Un laborator clandestin de cercetari scapa de sub control un experiment nanotehnologic, rezultand in contaminarea intregii regiuni aflate sub  bariera de 3000 de metri. Singurii supravietuitori sunt norocosii care au apucat sa se refugieze la altitudini considerabile,  nevoiti acum sa se lupte din toate puterile pentru a depasi  amenintarea molimei invizibile. In ciuda acestei grele lovituri, o mica parte din populatia americana reuseste sa se organizeze si, sub atenta indrumare a unor factiuni, de acum independente, ale armatei, reuseste sa se puna pe picioare. Din pacate, nu toata lumea impartaseste idealurile si sentimentele nobile ale doctorului Ruth Ann Goldman ce se trezeste aruncata intr-o cursa contracronometru pentru obtinerea unui vaccin. Si astfel ne trezim aruncati intr-o calatorie plina de peripetii, de-a lungul careia protagonistii vor descoperi cine se face responsabil de lansarea experimentului si cine le sunt cu adevarati aliati.

Daca pina acum am avut parte de sfarsituri de lume inlesnite de genetica (Oryx si Crake), de dezastre rezultate in urma razboaielor nucleare (Ultimul tarm), de invazii de organisme necunoscute sau de actiunea unor factori externi surprinzatori (Turbion, Ziua trifidelor), de aceasta data o serie de organisme artificiale nascute din imaginatia creativa a omului distrug orice misca. Nanotehnologia este un subiect relativ nou si a fost interesant sa ma familiarizez cu abordarea si viziunea absolut originala a scriitorului asupra acestui subiect.

Trebuie sa recunosc ca stilul abordat nu este asemanator cu cel a lui Dan Simmons sau Gene Wolfe, de exemplu, care fac trimiteri literare si se folosesc de numeroase elemente stilistice, insa in mod cert Jeff Carlson reuseste sa compenseze aceasta incarcatura cu o actiune continua si frenetica, putine momente adevarate de respiro si un scenariu foarte reusit. Ne sunt pregatite multe situatii surpriza si deseori eroii sunt nevoiti a se confrunta cu diverse obstacole, cele nanotehnologice, piedicile naturale sau firea umana fiind doar cateva dintre ele. Scriitorul urmareste evolutia mai multor personaje, situate in planuri si locatii diferite, ce odata confruntati cu noul adevar al cataclismului vor lupta din rasputeri pentru a supravietui cu orice pret. Asa cum e de asteptat, unii vor mai si pieri pe parcurs, spre – evident – parerea de rau a cititorului  Desi s-a spus ca nu s-a concentrat suficient de mult asupra personajelor sale, totusi ele mi s-a parut ca sunt indeajuns de bine construite si puse in scenariu incat pot trezi cu usurinta simpatie imediata.

Nu cred ca se vor gasi cititori care sa nu-l considere atractiv pe Jeff Carlson si sa nu se indragosteasca la prima vedere de romanul sau. Dar, desi Plague Year este un roman reusit din multe puncte de vedere,  continuarea sa, Plague War, din primele 60-70 de pagini nu se ridica deloc la nivelul acestuia. Si chiar imi pusesem mari sperante. Parca scriitorul  si-a pierdut din fler si indemanare si am trait cu impresia ca stagneaza pur si simplu cu ideile si actiunea ajungand intr-un punct de unde nu mai poate evolua spre o serie de intamplari cu adevarat interesante. Posibil sa ma insel, insa chiar mi s-a parut plictisitor si am renuntat in final  sa ma mai chinui in continuare.

In ciuda acestei situatii speciale, Plague Year ramane o carte suprinzatoare, numai buna de savurat intr-un weekend.

“Frightening, plausible and action-packed, Plague Year is one of the best debut novels in years…Jeff Carlson packs riveting storytelling with a lot of fresh ideas.”

-David Brin, New York Times bestselling author of Kiln People

“Plague Year proposes a frightening new nanotech catastrophe, and uses it as a crucible to explore the best and worst of human nature. Tightly written and well-told.”

-Robert Charles Wilson, Hugo and Aurora Award-winning author of Axis and Spin

The Mammoth Book of Monsters Anthology este prima antologie tematica a lui Stephen Jones pe care o citesc. Acesta s-a specializat in asemenea culeri de texte mamut cu tenta horror, avand in portofoliu antologii cu teme variate, cum ar fi : The Mammoth Book of Terror (1990), The Mammoth Book of Vampires (1992),The Mammoth Book of Zombies (1993), The Mammoth Book of Frankenstein (1994), The Mammoth Book of Werewolves (1994), The Mammoth Book of Vampire Stories by Women (2001), The Mammoth Book of Best New Horror Volume Eighteen (2007), etc

Volumul cuprinde si o introducere a antologatorului in care precizeaza ca in selectia textelor a evitat sa cuprinda povestiri in care se gaseau demoni, fantome sau monstri umani (de ex. psihopatii) pentru ca acestea deja au antologii ale lor, orientandu-se spre creaturi cat mai obscure si cat mai originale. Din punctul asta de vedere cred ca s-a achitat cu brio, prin asigurarea unei diversitati sanatoase textelor cuprinse in volum. Ca nu toate povestirile au fost pe placul meu, si la unele chiar am fost dezamagit, sa nu adaug si frustrat, asta e cu totul alta problema.

In debut avem povestirea Visitation de David Schow care porneste mai greu decat de obicei si abia pe final facem cunostinta cu ceva personaje mai speciale. O poarta catre o alta dimensiune, un tanar inghitit de monstrii de dincolo, tatal sau si un specialist al demontarii fenomenelor oculte stau in centru actiunii acestei povestiri. Text considerat exuberant de antologator in introducere, insa eu l-as numi mai degraba mediocru. Da, finalul surprinde, insa mi s-au parut prea multe pagini  pentru un fir narativ cam subtirel.Ramsey Campbell e un scriitor de care am auzit multe lucruri bune. Down there urmareste intamplarile unei angajate care descopera ca in cladirea in care-si desfasoara munca s-au aciuat niscaiva creaturi insetate de singe. Nu e rea povestirea, dar nici  nu m-a dat pe spate.

Scot Edelman si The Man he had been before se numara printre textele preferate din antologie. Scrisa pe un limbaj fara mari inflorituri, usor de citit, la obiect si fara o incarcatura inutila, urmareste cateva zile din viata unei familii de trei oameni ce a  ramas singura in apropierea unui oras bantuit de zombie. Actiunea se invarte in jurul dramei pe care o traieste baiatul confruntat mereu cu certurile dintre parintii, si afectat de imaginea unui tata foarte dur in atitudine si in gesturi, lipsa zilelor in care acesta era o figura paterna calma si binevoitoare marcandu-l neincetat. Pe de o parte aceasta transformare suferita de viata conjugala a celor doi parinti (noroc ca omul mai trebuie sa si doarma ca s-ar fi certat continuu) este de inteles daca urmarim fundalul pe care se desfasoara neintelegerile, insa nu trebuie sa-i scuzam pentru ca-si neglijeaza copilul si il traumatizeaza chiar mai rau decat o face prezenta monstrilor in sine. Nu este clar care si cine e monstrul, pentru ca antologii cu zombie au mai fost, si probabil intamplarea tragica (sau nu neaparat) din final sugereaza exact cam cine ar trebui sa fie incadrat in aceasta categorie. O povestire care m-a uns la suflet.

Dennis Etchison si Calling all monsters este un text plin de suspans in care un barbat aflat intr-o stare de coma, considerat mort de catre doctori este martor la incercarea acestora de-ai indeplini contractul. Contract care stipula ca in caz de moarte clinica acesta urma sa-si doneze organele celor aflati in nevoie. Un text scurt si care te cam pune pe ganduri.

R.Chetwynd-hayes si The shadmock este al doilea text de la un autor care-mi este necunoscut si care mi-a placut foarte mult. Shadmock-ul este rezultatul unei incrucisari intre un mock si o maddy. Am cautat sa vad exact cum pot fi tradusi cei trei termeni, insa nu am reusit sa ma edific cu precizie. In debut se precizeaza ca maddies yawn (din ce se spune in text am putut trage concluzia ca aspira o parte din sufletul omului -desi yawn ar sugera ca deschide larg gura intr-un cascat-), mocks blow (adica sunt priceputi la lovituri),  si progenitura lor, shadmock-ul doar fluiera, capitol la care de altfel este de neintrecut, pina si parintii stiindu-i de frica.

