Cititor SF

The Mammoth Book of Monsters Anthology este prima antologie tematica a lui Stephen Jones pe care o citesc. Acesta s-a specializat in asemenea culeri de texte mamut cu tenta horror, avand in portofoliu antologii cu teme variate, cum ar fi : The Mammoth Book of Terror (1990), The Mammoth Book of Vampires (1992),The Mammoth Book of Zombies (1993), The Mammoth Book of Frankenstein (1994), The Mammoth Book of Werewolves (1994), The Mammoth Book of Vampire Stories by Women (2001), The Mammoth Book of Best New Horror Volume Eighteen (2007), etc

Volumul cuprinde si o introducere a antologatorului in care precizeaza ca in selectia textelor a evitat sa cuprinda povestiri in care se gaseau demoni, fantome sau monstri umani (de ex. psihopatii) pentru ca acestea deja au antologii ale lor, orientandu-se spre creaturi cat mai obscure si cat mai originale. Din punctul asta de vedere cred ca s-a achitat cu brio, prin asigurarea unei diversitati sanatoase textelor cuprinse in volum. Ca nu toate povestirile au fost pe placul meu, si la unele chiar am fost dezamagit, sa nu adaug si frustrat, asta e cu totul alta problema.

In debut avem povestirea Visitation de David Schow care porneste mai greu decat de obicei si abia pe final facem cunostinta cu ceva personaje mai speciale. O poarta catre o alta dimensiune, un tanar inghitit de monstrii de dincolo, tatal sau si un specialist al demontarii fenomenelor oculte stau in centru actiunii acestei povestiri. Text considerat exuberant de antologator in introducere, insa eu l-as numi mai degraba mediocru. Da, finalul surprinde, insa mi s-au parut prea multe pagini  pentru un fir narativ cam subtirel. Read more…

Pe Ian McDonald cititorul român îl ştie din „Necroville” sau „Inimi, mâini, glasuri”, editate de „Pygmalion” în 1995. „Brasyl”, unul dintre romanele sale recente (din 2007), a fost nominalizat la premiul Hugo în 2009, intrând chiar pe lista scurtă.

Avem de-a face cu  trei poveşti diferite, care, la prima vedere, nu au legătură. În zilele noastre, o realizatoare de programe la o televiziune de scandal vrea să dea de portarul Moacir Barbosa şi să-l aducă la un soi de proces televizat, prin care publicul să-l judece în direct (şi, speră ea,  să-l condamne) pentru Finala Fatală, din 1950, când selecţionata Braziliei a pierdut, la ea acasă, Cupa Mondială la fotbal, în faţa Uruguayului. Marcelina e obişnuită să calce pe cadavre de dragul ratingului şi nu-şi face mustrări de conştiinţă că îl va tulbura inutil din recluziune pe nefericitul portar, ajuns acum la 84 de ani, care şi-a încheiat practic cariera după acea înfrângere şi a trăit retras, departe de lume.

În 2032, într-o lume în care totul este supravegheat electronic, în care omenii sunt identificaţi după semnătura electronică a ochelarilor-computer pe care îi poartă – i-shades – Edson, tânăr specialist în învârteli, se îndrăgosteşte de o hackeriţă implicată în operaţiuni ilegale la nivel înalt, efectuate cu ajutorului unui cuantum-computer. (Ea şi banda ei operează dintr-un camion aflat tot timpul în mişcare prin traficul aglomerat al metropolei, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi).

În 1732, părintele Luis Quinn este trimis de Ordinul Iezuit să investigheze un posibil caz de erezie al unuia dintre preoţii misionari trimişi să creştineze triburile din jungla Amazonului. Departe de civilizaţie, în luxuriantele păduri străine, situaţia se dovedeşte a fi mult mai gravă; preotul renegat a descoperit lucruri care mai bine rămâneau adormite şi care implică intervenţii în însăşi natura timpului. Dar nici părintele Quinn nu-i de colo, pentru că a intrat în rândurile bisericii după ce a ucis un om. N-a uitat niciodată cum să lupte cu spada, iar violenţa îi curge prin vene la fel de natural ca sângele.

