului iesean, Dimitrie Anghel, Fantome, in care se accentueaza atmosfera baroca a vremilor trecute din dealul Copoului.

Ion Luca Caragiale in Calul dracului, si dupa lecturarea povestirii Ivan Turbinca, m-a facut sa constientizez ca inca de mici copii ne confruntam cu o serie de elemente fantastice pregnante in unele povestiri populare sau prelucrate, ce ne pot trezi apetitul pentru necunoscutul din operele fantastice de mai tarziu. Cum s-ar putea intampla si cu povestea de fata, in care o batrana este nevoita a da piept cu una din odraslele  Iadului.

Lumea cred ca este constienta ca multe din scrierile lui Mihai Eminescu au un filon de fantastic si insolit ridicat asa era firesc sa-l gasim si pe el aici. Este vorba despre o povestire fara nume, intitulata sugestiv de autori, in perfecta rezonanta cu continutul acesteia, Moartea lui Ioan Vestimie. In ea putem observa calitatile pentru care lucrarile lui Mihai Eminescu au fost asa de apreciate, lasand o impresie pregnanta ca tot ceea ce se intampla este un vis, realitatea estompandu-se pur si simplu in multe dintre momentele cheie ale textului. Pe wiki, in josul paginii,  gasiti si un audio despre Mihai Eminescu in care acesta este apreciat de catre marele critic G. Calinescu, plus citeva din textele sale recitate intr-un mod cu totul original de Mihail Sadoveanu. De remarcat tonul de cuvantare al speech-ului marelui critic ( probabil in cadrului unui Congres) si ca mai jos sunt o serie de poze mai putin cunoscute publicului cu marele nostru poet in diferite momente ale vietii sale.

Nicolae Gane, care a fost printre altele si magistrat, a fost ales cu scrierea Aliuta mai ales pentru atmosfera de neliniste si finalul incrancenat si dur de care se bucura textul. Mai trebuie sa ni se reaminteasca din cand in cand ca toti suntem oameni si nu trebuie sa ne mire cand si cei de o alta religie se sacrifica in numele prieteniei si dragostei fata de valorile umane.

Nădişanca este creatia lui Emil Garleanu, scriitor la care frapeaza varsta frageda pe care o avea in momentul decesului (n. 5 ianuarie 1878, Iaşi, d. 2 iulie 1914, Câmpulung – 36 de ani). La o cercetare atenta am descoperit ca a fost scolit sub indrumarea lui Ion Creanga si a fost coleg cu un alt scriitor despre care nu stiam multe, dar la care mi-a placut ce am citit si anume, Jean Bart. De fapt Jean Bart era pseudonimul scriitorului Eugeniu P. Botez, numele fiind preluat dupa un vestit corsar francez. Sa nu divaghez prea mult, in Nadisanca un boier indragostit cu toata fiinta sa de un cal refuza sa treaca peste moartea acestuia si prefera sa-i pastreze memoria neatinsa.

Bată-te Dumnezeu de Ion Heliade Radulescu cuprinde o serie de arhaisme si expresii inedite care ne introduc cu rapiditate in vartejul vremurilor de demult apuse. Insolitul este reprezentat aici mai degraba prin limbajul abordat decat prin vreo intamplare anume.

Despre drumul pe care trebuie sa-l parcurga o doamna din inalta societate romaneasca alaturi de copilul sau pentru a-l intalni pe sotul cazut la pat vorbeste Alexandru Macedonski in pe Drum de posta. Starile prin care trec cei doi si atitudinea in fata unei posibile pierderi a tatalui, respectiv sotului, sunt analizate in cel mai mic detaliu. Povestirea Scormon a lui Ioan Slavici este cea care mi-a placut cel mai mult din intreaga antologie. Poate si din pricina limbajului mai accesibil si a evolutiei alene a evenimentelor, sau pentru modul curat si nevinovat in care se infiripa o poveste de dragoste rurala. Un text de nota zece in opinia mea.

Culegerea de texte se incheie cu Trubadurul lui Barbu Stefanescu Delavrancea o povestire incarcata de melancolie si fantastic, un adevarat regal al insolitului romanesc. Cred ca textul cu cele mai puternice accente de necunoscut si atmosfera cea mai grava si apasatoare din intreaga antologie.

Ajuns la final am constatat ca mi-a facut o deosebita placere sa ma scufund in vremurile si intamplarile cu specific romanesc, sa ma delectez cu scrierile alese ale unora dintre scriitori cei mai de vaza ai literaturii romanesti. Un demers original, numai bun de inaugurat seria Insolit a celor de la Bastion.