Sheridan un influent om de afaceri care a achizitionat un nou domeniu impreuna cu o casa hotaraste sa mearga sa o viziteze, fiind insotit de mai tanara sa sotie, Caroline. Ajunsi acolo au surpriza sa descopere ca familia care o ingrijea formata dintr-un mock, o maddy, un shaddy in etate si un shadmock, este pe putin spus bizara. La scurt timp dupa sosirea noilor proprietari, monstrii isi arata adevarat fata si intentiile nu prea crestine.

Un text cu o atmosfera potrivita, incarcata de suspans si in care monstrii sunt adevaratii pioni, canalizand asupra lor intreaga atentie a cititorului. Se pare ca povestirea a dispus si de o ecranizare in filmul The Monster Club (1980), fiind una dintre cele trei povestiri abordate in film. Am fost de-a dreptul entuziasmat ce mai!

Christopher Fowler in The Spider Kiss urmareste o serie de intamplari neobisnuite ce tulbura linistea unui orasel american. O serie de persoane au un comportament iesit din comun, dus pina la extrem chiar, doi detectivi fiind insarcinati cu rezolvarea acestui mister. O povestire cu usoare tente ecologice sugerandu-se ca actiunile omului au influentat negativ si au destabilizat ciclul de evolutiei al animalelor si insectelor cu repercusiuni grave pentru acelasi nemilos om.

O surpriza am avut la urmatorul text pentru ca aceasta se concentreaza asupra unei incursiuni in lumea vampirilor de origine japoneza, text intitulat Café endless: Spring Rain si apartinandu-i lui Nancy Holder. Este interesant pentru ca se prezinta unele dintre aspectele caracteristice societatii actuale japoneze cu radacini adanci si in trecutul Japoniei feudale, unele obiceiuri si activitati culturale pastrandu-se neintinate pina in zilele noastre. Atmosfera mi s-a parut reusita, insa intamplarile si interactiunea personajelor au un caracter usor ambiguu care m-am iritat. Plus ca in debut mi-a fost greu sa discern intre cele doua (!!) personaje, Buchner-san fiind de fapt o ea, o reprezentanta a unei mari corporatii ce viziteaza Japonia si il primeste ca ghid pe Satoshie un reprezentant usor americanizat al filialei companiei locale.

De Thomas Ligotti iarasi auzisem, insa nu am avut placerea de a-i citi vreo lucrare. Medusa mi s-a parut un text greoi, din care am citit cateva pagini si am renuntat pentru ca nu mi-a transmis vreo ceva.

Gemma Files si al sau text In the poor girl taken by surprise mi–a adus aminte de variantele de povestiri fantastice si singeroase pe care le construieste Kelly Link. Fiind scris cam in aceleasi coordonate, marcate de o usoara tenta de ambiguitate, pe mine nu prea m-a prins prea tare aceasta noua versiune fantastica a mitul varcolacului.

Down market de Sydney J. Bounds vorbeste despre locuitorii unui orase ce se vad nevoiti sa ofere an de an sacrificii unui gargui pentru ca afacerile sa le mearga bine. Un text fara mari surprize si cam banal comparativ cu ce mai este in antologie.

Legendarul Robert E Howard a fost ales si el ales cu povestirea The horror from the mound. Un text reusit, cu o atmosfera terifianta, datator de fiori pe sira spinarii, in care un pionier din Texasul de Vest elibereaza o fiara private secole intregi de libertate. Insetata de singe aceasta il omoara pe vecinul mexican al pionierului, neoprindu-se aici. Constientizand gravitatea situatiei si efectul dezastruos al actiunilor sale, Steve Brill nu se pierde chiar asa usor cu firea si incerca si el la randu-i sa riposteze. Totusi fiara cu care va avea de luptat se dovedeste a fi mai supranaturala decat se astepta.

Fat Man de Jay Lake a avut potential in debut, insa din pacate scriitorul si-a pierdut din inspiratie, incet, incet, pe parcurs. Doi braconieri reusesc sa impuste un exemplar viguros din legendara rasa Bigfoot. Dupa cum era normal isi aduc prada in oras si in speranta ca vor deveni celebri si bogati, cei doi hotarasc ca in curind sa faca publica aceasta captura. Ei, bine lucrurile se complica cind ziua urmatoare dispare baiatul unuia dintre ei si prietenul sau este gasit mort. Amaraciunea mea este cu atata mai mare daca e sa tin seama de talentul de povestitor al scriitorului, insa implicatiile usor parodice ale unui agent care aduce foarte mult cu Mulder din X-files, si aluziile nu prea voalate la acest serial, explicatia trasa de par pe care ne-o ofera pentru disparitii plus lungirea excesiva a textului il trag clar in jos.

Brian Lumley semneaza si el o povestire interesanta, The thin people. Intr-un cartier marginas al Londrei, Barrows Hill, se pare ca traieste ascunsa o specie de finte ciudate, specie mult mai inalta si mai slaba decat un om normal. Desi nu sunt fiinte eminamente agresive, totusi cine le deranjeaza sau chiar vorbeste despre ele se gaseste in pericol de moarte. Cum este si cazul unui alcoolic, Barmy Bill, care la un pahar de tarie impartaseste ceea ce a vazut el intr-o noapte pe strazile pustii din cartier.

Tanith Lee, The hill vorbeste despre o bibliotecara care se angajeaza la un doctor excentric pentru a-i aseza in ordine vrafurile de carti. Aici ea trece printr-o serie de intamplari extraordinare, care in final se dovedesc a avea o explicatie mai rationala decat la prima vedere. O povestire mult prea intinsa pentru ce ofera de fapt.

Marele monstru Godzilla face tratament pentru a-si infrana pornirile animalice in Godzilla`s Twelve step program de Joe R. Landsdale. Totusi nimeni nu-si poate nega adevarata natura si deci nu avem prea mult de asteptat pina cand aceste dorinte reprimate vor iesi nestavilite la suprafata. Un subiect original si bine proportionat ca intindere.

Karl Edward Wagner m-a cam plictisit cu .220 Swift. Doi indivizi cerceteaza imprejurimile unui deal in cautarea unor mine parasite si a vestigiilor unei lumi demult apuse. Totusi, pe linga bogatiile pe care le descopera si lacomia ce apare odata cu aceasta mana cereasca,  li se mai pregateste o surpriza. Ideea nu e rea, dar iar suntem asaltati cu o serie de detalii si actiuni inutile.

Surprinzator, povestirea lui Robert Silverberg, Our lady of the Sauropods, nu a fost ce m-am asteptat. Probabil ca trebuie sa bifezi in antologie si niste nume mai grele ca altfel nu se cumpara volumul. O tinara de pe o baza spatiala sufera un accident de nava si ramane stramtorata si singura intr-un habitat artificial ce recreaza conditiile de viata din perioada Jurassicului. Surprinzator ea reuseste sa supravietuiasca, nu chiar bine merci, ci cu privatiunile evidente ale unei asemenea incercari, descoperind o comuniune si o armonie cu dinozaurii, pe care nu o credea niciodata posibila.

Basil Cooper nu m-a convins deloc in The flabby men, de departe cea mai lunga povestire din antologie. Am incercat sa o parcurg, dar multitudinea paginilor fara un continut whatsoever nu au fost de bun augur pentru scriitor. Thumb down.

Despre Robert Holdstock a mai vorbit si Jen pe blog. Textul The silvering nu mi s-a parut unul stralucit. Un pescar atrage in plasa lui sirenele si se indragosteste de una dintre ele. Atunci cind aceasta nu il mai viziteaza recurge la orice strategema pentru a o gasi.

Someone else`s problem a lui Michael Marshall Smith are toate sansele sa irite cititorii. De ce? Pentru ca urmareste un personaj care decide ca e mai bine sa nu intervina intr-o situatie si sa nu spuna nimic, neluarea unei atitudini contribuind la disparitie unei femei de afaceri. Un tanar care munceste pe brinci la o firma engleza  ia un tren spre prietena lui din Cambridge. Pe drum observa si chiar este atacat la bufet de o mina de creaturi ciudate si feroce de care scapa doar cu fuga. Nu acelasi lucru se poate spune si despre vecina lui de compartiment care nu se mai intoarce din vagonul  respectiv nici chiar cind trenul ajunge in statia finala.

Dintr-o asemenea antologie nu putea sa lipseasca si preferatul meu, Clive Barker, prezent cu povestirea Rawhead Rex cuprinsa si in Cartile Insangerate din colectia Nautilus veche a Nemirei. Imi aduceam aminte doar vag de ea si a trebuit sa verific cuprinsul volumului ca sa fiu sigur. Intr-o mica localitate londoneza un fermier pus pe treaba elibereaza, fara sa vrea evident, un monstru captiv din vremuri stravechi. Si avand in vedere ca obiceiurile gastronomice ale lui Rawhead Rex, ca de el este vorba, au la baza omul, copii fiind considerati o delicatesa, va dati seama ce-i asteapta pe locuitorii din zona. O lucrare singeroasa si necrutatoare in stilul inconfundabil a lui Clive Barker.