Există o legătură între toate aceste poveşti, dar nu cea la care ne-am aştepta, adică un secret păgân descoperit cândva, care are reverberaţii până în viitor. Cele trei istorii nici nu se află pe acelaşi fir temporal. Ele se petrec în universuri paralele, pe fire diferite ale istoriei. McDonald recurge la teoria multiversului şi la noţiuni de fizică cuantică şi îşi construieşte povestirea pe ideea că toate lucrurile care se pot întâmpla s-au întâmplat, că toate universurile există, în paralel, că noi existăm în multiple exemplare, în universuri diferite, unde suntem tot ce am putea fi: poliţişti sau hoţi, drogaţi sau oameni de succes etc. Cum ajung atunci să se intersecteze drumurile celor trei şi ale altor personaje existente în roman? Răspunsul este teribil iar alegerea pe care o au de făcut personajele este, la rândul ei, una dificilă şi provocatoare. Read more…

Chiar mă întrebam ce mai face Dan Doboş după trilogia “Abaţiei“ când bebe, instigat îndeaproape de voicunike, îmi azvârli în braţe, cu subtilitate, o carte. Pe copertă scria “Gheorghe, un om special” şi uite-aşa am dat eu peste antologia de proză scurtă a lui Doboş, scoasă de Media-Tech 2007.

Sunt 16 povestiri, selectate de pe parcursul a 20 de ani de scris SF şi, ca urmare, sunt inegale calitativ, cu toată rescrierea la care s-a dedat scriitorul. În consecinţă, unele mi-au plăcut foarte tare, iar altele mi-au displăcut de-a dreptul. Subiectele sunt variate: povestiri cu tematica religios-futuristică specifică “Abaţiei“, povestiri fantastice, povestiri SF.

Pletele Sfântului Augustin. Nuvela din care s-a dezvoltat “Abaţia“. Ceea ce este bine că s-a întâmplat, pentru că numărul de informaţii şi întâmplări acumulat în spaţiul unei povestiri o făceau să fie promiţătoare dar nesatisfăcătoare. Sub formă de roman este mult mai bine, cu informaţiile livrate mai cu ţârâita şi cu pauze în acţiune, astfel încât cititorul să poată savura şi asimila noutăţile (zeţii, fabrica de Mântuitori, noua religie şi principiile acesteia, conflictul Abaţiei cu Imperiul).

Franciscassino. Franciscassino este o staţie orbitală ocupată de urmaşii călugătilor franciscani. Este, în acelaşi timp, singurul loc în care se vindecă maladia numită Ciuma, care a rămas unica boală mortală pentru omenire. Vindecarea are loc în mod aleatoriu, printr-un soi de “ruletă rusească pe dos” care pare imposibil de controlat. Un reporter este de altă părere şi porneşte să-i demascheze pe călugări. Urmează o dezbatere interesantă despre relaţia dintre “a crede” şi ” a înţelege” şi un final din care n-am înţeles nimic, aşa că dacă poate cineva să mi-l explice şi mie chiar i-aş fi recunoscătoare.

A şasea cale. Mie mi se pare o poveste despre prostia savanţilor, care, căutându-l de Dumnezeu, uită de om. Sau poate că e o poveste despre faptul că tot ce e scris să se întâmple, tot se întâmplă. Depinde cum o luaţi. E cu Toma din Aquino (nu el e prostul). Read more…

In ultimele cateva luni am citit mai mult SF decat de obicei… oarecum intamplator. Unul dintre motive e simplu: cartile Nautilus sunt numai bune de carat in geanta, mai ales cele cu un numar mai micut de pagini. Al doilea motiv e la fel de simplu: lipsa unor carti teribil de interesante pe acasa, ceea ce m-a impins spre imprumuturi.

Camuflaj a indeplinit conditia nr. 1 perfect: e micuta si subtire, asa ca a fost perfecta, mai ales ca prima zi de citit a fost speciala (adica n-am putut sa mai aleg locul ideal din metrou, ci a trebuit sa citesc in orice conditii). Oricum, nici dupa ziua 1 cartea n-a fost in pericol sa fie uitata acasa, pentru ca m-a prins rapid.

Rezumatul este foarte foarte simplu: un extraterestru in varsta de cateva mii de ani, care isi poate schimba forma si care nu isi aminteste cum a ajuns pe Pamant, se hotaraste sa traiasca printre oameni. Si e greu sa nu fii interesat de cum o face; in definitiv, e un studiu din exterior al comportamentului uman si o sa descoperiti ca lucruri care noua ni se par de la sine intelese nu-s tocmai asa.