Volum este incheiat cu un text ceva mai cumintel, strabatut de o usoara stare de nostalgie. Kim Newman in The chill Clutch of the unseen se apleaca asupra memoriilor unui serif ajuns la varsta senectutii si care are de ingrijit orasul unde monstrii vin sa moara. Inainte de a-si anunta retragerea mai are parte de o ultima surpriza din partea unui asemenea monstru. Daca va supravietui sau nu incercarii ramane de vazut. Si de citit.

Ma asteptam, ca la orice alta antologie, sa existe texte care sa nu ma prinda si chiar asa a si fost. Insa cele care mi-au placut mult inclina decisiv balanta pentru o impresie finala pozitiva. Este vorba si de gusturi, si poate ce mi-a placut mie nu va fi gasit interesant de catre un alt cititor si tot asa.

O asemenea antologie tematica va avea succes intotdeauna, spun eu, pentru ca cititorul stie exact la ce sa se astepte cand da banutii pe ea si la sfarsit, cand tragem linie, nu ai avea motive sa fii dezamagit.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare.

THE GOOD

Romanul este captivant pentru că McDonald construieşte foarte bine şi foarte credibil personajele, conferindu-le o concreteţe pe care alte plăsmuri de-ale sale, din scrieri mai timpurii, n-o aveau. Cei doi preoţi rivali, Edson, Marcelina şi maestrul ei de capoeira sunt creaţii remarcabile (în special Luis Quinn, după părerea mea). În carte sunt idei strălucite, în jurul fiecăreia s-ar putea construi un roman de sine stătător:

- sinistra catedrală plutitoare pe Amazon

- groapa de gunoi din viitor, devenită aproape un oraş, organizată pe cinci nivele

- un personaj care se trezeşte că trebuie să se confrunte cu dublul său venit din alt univers. (O idee interesantă aici, că  tu îţi eşti cel mai eficient duşman, pentru că îţi cunoşti obişnuinţele, competenţele şi punctele slabe. Insuficient valorificată însă, aş fi citit despre cum poţi să te învingi pe tine exploatându-ţi slăbiciunile şi defectele dar McDonald a preferat o rezolvare mult mai comodă).

- identităţile publice distincte pe care şi le poate însuşi cineva, în cazul de faţă Edson. Să fii într-un mediu cineva şi în alt mediu (dar chiar şi în acelaşi, dacă ai chef) altcineva şi aceasta să fie o regulă a jocului admisă trebuie să fie absolut savuros.

THE BAD

La defecte, aş menţiona unul singur. Cartea de faţă mi se pare un caz în care autorul încearcă prea mult: este un amestec de idei mişto, lumi originale şi ornamentaţie excesivă care, în final, se dovedeşte a fi copleşitor pentru cititor.  Treabă la care contribuie şi faptul că poveştile sunt relatate în paralel, cu episoade intercalându-se în secvenţe de câte trei, aşa încât cititorul trebuie, în acelaşi timp, să urmărească fiecare fir epic, să facă eventualele conexiuni între o istorisire şi alta şi să îşi completeze din bucăţi tabloul fiecăruia dintre cele trei universuri. În cazul de faţă, coperta dă exact măsura cărţii: după ce o termini de citit, cam cu impresia asta rămâi.

Într-un interviu publicat de revista Nautilus, autorul declară:

“Am scris fiecare fir narativ separat: mai întîi acţiunea din 2032, apoi pe aceea din 1732 (care a fost o adevărată plăcere), apoi povestea Marcelinei. Adevărata provocare a fost să leg între ele cele trei poveşti, (… spoiler, n. m.). Dacă BRASYL e o lectură dificilă? Poate. Dar cei ce-şi doresc distracţii facile au la dispoziţie televiziunea”.

Sunt 16 povestiri, selectate de pe parcursul a 20 de ani de scris SF şi, ca urmare, sunt inegale calitativ, cu toată rescrierea la care s-a dedat scriitorul. În consecinţă, unele mi-au plăcut foarte tare, iar altele mi-au displăcut de-a dreptul. Subiectele sunt variate: povestiri cu tematica religios-futuristică specifică “Abaţiei“, povestiri fantastice, povestiri SF.

Pletele Sfântului Augustin. Nuvela din care s-a dezvoltat “Abaţia“. Ceea ce este bine că s-a întâmplat, pentru că numărul de informaţii şi întâmplări acumulat în spaţiul unei povestiri o făceau să fie promiţătoare dar nesatisfăcătoare. Sub formă de roman este mult mai bine, cu informaţiile livrate mai cu ţârâita şi cu pauze în acţiune, astfel încât cititorul să poată savura şi asimila noutăţile (zeţii, fabrica de Mântuitori, noua religie şi principiile acesteia, conflictul Abaţiei cu Imperiul).

Franciscassino. Franciscassino este o staţie orbitală ocupată de urmaşii călugătilor franciscani. Este, în acelaşi timp, singurul loc în care se vindecă maladia numită Ciuma, care a rămas unica boală mortală pentru omenire. Vindecarea are loc în mod aleatoriu, printr-un soi de “ruletă rusească pe dos” care pare imposibil de controlat. Un reporter este de altă părere şi porneşte să-i demascheze pe călugări. Urmează o dezbatere interesantă despre relaţia dintre “a crede” şi ” a înţelege” şi un final din care n-am înţeles nimic, aşa că dacă poate cineva să mi-l explice şi mie chiar i-aş fi recunoscătoare.

A şasea cale. Mie mi se pare o poveste despre prostia savanţilor, care, căutându-l de Dumnezeu, uită de om. Sau poate că e o poveste despre faptul că tot ce e scris să se întâmple, tot se întâmplă. Depinde cum o luaţi. E cu Toma din Aquino (nu el e prostul).

Antiproverb I – A vedea. E menit să combată ideea conform căreia “calul de dar nu se caută la dinţi”. Este cu un cal de dar şi cu un scriitor. În planul subtil, ne vorbeşte despre ceea ce facem sau nu facem cu darurile noastre, paralelismul între aventurile calului şi chinurile scriitorului fiind evident.

Antiproverb II – A iubi. Penibilă. Ideea e că “buturuga mică nu răstoarnă carul mare” deşi buturuga din poveste chiar încearcă. Dacă nu reuşeşte ceea ce vrea – să răstoarne Carul Mare – se va resemna cu “un mic compromis”, la fel ca şi excursionistul care petrece o noapte în cort cu o femeie deşi se gândeşte la o alta. Treaba e că nu tuturor le e dat să amestece în mod reuşit acţiunea cu poeticul (nu toţi scriitorii sunt Bradbury sau George R.R. Martin sau Moorcock) şi atunci nu ar trebui să încerce, de dragul cititorilor. Pentru că altminteri rezultă fraze căznite, cum ar fi: “Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui, năştea un zvon de mare învolburată dar etern şi paradoxal secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert“. Hă?!

Antiproverb III – A crede. Minciuna nu are picioare scurte, mai ales când îţi spune ceea ce vrei să crezi neapărat.

Antiproverb IV -  A muri. Mie ăsta mi-a plăcut rău de tot. Este amuzant în unele locuri şi trist în altele şi astea două se amestecă atât de bine (pe cât nu îi reuşise la Anti-proverbul doi, pe atât de bine i-a ieşit aici) încât l-am încheiat aşa, nostalgică, precum baba din poveste, care se duce la cimitir să joace cărţi cu vecina răposată. Un cimitir săpânţian ca atmosferă, în care morţii chefuiesc, îşi fac de cap, îşi mai pierd capul (la propriu) sau câte un femur dar, în general, par să se distreze mai bine decât în viaţă. Şi în care, apare, neaşteptată, iubirea, dovadă că nu întotdeauna ochii care nu se văd se uită.

Ion cel fericit. Nefericire cu happy-end şi o povestire ghiduşă foc. Ion e un amărât de boschetar care are de gând să dea ţeapă firmei “Satisfacţie garantată”. Firma îşi propune să simuleze, pentru orice om, o existenţă fericită şi se obligă la o despăgubire substanţială în caz de eşec. Numai că Ion a detectat o hibă a acestui program şi, făcând uz de unicul lui talent, are de gând să o folosească pentru a se îmbogăţi.

Scrânciobul. Un alien observă un om, pentru a detecta semnele existenţei telepatiei la specia umană; orice specie telepată este considerată un pericol şi trebuie eradicată. Neştiutor, omul tocmai se întâlneşte cu fosta sa iubire din tinereţe. N-am să mă întreb ce soi de specie inteligentă e aia care trage concluzii despre o planetă pornind de la un singur om. Mă voi rezuma la a mă plânge de artificialitatea dialogului dintre foştii iubiţi, ca în filmele româneşti căznite de pe vremea comunismului, şi de abuzul de clişee din scenele cu îndrăgostiţii; totul e atât de stângaci încât omoară o idee drăguţă.

Iepurele. Un deliciu de poveste, un fel de Matrix cu pensionari. În funcţie de cât au plătit la asigurările sociale, bătrânii au dreptul la câteva zile de realitate pe săptămână. Restul timpuului şi-l petrec în spaţiul virtual (geriospaţiul), conectaţi la programe, pentru că “iluzia vieţii este la fel de umană şi valoroasă ca viaţa însăşi“. Cei care vor să petreacă mai mult timp afară, renunţă la facilităţile virtuale, petrecându-şi timpul în geriospaţiu în calitate de fire de iarbă pe o pajişte, cu unica satisfacţie de a încerca să scrie înjurături la adresa paznicului. Ce-i cu iepurele? Păi citiţi şi vedeţi!

Gheorghe, un om special. Gheorghe, trăitor la ţară şi aflat la a patra căsnicie, a ştiut totodeauna că e un om special (nu toţi ştim asta despre noi înşine?). Ce n-a ştiut Gheorghe este că-i atât de special încât emoţiile sale dau peste cap Galaxia. Când se gândeşte la Andela Palmerson (cin să fie? cin să fie?) sau când echipa lui preferată de fotbal este pe teren, emoţiile lui Gheorghe destabilizează găuri de vierme şi perturbă traficul extraterestru. Ca urmare, extratereştrii trimit pe cineva să rezolve problemele. Numai că fotbalul şi amorul sunt chestiuni complexe, care nu se pot rezolva aşa, luând lucrurile ad litteram, de unde rezultă tot soiul de complicaţii nostime. Plus că autorul face nişte comparaţii savuroase şi dialogul e natural şi spumos. Aici am dat peste expresia – care tare mi-a plăcut – “a tăcea în hohote” (extraterestrul, adică, era politicos şi nu râdea de Gheorghe aşa, pe faţă).

Mi se pare că Doboş a reuşit să surprindă esenţa românului, ca popor: lasă-mă să te las dar capabil de idei profunde, îl duce mintea dar nu prea şi-o foloseşte, e capabil să ia totul cu naturaleţe (inclusiv vizita unui extraterestru) dar şi când îl pocneşte disperarea…  Nici nu vreau să vă mai povestesc dar citiţi-o, că nu ştiţi ce pierdeţi!

Dona Cristina. Un ins povesteşte cum a salvat o demoazelă spaţială aflată la ananghie dar de fapt amintirile lui ascund altceva. Din punctul meu de vedere – neinteresantă, mai ales că vine şi după două povestiri foarte bune.

Cântă-mi, Hermes, cântă-mi! Surprinzătoare şi stranie, o poveste despre ceea ce se poate ascunde în legendele legate de zei şi despre adevăratele motive pentru care ar trebui să fim atenţi la mituri.

Gambitul lui Carly. Carly este profesor de caractere la Academia de Personalitate, care maturizează rapid clone ale unor personalităţi publice importante, astfel încât acestea să poată prelua locul originalelor în caz de nevoie. Profesorul de caractere, mai precis de eroism, se trezeşte în situaţia de a “maturiza” clona scriitoarei care a creat personajul său literar preferat, iar lucrurile nu merg deloc cum trebuie. Printre rânduri, o critică amară la adresa producerii şi exploatării scriitorilor “de serie”.

Să-mi ierţi furia, iubite. O altă variantă a poveştii lui Zerri din “Blestemul Abaţiei”, în care fata incapabilă de disciplina necesară pentru a lupta în rand are o cu totul altă soartă decât cea din roman, cu impact asupra iubitului ei (personaj-cheie pe planeta Kyrall). Chiar sunt curioasă cum ar fi ieşit romanul dacă ar fi fost scris aşa.

Îngeri, ieşiţi din morminte! O nuvelă care conţine germenii unui roman ce se va numi “DemNet”. Cam cyberpunk pentru gusturile mele (eu nu prea mă înţeleg bine cu genul ăsta). Într-o lume în care toţi îşi fac îmbunătăţiri artificiale ale organismului, prelungindu-şi viaţa cât mai mult, o mână de oameni luptă pentru dreptul lor de a-şi păstra trupurile nealterate, căci, “nu poţi trăi cu adevărat decât dacă sfârşeşti prin a muri“.

Camuflaj a indeplinit conditia nr. 1 perfect: e micuta si subtire, asa ca a fost perfecta, mai ales ca prima zi de citit a fost speciala (adica n-am putut sa mai aleg locul ideal din metrou, ci a trebuit sa citesc in orice conditii). Oricum, nici dupa ziua 1 cartea n-a fost in pericol sa fie uitata acasa, pentru ca m-a prins rapid.

Rezumatul este foarte foarte simplu: un extraterestru in varsta de cateva mii de ani, care isi poate schimba forma si care nu isi aminteste cum a ajuns pe Pamant, se hotaraste sa traiasca printre oameni. Si e greu sa nu fii interesat de cum o face; in definitiv, e un studiu din exterior al comportamentului uman si o sa descoperiti ca lucruri care noua ni se par de la sine intelese nu-s tocmai asa.

In paralel, un grup de oameni de stiinta incearca sa examineze un obiect misterios gasit pe fundul oceanului – noi stim ca are legatura cu extraterestrul, ei nu. Si, pentru ca un extraterestru nu era indeajuns… apare si al doilea, un cameleon care nu isi poate schimba forma, dar poate imita orice fiinta umana. Nici unul nu stie de existenta celuilalt, nici unul nu si-a dezvaluit prezenta in fata oamenilor.

Povestea celui care isi schimba forma este partea centrala a romanului. Ce-ai face daca ai fi practic nemuritor si ai putea sa iei identitatea oricui? In cazul de fata, raspunsul este “a invata” – atat in mediul academic, in numeroase domenii cu sau fara legatura intre ele, cat si in societate. Se pare ca noi, oamenii, putem fi un subiect de studiu fascinant… si nu iesim tocmai nesifonati. Ajunge doar sa spun ca alienul nostru participa, printre altele, la Marsul Mortii de la Bataan.

Cameleonul nu e la fel de interesant si, din fericire, nici nu ii este data prea multa atentie. E “ala rau”, e sadic si omoara ce-i pica in mana si cam atat.

Evident, la un moment dat cei doi si oamenii trebuie sa se intalneasca… si aici povestea incepe sa schiopateze. [ATENTIE, spoiler] Probabil ca Haldeman a incercat sa ne transmita ca extraterestrul incepe sa inteleaga specia umana intr-atat incat incepe sa empatizeze cu ea si sa simta o legatura mai adanca, dar nu i-a iesit, asa ca sfarsitul nu este deloc credibil. A intelege motivatiile si a actiona asa cum cere societatea? Da, pana aici merge. A se indragosti de un om cu care a avut de-a face timp de cateva luni? Come on… Dupa mii de ani de indiferenta/interes stiintific, iubire in doi timpi si trei miscari?!

Chestia asta m-a scos din atmosfera atat de tare incat punctul culminant propriu-zis m-a lasat rece, desi recunosc ca nu ma asteptam la ultima gaselnita.

Pacat de primele trei sferturi din carte. Se putea mai bine. Dar pentru o carte de citit pe plaja, in tren, pur de relaxare, Camuflaj e numai buna. O sa te prinda si n-o sa iti dai seama cand a trecut timpul. Dar s-ar putea sa injuri putin la sfarsit.

Marian Coman va fi prezent cu urmatoarele volume la targ :

“Nopti albe, zile negre” – Tritonic, 2005

“Testamentul de ciocolata“- Tritonic, 2007

“Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri”- Tritonic, 2006

“Antologia Millennium” – Millennium Press, 2009 –  cu povestirea “Crama lăutarilor” - 

——————————————————————————————————————————-

Nume si prenume* : Marian Coman

Data si locul nasterii :21 mai 1977, Mangalia

Debut : ”Drumul spre iad” – în suplimentul „Supernova” al cotidianului „Evenimentul” din Iaşi.