In paralel, un grup de oameni de stiinta incearca sa examineze un obiect misterios gasit pe fundul oceanului – noi stim ca are legatura cu extraterestrul, ei nu. Si, pentru ca un extraterestru nu era indeajuns… apare si al doilea, un cameleon care nu isi poate schimba forma, dar poate imita orice fiinta umana. Nici unul nu stie de existenta celuilalt, nici unul nu si-a dezvaluit prezenta in fata oamenilor.
Read more…

Marian Coman va fi prezent cu urmatoarele volume la targ :

“Nopti albe, zile negre” – Tritonic, 2005

“Testamentul de ciocolata“- Tritonic, 2007

“Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri”- Tritonic, 2006

“Antologia Millennium” – Millennium Press, 2009 –  cu povestirea “Crama lăutarilor” -  Read more…

A Dirty Job mi-a atras atentia acum ceva vreme, din cauza unui post pe un forum si a unei coperte foarte misto. Desi parea doar amuzanta, pana la urma s-a dovedit ca avea chiar legatura cu actiunea… si nu numai din cauza ca subiectul principal al cartii e Moartea. Dar nu-mi plac spoilerele, asa ca s-o lasam aici.

In orice caz, pe lista mea de lectura erau altele mai importante, asa ca nu mi-am amintit de carte pana n-am dat de ea in oferta Polirom. Increderea mea in cartile traduse e destul de scazuta, dar deh, Polirom e un nume, si cum costa doar 10 lei… faptul a fost consumat si cartea a aparut la mine in casa.

Avand in vedere ca e scoasa intr-o colectie de mainstream, probabil ar trebui sa spun ca e o meditatie postmoderna pe tema abisului care ne asteapta pe toti cand ne incheiem existenta pamanteasca. Sau, cum scrie pe coperta, “o fantezie moderna, o epopee ironica a dragostei si a mortii”. Dar nu e. E un roman amuzant despre un tip obisnuit (poate prea obisnuit) care se trezeste Negustor al Mortii si habar n-are ce trebuie sa faca. Daca tii neaparat sa extragi semnificatii adanci, se poate… dar probabil ele vor fi despre caracterul barbatilor mai mult decat despre viata si moarte.

Actiunea in sine nu e tocmai palpitanta (unii incearca sa isi faca treaba, altii incearca sa aduca iadul pe pamant, the usual), dar secretul e in detalii. Pe langa poveste, probabil cel mai important lucru din roman e definitia Mascului Beta, care mi-a adus aminte de niste filme cu John Cusack pe care nu cred ca le-am vazut vreodata de fapt (High Fidelity?). Un Mascul Beta – Charlie Asher in cazul de fata – e un fel de fraier simpatic care e coplesit de fiecare data cand i se intampla ceva bun… si, culmea, mai si reuseste sa scape din toate belelele.

Si apoi sunt personajele secundare: angajatii lui Charlie, o pustoaica goth careia ii place sa faca misto de el si un fost politist care isi tot cauta iubite pe site-uri cu “fierbinte” in nume, sora lui Charlie, o lesbiana care insista sa ii poarte toate hainele, Minty Fresh, un alt Negustor pe care chiar il cheama asa si Sophie, o fetita de cativa ani care omoara oameni spunand “pisi”. Ah, da, si personajul negativ, Morrigan, adaptarea unei zeite triple la timpurile moderne, o entitate formata din trei aproape-femei care nu cer prea mult, doar sa stapaneasca pamantul.

In final, O treaba murdara nu e un roman care sa te marcheze, sau scris exceptional, sau cu niste personaje care o sa te bantuie ani la rand. Dar sa citesti numai carti “mari” devine obositor la un moment dat… Din cate am vazut, lui Christopher Moore ii place sa amuze lumea, iar o carte draguta atunci cand n-ai chef de viata poate sa fie o idee foarte, foarte buna. Ma mai asteapta o carte a lui Moore pe un raft, asa ca o sa am niste pareri putin mai avizate despre autor peste ceva vreme. Mai ales ca a doua carte e in engleza. De ce?