Ocupatii : Prozator, eseist, jurnalist şi editorialist român,

Prezent în volumele colective :

Romania SF 2001 (Ed. ProLogos, 2001), Quasar 001 (Ed. MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturala Noesis, 2002), Liternet (Ed. Liternet 2002), Alte lumi, alte legende (Ed. MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005), Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Ed. Tritonic, 2006) şi Millennium Est (Ed. Millennium Press, 2007), Antologia Millennium (Ed. Millennium Press, 2009)

Romane publicate:

“Nopti albe, zile negre” – Tritonic, 2005
“Testamentul de ciocolata” – Tritonic, 2007

Premii:
Premiul de incurajare al Conventiei Europene de Science-Fiction 2006, premiile Kult pentru “cel mai bun volum de debut” 2005, etc.

——————————————————————————————————————————-

1.Romane memorabile citite recent:

*Anthony Burgess – “Portocala mecanica”

2.Ati recomanda autorii romani de sf & f si urmatoarele lor romane :

* Catalin Sandu – “Fragmentalia sau Penultimul Razboi Mondial”
* Liviu Radu – “Waldemar”
* Dan Dobos – “Abatia”
* Michael Haulica – “Asteptind-o pe Sara“

3.Sperati sa apara publicat in Romania intr-un viitor apropiat:

* un volum de povestiri semnate de Doru Stoica

4.Reeditari sf & f pe care le considerati necesare:

* Don Simon – “Impotriva Satanei”
* Catalin Sandu – “Fragmentalia sau Penultimul Razboi Mondial”

5.Proiecte de viitor:

O noua carte. Inca nu stiu care. Sa vedem care s-o coace. Sa fie romanul? Sa fie volumul de proza scurta?

6. Bonus legat de autori romani, editari si reeditari:

Sint de parere ca exista texte publicate in revistele anilor ’90 (Anticipatia, JSF) care stau nevalorificate. Povestiri semnate de Doru Stoica, Laurentiu Turcu, Aurelius Belei, Danut Ivanescu samd peste care se asterne praful si care ar putea constitui materia prima – daca nu pentru colectii de autor – macar pentru citeva antologii remarcabile.

——————————————————————————————————————————-

In orice caz, pe lista mea de lectura erau altele mai importante, asa ca nu mi-am amintit de carte pana n-am dat de ea in oferta Polirom. Increderea mea in cartile traduse e destul de scazuta, dar deh, Polirom e un nume, si cum costa doar 10 lei… faptul a fost consumat si cartea a aparut la mine in casa.

Avand in vedere ca e scoasa intr-o colectie de mainstream, probabil ar trebui sa spun ca e o meditatie postmoderna pe tema abisului care ne asteapta pe toti cand ne incheiem existenta pamanteasca. Sau, cum scrie pe coperta, “o fantezie moderna, o epopee ironica a dragostei si a mortii”. Dar nu e. E un roman amuzant despre un tip obisnuit (poate prea obisnuit) care se trezeste Negustor al Mortii si habar n-are ce trebuie sa faca. Daca tii neaparat sa extragi semnificatii adanci, se poate… dar probabil ele vor fi despre caracterul barbatilor mai mult decat despre viata si moarte.

Actiunea in sine nu e tocmai palpitanta (unii incearca sa isi faca treaba, altii incearca sa aduca iadul pe pamant, the usual), dar secretul e in detalii. Pe langa poveste, probabil cel mai important lucru din roman e definitia Mascului Beta, care mi-a adus aminte de niste filme cu John Cusack pe care nu cred ca le-am vazut vreodata de fapt (High Fidelity?). Un Mascul Beta – Charlie Asher in cazul de fata – e un fel de fraier simpatic care e coplesit de fiecare data cand i se intampla ceva bun… si, culmea, mai si reuseste sa scape din toate belelele.

Si apoi sunt personajele secundare: angajatii lui Charlie, o pustoaica goth careia ii place sa faca misto de el si un fost politist care isi tot cauta iubite pe site-uri cu “fierbinte” in nume, sora lui Charlie, o lesbiana care insista sa ii poarte toate hainele, Minty Fresh, un alt Negustor pe care chiar il cheama asa si Sophie, o fetita de cativa ani care omoara oameni spunand “pisi”. Ah, da, si personajul negativ, Morrigan, adaptarea unei zeite triple la timpurile moderne, o entitate formata din trei aproape-femei care nu cer prea mult, doar sa stapaneasca pamantul.

In final, O treaba murdara nu e un roman care sa te marcheze, sau scris exceptional, sau cu niste personaje care o sa te bantuie ani la rand. Dar sa citesti numai carti “mari” devine obositor la un moment dat… Din cate am vazut, lui Christopher Moore ii place sa amuze lumea, iar o carte draguta atunci cand n-ai chef de viata poate sa fie o idee foarte, foarte buna. Ma mai asteapta o carte a lui Moore pe un raft, asa ca o sa am niste pareri putin mai avizate despre autor peste ceva vreme. Mai ales ca a doua carte e in engleza. De ce?

Din pacate mi-am luat teapa. Polirom, traducere-redactare impecabila etc, da? Nu. Echipa care a lucrat la carte si-a propus sa ma scoata din minti. Timpurile zburda haotic peste tot, iar probabil “concordanta” este doar un cuvant bun pentru “spanzuratoarea” pentru redactor. Eu, una, n-as recomanda nimanui varianta in romana, dar stiu ca pe unii nu-i deranjeaza “maruntisuri” de genul asta, asa ca aruncati o privire pe fragmentele de pe site-ul editurii. Daca nu va suna nimic dubios, ati scapat, puteti sa o cititi fara probleme. Fragmentele fara dialog sunt mai enervante, dar sa zicem ca se pot ignora… Cu toate astea, sunt convinsa ca romanul mi-ar fi placut mai mult daca nu eram ocupata sa urlu in minte la redactor o data la 5 pagini.

Iar daca tot suntem la fragmente, bonus: primul capitol, in engleza, pe site-ul autorului.

Bonus 2: despre Masculul Beta, ceva mai inchegat, pe blogul lui Moore: partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a. Pentru barbatii care se simt si pentru femeile care s-au saturat de Alpha

Folosindu-se de libertatea pe care i-o ofera scrierea unui roman (“Acest roman este fictiune, cu exceptia partilor reale”- m-a cucerit inca dinainte de a da pagina, si de a citi celelalte motto-uri inteligente) alert, construit ca un puzzle in care sunt introduse treptat piese (cartea nu are o singura poveste de spus, pe care se grefeaza teoriile si opiniile cu privire la genetica, ci este alcatuita din mai multe evenimente, care ajung pana la urma sa se intersecteze) menite sa contureze din ce in ce mai amplu tabloul problematicilor pe care studiul si implementarea descoperirilor genetice in viata cotidiana le aduce cu sine, Crichton reuseste sa atinga o serie de aspecte, moral-etice si  socio-politice, pe care le implica cercetarea genetica.

Parcurgand cartea, am avut senzatia ca as citi un dosar cu taieturi din diferite ziare si reviste de stiinta (senzatie deloc subiectiva deoarece ici-colo se iveau  time-outuri in derularea rapida a actiunii, pentru a face loc diferitelor teorii si opinii genetice, parte reale, parte imaginate- ba chiar exista si un mini-serial al parerilor geneticienilor cu privire la blonde si blonzi, super interesante-), completate de povestile diferitelor personajelor care au simtit in mod direct repercusiunile descoperirilor geneticienilor: un barbat, al carui organism produce celule anticanceroase intra in litigiu cu firma care a descoperit celule, deoarece aceasta dorea sa aiba controlul si dreptul exclusiv de a dispune in orice fel ar considera de acele celule, lucru ce presupunea ca trupul omului sa fie proprietatea firmei, un cimpanzeu transgenic, capabil sa vorbeasca intocmai ca o fiinta umana, este integrat in familia “tatalui” sau si dat drept fiul acestuia, un papagal (personajul meu preferat din toata cartea: da replici din filme celebre, este ironic si ciufut) vorbitor (nu simplu reproducator de cuvinte si fraze), care traieste aventura vietii sale (rapit, fugar, erou), etc.

Fara sa ne dam seama (un alt punct forte al cartii, pentru ca este genul pe care as recomanda-o liceenilor care ajung la biologie sa invete si despre genetica), Crichton reuseste sa treaca in revista toate domeniile in care genetica si-ar putea face simtit puternic prezenta, daca ea ar deveni mai mult afacere decat stiinta:

• domeniul juridic dar si psihologic (si aici se dezbate vechea teza a determinismului insusirilor caracterului uman: gena crima, gena noutatii, etc.);
• arta si filantropie (sa creezi un gandac urias pe post de animal de companie poate determina masura in care oamenii incep sa aprecieze si astfel de vietati, pe care deunazi le-ar fi zdrobit scarbiti cu piciorul);
• publicitate (folosirea mediului natural, modificat genetic, pentru a fi purtatorul mesajelor publicitare);
• religios, asa cum ne asteptam;
• etic (controversatele celule stem, fatul: fiinta, individ, pur si simplu material genetic?), si altele;

La sfarsitul cartii, autorul isi dezvaluie argumentat pozitia fata de anumite aspecte ale geneticii:

• Opriti brevetarea genelor;
• Stabilirea unor linii directoare clare pentru folosira tesuturilor umane;
• Sa aprobam legi prin care sa se stabileasca obligativitatea ca datele referitoare la testarea genetica sa fie facute publice;
• Evitarea interdictiilor impuse cercetarii, etc.

(Fiecare din aceste puncte, precum si cele anterior mentionate, ar face subiectul unor sedinte de “debate” in toata regula.)

Si de asemenea include o lista de carti si articole  (inclusiv resurse online)pe care le-a studiat in scrierea cartii, si care reprezinta un punct foarte bun in aprofundarea temei geneticii.

Pe la mijlocul cartii devenisem ceva mai interesata de scriitor decat de finalul ei, care oricum stiam ca NU are un final, fiind pur si simplu un roman-pretext, si nu un roman in sine. Asadar, am aflat ca “Next” este ultima carte scrisa de Crichton, inainte de decesul sau in 2008, din cauza unui cancer la gat. A fost scenarist, regizor de film, creator de jocuri pe calculator (uau!), absolvent al scolii de medicina de la Harvard. A obtinut foarte multe premii, a tinut conferinte, si era foarte inalt: 2.06 m.

In “Sfera” scriitorul jongleaza cu o serie de ipoteze uluitoare, impresionand, ca de obicei cum se intampla in cazul cartilor lui Michael Crichton, prin bagajul foarte larg de cunostinte si detalii folosite pentru a creiona o situatie posibila la ora actuala. In citeva cuvinte subiectul consta in descoperirea de catre fortelor americane, reprezentate aici de Marina militara a unui obiect neidentificat in Oceanul Pacific de Sud .

Astfel, exploatand la maxim acest eveniment neasteptat scriitorul foloseste romanul pentru a expune teorii caracteristice pe rind, psihologiei, matematicii, tehnicii, astronomiei, medicinei si chiar biologiei marine. Intalnim detalii interesante  interesul fiindu-mi captat de informatia ca echipa recomandata de psihologi pentru a intra in contact direct cu o civilizatie extraterestra trebuie sa aiba un numar maxim de cinci membri a caror ocupatii stiintifice ar urma sa cuprinda o arie cat mai larga de stiinte, pentru a creste astfel sansele de reusita ale misiunii. Si in plus, studiile au aratat ca reactiile de teama tind sa se minimizeze la un grup de dimensiuni reduse mai ales daca acestia se cunosc intre ei, daca se pot vedea si sunt izolati, cand au un scop bine definit si limitele de timp sunt fixe, cind limita grupului este mixta in ceea ce priveste varsta si sexul si cand membrii grupului au o mai mare toleranta la fobii.Urmand acest tipar ne sunt prezentati pe rind si personajele romanului, ecranizat in 1998 si avandu-i in rolurile principale pe Dustin Hoffman, Sharon Stone, Samuel L. Jackson si Liev Schreiber in rolul astrofizicianului hotarat sa recupereze timpul pierdut, Ted Fielding. Recunosc ca am vazut filmul si imi mentin ideea ca este dificil sa creionezi vizual o atmosfera in care gandurile si punctul de vedere asupra evenimentelor, in mare parte, se desfasoara pe baza reactiilor sufletesti si trairilor psihologului Norman Goodman.

Dupa introducerea cititorului in intriga actiunii, Michael Crichton ne poarta ca intr-un vartej nestapanit prin seria descoperirilor umitoare si a revelatiilor ce lumineaza datele contactului cu nava de origini necunoscute. Este un roman in care, spre surprinderea mea, apar foarte des rasturnari de situatii si de actiune, ritmul crescand brusc si neasteptat dupa ce in prealabil capitolele precedente au fost folosite pentru a prezenta si mai mult universul marin si secretele de pe fundul Oceanului Pacific. Personajele se desfasoara si evolueaza natural in mediul inchis de pe fundul Oceanului, si se folosesc in acelasi timp de toate mijloacele pe care le au la dispozitie, atat cele tehnologice cat si psihologice. Interesant mi s-a parut ca deseori acestia apeleaza la muzica pentru a-i ajuta la alungarea disconfortului si a anxietatii ce poate pune stapanire pe o persoana aflata intr-u asemenea mediu vitreg vietii.

O alta teorie vehiculata in romanul “Sfera“, nu asa de raspandita publicului larg, spune ca pe baza studiilor realizate in adancime s-a constata ca femeile sunt superioare in astfel de situatii prin consumul mai redus de aer si substante nutritive, avand aptitudini sociale mai bune si suportand mai usor spatiile stramte, plusand si cu o rezistenta fiziologica mai mare. Sunt detaliate in amanunt, printre altele, informatii privitoare la curentii de apa cu salinitate si temperaturi diferite ce se comporta in interiorul oceanului ca un rau de pe uscat, la bacteriile ce se crede ca vietuiesc la nesfasit, la posibilitatatea de a exista si alte fiinte inteligente in univers, cum se poate calatori in spatiu si timp, sau informatii ce pun baza teoriei ca gaurile negre deformeaza spatiul si timpul, provocand adevarate rupturi in textura spatio-temporala. Cu alte cuvinte, oprindu-ma asupra ultimului ultimul aspect, o gaura neagra este de fapt o stea moarta, comprimata, ajunsa asa datorita epuizarii combustibilului nuclear si imbatranirii, ce poate evolua pina la o masa extrem de densa si de mica, mai precis, la un un diametru de cam cativa kilometri. In mod cu totul surprinzator acestea sunt negre pentru ca sunt orientate spre captarea luminii, posedand o gravitatie asa de mare incat se comporta ca niste aspiratoare, ce trag totul, de la gazul stelar inconjurator pina la praful cosmic si chiar lumina.

Un alt aspect isi face loc cu usurinta printre informatiile oferite de roman si anume existenta unei asa numite teorii a congruentei ce urmareste idea conforma careia asteptarile ca un eventual contact al omenirii cu viata extraterestra sa aduca anumite beneficii nu pot fi intrevazute intotdeauna de unii filozofi sau istorici. De exemplu unii astronomi au crezut ca in cazul contactarii extraterestrilor, omenirea va fi asa de marcata si debusolata incat orice razboi pe Pamant va inceta, incepand astfel o noua era de legaturi stranse si cooperare intre tari. Si totusi istoricii vedeau acest lucru ca o absurditate facand legatura cu intamplarile din perioada descoperirii Lumii noi, cand razboaiele europenilor nu au luat sfarsit, ci dimpotriva, s-au intensificat. La fel de bine fiintele noi cu care am intra in contact ar putea comunica prin alte mijloace decat cele umane putand avea directii de dezvoltare ale stiintei cu totul diferite de cele din lumea noastra, date ce se opun viziunii astronomilor ca la momentul intalnirii omenirea ar schimba fluxuri de informatii si tehnologii Mai pe scurt supozitiile de la baza acestei teorii a congruentei enuntau ideea ca extraterestrii ar putea fi atata de diferiti de noi incat nu ar fi posibil niciun schimb de informatii intre cele doua specii.