Din pacate mi-am luat teapa. Polirom, traducere-redactare impecabila etc, da? Nu. Echipa care a lucrat la carte si-a propus sa ma scoata din minti. Timpurile zburda haotic peste tot, iar probabil “concordanta” este doar un cuvant bun pentru “spanzuratoarea” pentru redactor. Eu, una, n-as recomanda nimanui varianta in romana, dar stiu ca pe unii nu-i deranjeaza “maruntisuri” de genul asta, asa ca aruncati o privire pe fragmentele de pe site-ul editurii. Daca nu va suna nimic dubios, ati scapat, puteti sa o cititi fara probleme. Fragmentele fara dialog sunt mai enervante, dar sa zicem ca se pot ignora… Cu toate astea, sunt convinsa ca romanul mi-ar fi placut mai mult daca nu eram ocupata sa urlu in minte la redactor o data la 5 pagini.

Iar daca tot suntem la fragmente, bonus: primul capitol, in engleza, pe site-ul autorului.

Bonus 2: despre Masculul Beta, ceva mai inchegat, pe blogul lui Moore: partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a. Pentru barbatii care se simt si pentru femeile care s-au saturat de Alpha

Doua evenimente au condus la citirea acestei carti: oferta Poliromului (deh! Practic m-a obligat sa-l cumpar) si recenzia lui kyodnb la “Sfera”. Desi ulterior am cumparat si  “Sfera“, pe langa “Frica” pe care o aveam deja si despre care intelesesem din comentarii ca este o carte foarte reusita, m-am oprit la “Next” pentru ca intotdeauna m-a fascinat domeniul geneticii. Mi-a venit in minte titlul unei alte carti, titlu care se potriveste perfect pentru a o descrie succint pe cea a lui Crichton: “Aventura Geneticii“ (de C. Maximillian, editura Albatros).

Folosindu-se de libertatea pe care i-o ofera scrierea unui roman (“Acest roman este fictiune, cu exceptia partilor reale”- m-a cucerit inca dinainte de a da pagina, si de a citi celelalte motto-uri inteligente) alert, construit ca un puzzle in care sunt introduse treptat piese (cartea nu are o singura poveste de spus, pe care se grefeaza teoriile si opiniile cu privire la genetica, ci este alcatuita din mai multe evenimente, care ajung pana la urma sa se intersecteze) menite sa contureze din ce in ce mai amplu tabloul problematicilor pe care studiul si implementarea descoperirilor genetice in viata cotidiana le aduce cu sine, Crichton reuseste sa atinga o serie de aspecte, moral-etice si  socio-politice, pe care le implica cercetarea genetica.

Parcurgand cartea, am avut senzatia ca as citi un dosar cu taieturi din diferite ziare si reviste de stiinta (senzatie deloc subiectiva deoarece ici-colo se iveau  time-outuri in derularea rapida a actiunii, pentru a face loc diferitelor teorii si opinii genetice, parte reale, parte imaginate- ba chiar exista si un mini-serial al parerilor geneticienilor cu privire la blonde si blonzi, super interesante-), completate de povestile diferitelor personajelor care au simtit in mod direct repercusiunile descoperirilor geneticienilor: un barbat, al carui organism produce celule anticanceroase intra in litigiu cu firma care a descoperit celule, deoarece aceasta dorea sa aiba controlul si dreptul exclusiv de a dispune in orice fel ar considera de acele celule, lucru ce presupunea ca trupul omului sa fie proprietatea firmei, un cimpanzeu transgenic, capabil sa vorbeasca intocmai ca o fiinta umana, este integrat in familia “tatalui” sau si dat drept fiul acestuia, un papagal (personajul meu preferat din toata cartea: da replici din filme celebre, este ironic si ciufut) vorbitor (nu simplu reproducator de cuvinte si fraze), care traieste aventura vietii sale (rapit, fugar, erou), etc.