Finalul dominat de factorul psihologic, in special de teoria lui Jung, cu privire la acea parte intunecata din personalitatea noastra care trebuie sa o cunoastem fiecare (Umbra), insa putini au curajul de a da piept cu aceste aspectele neunoscute personalitatii (dusmania, sadismul, etc.) se impleteste fericit cu actiunea oferindu-ne un deznodamant pe masura. Daca cineva ar vrea sa-i reproseze ceva romanului lui Crichton, probabil ar observa ca acest este lipsit de acel limbaj si abordare mai lirica a literei, des intalnita la romanele lui Gene Wolfe sau M. John Harrison insa in ceea ce priveste restul, totul pare a fi construit fara cusur. Si cred ca in acest caz se potriveste foarte bine unul din citatele de pe backcoverul romanului: “Nu cititi aceasta carte noaptea tarziu; nu pentru ca v-ar produce cosmaruri, ci findca nu o veti putea lasa din mina inainte de a o termina.” – Asbury Park Press)

Desi poarta numele ultimei povestiri, dupa parerea mea textul care emana cea mai mare forta si stare hipnotica este cel de la inceput, cazul Charles Dexter Ward, de departe si cel mai intins din intreg volumul. Acesta este structurat pe patru capitole distincte, fiecare corespunzator unei anumite directii a evolutiei actiunii, directionand cititorul prin datele prezentate inspre aflarea adevarului, ascuns si putin intrezarit printre indiciile strecurate de scriitor in text. Modul in care reuseste H.P.Lovecraft sa pironeasca in scaun cititorul folosind simple descrieri si un fir al actiunii rareori tulburat de dialog, bazat pe o povestire cursiva, este ceva de necrezut. Totusi farmecul i se mai trage si din evenimentele neelucidate in mare parte, pline de suspans si cu care trebuie sa ne confruntam la tot pasul, deseori firul intregii actiuni neputand fi decat banuit.

Pe scurt, avem parte de relatarea cazului unui personaj Charles Dexter Ward, caz intregit si de relatarile doctorului de familie ce i-a fost alaturi de-a lungul vietii si mai lumineaza cateva din necunoscutele actiunii. Sunt trecute in revista, cu lux de amanunte,  toate etapele de evolutie ale tanarului incercandu-se  sa se ofere o explicatie pentru starea de decadere psihica dar si morala a acestuia. Avem parte de personaje excentrice, tanarul este pasionat de arheologie, genealogie dar si  alchimie, viziteaza cimitirele, iar stramosul sau Joseph Curwen pare sa fi fost un practicant al stiintelor oculte. Despre legatura ce se dezvolta intre cei doi  -desi stramosul si-a ispravit viata cu zeci de ani in urma, sau cel putin asa se considera –  si cursul ulterior al evenimentelor va las sa aflati direct prin consultarea cartii.

Autorul invaluie aceste fapte cu o atmosfera densa, apasatoare si intunecata, dominata de peisajele gotice ale inceputului de secol, de vrajitori si alchimisti potenti, vampiri si spirite reincarnate, druizi sau demoni. Sunt folosite franturi de limbi antice sau demonice si se fac referiri la zei si creaturi supranaturale din alte lumi, magie neagra si fenomene misterioase. Coeli God, Almonsin, Gibor, Jehosua, Evam, Zariathnatmik, Yog-Sothoth, fiind doar cateva dintre aceste divinitati. Cei care se asteapta la povestile moderne cu vampiri care sug singe sau vrajitori care-si desfasoara lucrarea cu cat mai multe scantei si artificii nu vor gasi asa ceva in scrierea lui Lovecraft. Zgomotele suspecte, bufniturile neasteptate, tipetele si urletele in miez de noapte iti dau fiori insa te indeamna sa continui, transmitandu-ti cu succes frenezia evenimentelor inexplicabile.

In general accentul este pus asupra personajelor principale si a sanatatii mintale a acestora, deseori afirmatiile acestora fiind privite ca  simple elucubratii sau dovezi ale instaurarii nebuniei. Iar in cele mai multe cazuri grozaviile cu care se confrunta acestia sunt asa de neobisnuite si ingrozitoare incat pina la nebunie nu mai este decat un pas. M-a surprins si diversitatea temelor abordate, scriitorul jongland cu aceeasi naturalete, fie ca este vorba de elementele cosmice ale spatiului, sau de descrierile detaliate ale intamplarilor si faptelor neobisnuite. La prima vedere textele mi s-au parut un pic mai accesibile fata de cele din colectia “Demoni si miracole“, la care tin minte ca am avut niscaivai poticneli, insa as minti daca nu as spune ca abia astept sa le recitesc.

As remarca si corelatia ce mi se naste in minte intre povestile lui Lovecraft si  benzile desenate ale lui Mike Mignola si al lui Hellboy sau B.P.R.D (Bureau for Paranormal Research and Defense). Liniile drepte ale imaginilor sale, atmosfera sumbra, gotica, stilul sau “patratos” se apropie foarte mult de atmosfera pe care o simti cu usurinta ca se desprinde prin parcurgerea unor povestiri de Lovecraft.

Copil minune, recita poezii inca de la varsta de 2 ani iar la 6 ani deja scria, si-a deschis mintea incurajat de catre bunicul sau sa citeasca carti ca “1001 de nopţi”, “Bulfinch’s Age of Fable” şi versiuni pentru copii ale “Iliadei” şi “Odiseei“. A avut o viata grea, strabatuta de esecuri personale, boala si a fost foarte marcat de sinuciderea bunului sau prieten Robert E. Howard, creatorul printre altele a celebrului personaj Conan. Se estimeaza ca acesta a scris peste 100.000 de scrisori de-a lungul vietii, fiind considerat unul dintre cei mai prolifici corespondenti din istorie. Insa, in ciuda greutatilor, Howard Phillips Lovecraft si-a depasit conditia si timpul, construind o opera de proportii nu prea intinse insa foarte patrunzatoare, ce isi pastreaza cu succes farmecul aparte la zeci de ani de la moartea sa prematura.

Cartea o puteti comanda si de pe internet, de la adresa editurii Vremea,  si pot spera doar ca va trezi si altora aceleasi sentimente de bucurie sufleteasca pe care mi le-a oferit mie volumul, pe parcursul lecturarii sale.

Povestea e simpla. Avem una bucata de personaj emigrat din asa zisa Zona, direct in viata tumultoasa a Londrei si tranformat in detectiv particular. Dupa cum era si normal cazurile nu intarzie sa apara, si mai mult au legatura cu Zona, asa ca John Taylor se vede nevoit sa se reintoarca pe meleagurile natale pentru a descalci firele incurcate ale situatiilor intalnite. Cum spuneam, in acest acest prim roman sunt prezentate in detaliu elemente caracteristice locatiei gotice, de la conducatori, la fiinte ce bintuie imprejurimile, si pina la “simpli”" oameni de pe strada, insa fiecare dintre acestia speciali in felul lor, prin calitatile si capacitatile cu care au fost inzestrati.

Impresia pe care mi-a lasat-o romanul la final a fost comparativa cu starea ce m-a cuprins dupa parcurgerea cartii “Odd Thomas” de Dean R. Koontz, scritor ce nu mai are nevoie de nicio prezentare, stare dominata de o semifustrare si regret, ca o poveste cu toate premisele unei lecturi bune nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Staruie impresia ca personajele sunt creionate sumar, pina si eroul sufera din acest punct de vedere, stilul fugitiv nefacand un bine nici lumii fantastice a Zonei intunecate, lume ce avea destule sanse si idei de reusita. Acest lucru este mult prea evident, chiar si in ciuda revelatiei ce stapaneste atmosfera cartii ca Lumina si Intunericul nu mai sunt simple aforisme, in locatia sus numita, existand lucruri, persoane si fapte atat de inspaimantatoare ca nimeni nu indrazneste sa le aduca in discutie. Incet, incet, ne sunt dezvaluite cateva piese din trecutul, tinut in umbra, a lui Taylor, imagini ce probabil se vor reintregi in volumele urmatoare. Nu se emit prea multe pretentii nici in ceea ce priveste intriga, fiirul povestirii este in mare parte direct, fara prea multe rasturnari bulversante de situatie, nereusindu-se performanta de a te captiva in intregime si a te tine cu sufletul la gura.

As remarca coperta, ce din punctul meu de vedere este una dintre cele mai reusite pe anul asta si mai potrivite pentru un asemenea roman, un cover dupa un tablou a lui Hieronymus Bosch, un pictor flamand nascut probabil in anul 1453, a carei opera a fost dominata de imagini grotesti si fantastice cu directa trimitere catre pacat si decaderea atat de caracteristica omului. Imaginea de fata este de fapt un fragment dintr-un tablou cu adevarat fantastic intitulat, “Temptation of Saint Anthony” ( situate in partea stinga, inspre mijloc ), fragmente din picturile sale mai fiind folosite pentru a ilustra si alte coperti ale editurii Vremea, pe linga cele din seria Zonei Intunecate.

La final, as mentiona ca meritul lui Simon R. Green este ca nu s-a intins pe prea multe pagini, spre deosebire de Koontz, apreciindu-i din plin bunavointa, cartea constituindu-se intr-o lectura usurica, numai buna de citit in weekend, in tren sau in drum spre serviciu, cu un text curat si o coperta intradevar reusita, evident, din punctul meu de vedere. Mai multe detalii despre subiect sau cum puteti comanda cartea gasiti pe adresa web a editurii Vremea.

De-a lungul textelor se vehiculeaza o idee interesanta, de care ne-am mai lovit si pe blog. Daca strica sau nu sortarea romanelor pe genuri si apartenente. Radu Gheo e destul de transant, el vede ca cititorul vrea sa parcurga o carte buna, etichetele fiind restrictive si deformatoare. Cine e de acord mina sus. Ce te faci cind vrei sa citesti o carte buna despre stele, chiar despre robotei, calatoriii interspatiale, lumi fantastice, specii de extraterestii si lista se intinde. Cauti o carte buna, un Georges Simenon, un Oscar Wilde, un Cartarescu, o Sandra Brown ,si vei gasi acolo ce ti-ai dorit? Ma indoiesc. Pina la urma nu degeaba pe marile site-uri de cumparaturi, vezi Amazon, sunt ordonate frumos pe categorii, sa stii macar la ce te astepti. Nu sunt detinator de adevaruri absolute si nu spun ca punctul meu de vedere e cel mai corect, insa asa vad eu lucrurile.Timpul este prea scurt sa-mi pierd vremea cu ceva ce stiu ca nu ma va prinde. Dupa cum lumea este in continua dezvoltare si scriitorii se adapteaza la randul lor acestui curent, foarte multi recurgand la folosirea unor subiecte de fictiune sau suprarealism; e clar ca la juriile specializate prind, insa asta nu inseamna un impatimit al science-fiction-ului va avea neaparat aceleasi gusturi.

Avem articole despre site-urile revistelor americane, despre premiile Hugo si Nebula, carora li se alatura si Ditmar, Aurora, BSFA etc., adrese de web cu stiri din domeniu, bloguri de la ei si la noi ( interesant aici de vazut evolutia de-a lungul celor 2 ani), prim planuri cu fostul Atelier Kult (la care mi-am facut si eu cont mai devreme si urmeaza sa arunc niste ocheade), articole ce urmaresc aparitia revistei pro/scris, aducandu-se vorba si de ceva rafuieli si imparteli de idei, cu acelasi inconfundabil Victor Martin la fel de prezent si apreciat, atunci ca si acum. M-am delectat cu impresile pe marginea aparitiei unor numere crepusculare din renumita revista Anticipatia, ce a ajuns mai mult de rasu/plansu lumii, si care ,apropo, joi (parca atunci am vazut) la Tvr1 Al.Mironov spunea ca va iesi de la tipar un numar nou-nout in cel mult 11 zile; oare la targ ceva?

Evolutia prezenta a benzii desenate este si ea urmarita si disecata marunt, nu ca ar fi prea multe de zis sau de constatat, la momentul de fata putem vorbi doar despre un hobby al anumitor oameni si nicidecum de vreo miscare in sine, in ciuda festivalului organizat cu regularitate. Prea insignifiant pentru o tara asa de mare, insa articolele si interviurile pe aceasta tema sunt binevenite. Poate o idee gen revista online Nautilus ar revigora un pic lucrurile.Poate.

De luat in seama si interviul luat redactorului sef al editurii Leda, ce pornea la drum cu sperante destul de mari, astazi cam se stie cum a evoluat treaba. Aflam cum si-a petrecut timpul cind a venit prima oara in Romania Jeff VanderMeer si cum K.J. Bishop, sosita si ea pe meleagurile noastre a primit sugestii pentru continuari la Etched City (Orasul Gravat).

In rest, recenzii, amanunte mai mult sau mai putin picante din culisele fandomului, articole ce incearca sa radiografieze cu exactitate momentele bune si rele ale sci-fi-ului romanesc, pareri, opinii mai mult sau mai putin pertinente, interviuri, evolutii, toate culese si oferite la pachet in aceasta carte, al carui titlu nu stiu in ce masura este cea mai fericita alegere insa nu este bine sa-i subestimam continutul din aceasta cauza .

Dupa cum ati aflat probabil, am acceptat invitatia editorului sef de la Millennium Press, Horia-Nicola Ursu si de saptamana viitoare o sa ne auzim la standul editurii de la Romexpo, prin urmare o sa fiu cam inactiv pe blog. Asa ca sa nu va speriati sau sa sperati ca ati scapat .

Povestea este destul de simpla. Elantrisul a fost un oras de poveste pina acum zece ani in urma, cind subit a decazut si odata cu aceasta nefericire o maladie ciudata a lovit locuitorii tarii Arelon. Trebuie mentionat ca Elantrisul se gasea asezat alaturi de orasul Kae, capitala acum a statului Arelon, iar boala respectiva, numita Shaod, se instala pe timpul noptii la intamplare doar la locuitorii orasului Kae.

Actiunea este plina de intrigi si rasturnari de situatie, parca cam multe la un moment dat, de la mijlocul povestirii cam fiecare final de capitol prezinta o asemenea concluzie partiala, menita sa mentina in priza cititorul.Totusi mi-a staruit impresia ca intriga s-a incalcit cam tare iar la momentele cheie cind tot misterul trebuia ridicat nu m-au multumit indeajuns explicatiile oferite. Inceputul romanului se concentreaza asupra prezentarii celor doua religii ce se vor confrunta de-a lungul povestirii motivand, in mare parte, actiunilor personajelor si impulsionandu-le sa actioneze ca atare.  Mi s-au parut destul de greu de urmarit ideologiile celor doua curente, mai ales prin prisma denumirilor alese de autor ale diverselor elemente constituitive dar si a faptului ca nu sunt un fan prea infocat al unor asemenea descrieri. Chiar daca ele vin sa completeze intregul tablou al intrigii ce se desfasoara de-a lungul romanului. Personajele principale, printesa Sarene din Teod, printul Raoden si chiar si gyonul Hrathen reprezentantul cultului Shu-Dereth sunt bine construite si nu poti sa ramai rece la momentele tensionate ale cartii si nici sa ignori finalitatea actiunilor ce le insotesc destinul..

As fi fost mai multumit daca s-ar fi prezentat in detaliu povestea Aeoni-lor, insotitorii din timpuri stravechi ai elantrienilor, ajunsi acum doar in preajma nobililor de rang inalt, transmisi din generatie in generatie si prin urmare, probabil, nemuritori. Aenoi sunt folositi in special ca mjiloace de comunicare pe distante mari, vehiculandu-se idea ca au fost creati sa serveasca. Ei apar prezentati sip e coperta originala drept fiinte ce traiesc in interiorul unor sfere de sticla mereu luminate. Nici explicatia oferita pentru a lumina misterul Shaod-ului nu mi s-a parut prea convingatoare daramite edificatoare. Spre final actiunea se accelereaza intervenind multe noutati ce mai salveaza din acalmia generala se domina cartea, subjugata de lantul intrigilor specifice de curte, aduse in prim plan cu fiecare ocazie. Magia se face mai putin simtita doar spre final avem parte de ceva spectacol nu neaparat impresionat.Luptele urmeaza acelasi principiu al magiei din loc in loc avem parte de ceva rabufniri scurte totul luand amploare cu scenele finale.

Sanderson nu mi s-a parut un scriitor cu o imaginatie extraordinara sau debordand de talent. In principiu, daca analizam scrierea la rece avem o poveste fantasy clasica pusa in scena intr-un cadru modern, cu priza la cititorii din ziua de azi, fara prea mari pretentii si explicatii pe masura lor. Poate trebuie avut in vedere ca este si un roman de debut insa nu cred ca este o scuza valabila.

Intre timp scriitorul a mai publicat un ciclu de trei carti in lumea Mistborn, “Mistborn: The Final Empire“, “Mistborn: The Well of Ascension” si “Mistborn: The Hero of Ages“, “Alcatraz Versus the Evil Librarians” si a fost ales sa continue ultimul roman al regretatului Robert Jordan plecat prematur anul trecut dintre noi, “The Wheel of Time: A Memory of Light“. Din spusele scriitorului reiese ca a mai scris inca sase romane pina la Elantris, ce a fost intr-un final acceptat spre publicare. Ca un amanunt picant se pare ca intelegerea initiala avuta cu publisher-ul Tor Books presupunea ca Sanderson va publica o alta carte, desi nu s-a mai auzit nimic de ea pina acum, “Way of Kings“. Despre aceasta scriitorul ar fi afirmat ca si-ar fi dorit sa constituie inceputul unei serii, tineti-va bine, de 10 romane fantasy…Proiect nefinalizat pina la momentul de fata. Oare ii pare rau cuiva?