Fara sa ne dam seama (un alt punct forte al cartii, pentru ca este genul pe care as recomanda-o liceenilor care ajung la biologie sa invete si despre genetica), Crichton reuseste sa treaca in revista toate domeniile in care genetica si-ar putea face simtit puternic prezenta, daca ea ar deveni mai mult afacere decat stiinta:

• domeniul juridic dar si psihologic (si aici se dezbate vechea teza a determinismului insusirilor caracterului uman: gena crima, gena noutatii, etc.);
• arta si filantropie (sa creezi un gandac urias pe post de animal de companie poate determina masura in care oamenii incep sa aprecieze si astfel de vietati, pe care deunazi le-ar fi zdrobit scarbiti cu piciorul);
• publicitate (folosirea mediului natural, modificat genetic, pentru a fi purtatorul mesajelor publicitare);
• religios, asa cum ne asteptam;
• etic (controversatele celule stem, fatul: fiinta, individ, pur si simplu material genetic?), si altele;

La sfarsitul cartii, autorul isi dezvaluie argumentat pozitia fata de anumite aspecte ale geneticii:

• Opriti brevetarea genelor;
• Stabilirea unor linii directoare clare pentru folosira tesuturilor umane;
• Sa aprobam legi prin care sa se stabileasca obligativitatea ca datele referitoare la testarea genetica sa fie facute publice;
• Evitarea interdictiilor impuse cercetarii, etc.

(Fiecare din aceste puncte, precum si cele anterior mentionate, ar face subiectul unor sedinte de “debate” in toata regula.)

Si de asemenea include o lista de carti si articole  (inclusiv resurse online)pe care le-a studiat in scrierea cartii, si care reprezinta un punct foarte bun in aprofundarea temei geneticii.

Pe la mijlocul cartii devenisem ceva mai interesata de scriitor decat de finalul ei, care oricum stiam ca NU are un final, fiind pur si simplu un roman-pretext, si nu un roman in sine. Asadar, am aflat ca “Next” este ultima carte scrisa de Crichton, inainte de decesul sau in 2008, din cauza unui cancer la gat. A fost scenarist, regizor de film, creator de jocuri pe calculator (uau!), absolvent al scolii de medicina de la Harvard. A obtinut foarte multe premii, a tinut conferinte, si era foarte inalt: 2.06 m.

Considerat parintele tehno-thrillerului, Michael Chrichton, care nu mai este astazi printre noi, a activat si in lumea filmului semnand adaptarile pentru ecran ale multora dintre romanele sale (Westworld, Coma, Marele Jaf al trenului, Fugarul, Jurassic Park, Congo, Lumea Disparuta, Sfera etc.) dar si regizand sapte filme – printre care se numara si primele patru de mai sus, serialul Spitalul de Urgenta cu opt premii Emmy la activ fiind creatia sa. De remarcat ca este singurul scriitor american care a reusit sa ocupe simultan locul intai in topuri cu un roman, un film si un serial TV.

In “Sfera” scriitorul jongleaza cu o serie de ipoteze uluitoare, impresionand, ca de obicei cum se intampla in cazul cartilor lui Michael Crichton, prin bagajul foarte larg de cunostinte si detalii folosite pentru a creiona o situatie posibila la ora actuala. In citeva cuvinte subiectul consta in descoperirea de catre fortelor americane, reprezentate aici de Marina militara a unui obiect neidentificat in Oceanul Pacific de Sud .

Read more…

Numele lui Howard Phillips Lovecraft ( 20 august, 1890 –15 martie, 1937) se identifica total si fara echivoc cu fictiunea de natura horror si cu cea cu asa zise origini weird. Comparat frecvent cu Edgar Allan Poe, Stephen King l-a numit pe Lovecraft “the twentieth Century’s greatest practitioner of the classic horror tale.” (Cel mai mare practicant al povestirii horror clasice al secolului 20). Din opera se poate observa ca a dezvoltat o adevarat obsesie pentru Miturile sale Cthulhu, povestiri interconectate in care sunt aduse in fata entitati cu totul deosebite, si pentru Necronomicon, o carte magica ce cuprinde enuntate ritualuri magice si cunostinte interzise, scrisa de arabul Abdul Alhazred, un personaj fictiv. Volumul de fata, tradus de Silvia Colfescu, cuprinde o serie de cinci povestiri si anume : The case of Charles Dexter Ward( publicat in mai iunie 1941 in Weird Tales), Beyond the wall of sleep (publicat in 1919 in Pine Cones), The rats in the walls (1924, Weird Tales), The haunter in the dark (1936, Weird Tales), The thing on the doorstep (1937, Weird Tales).

Read more…

Simon Richard Green este un scriitor britanic de science fiction si fantasy, faimos prin serile sale, dar in special cea numita “Deathstalker“, o parodie a genului space opera caracteristic anilor `50, serie considerate a fi, printre altele, si foarte singeroasa. “Zona intunecata” a aparut sub numele de “Something from the Nightside” la publisher-ul Ace la New York, in preajma anului 2003. De atunci seria a fost continuata cu inca 7 romane, centrate pe activitatea paranormala a detectivului John Taylor, urmand ca in 2009 sa apara si urmatoarea carte. Primele trei volume au fost deja publicate de editura Vremea in colectia “Rosu si negru“. Acestea  pot  fi citite si separat, fara o anumita legatura una cu alta, decat prezenta eroului, si misiunea comuna a celor trei volume de a te imersa in lumea misterioasa a Zonei intunecate.

Povestea e simpla. Avem una bucata de personaj emigrat din asa zisa Zona, direct in viata tumultoasa a Londrei si tranformat in detectiv particular. Dupa cum era si normal cazurile nu intarzie sa apara, si mai mult au legatura cu Zona, asa ca John Taylor se vede nevoit sa se reintoarca pe meleagurile natale pentru a descalci firele incurcate ale situatiilor intalnite. Cum spuneam, in acest acest prim roman sunt prezentate in detaliu elemente caracteristice locatiei gotice, de la conducatori, la fiinte ce bintuie imprejurimile, si pina la “simpli”" oameni de pe strada, insa fiecare dintre acestia speciali in felul lor, prin calitatile si capacitatile cu care au fost inzestrati.

Impresia pe care mi-a lasat-o romanul la final a fost comparativa cu starea ce m-a cuprins dupa parcurgerea cartii “Odd Thomas” de Dean R. Koontz, scritor ce nu mai are nevoie de nicio prezentare, stare dominata de o semifustrare si regret, ca o poveste cu toate premisele unei lecturi bune nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Staruie impresia ca personajele sunt creionate sumar, pina si eroul sufera din acest punct de vedere, stilul fugitiv nefacand un bine nici lumii fantastice a Zonei intunecate, lume ce avea destule sanse si idei de reusita. Acest lucru este mult prea evident, chiar si in ciuda revelatiei ce stapaneste atmosfera cartii ca Lumina si Intunericul nu mai sunt simple aforisme, in locatia sus numita, existand lucruri, persoane si fapte atat de inspaimantatoare ca nimeni nu indrazneste sa le aduca in discutie. Incet, incet, ne sunt dezvaluite cateva piese din trecutul, tinut in umbra, a lui Taylor, imagini ce probabil se vor reintregi in volumele urmatoare. Nu se emit prea multe pretentii nici in ceea ce priveste intriga, fiirul povestirii este in mare parte direct, fara prea multe rasturnari bulversante de situatie, nereusindu-se performanta de a te captiva in intregime si a te tine cu sufletul la gura.

As remarca coperta, ce din punctul meu de vedere este una dintre cele mai reusite pe anul asta si mai potrivite pentru un asemenea roman, un cover dupa un tablou a lui Hieronymus Bosch, un pictor flamand nascut probabil in anul 1453, a carei opera a fost dominata de imagini grotesti si fantastice cu directa trimitere catre pacat si decaderea atat de caracteristica omului. Imaginea de fata este de fapt un fragment dintr-un tablou cu adevarat fantastic intitulat, “Temptation of Saint Anthony” ( situate in partea stinga, inspre mijloc ), fragmente din picturile sale mai fiind folosite pentru a ilustra si alte coperti ale editurii Vremea, pe linga cele din seria Zonei Intunecate.

La final, as mentiona ca meritul lui Simon R. Green este ca nu s-a intins pe prea multe pagini, spre deosebire de Koontz, apreciindu-i din plin bunavointa, cartea constituindu-se intr-o lectura usurica, numai buna de citit in weekend, in tren sau in drum spre serviciu, cu un text curat si o coperta intradevar reusita, evident, din punctul meu de vedere. Mai multe detalii despre subiect sau cum puteti comanda cartea gasiti pe adresa web a editurii Vremea.

Cartea cuprinde o selectie a textelor publicate in revista Observator Cultural la rubrica Fantasy & Science-Fiction, in perioada 2005-2007. Trebuie sa recunosc ca s-a dovedit o lectura interesanta, oferindu-mi posibilitatea de a mai afla miscarile ce au avut loc in fandomul romanesc de sci-fi, cat se mai poate vorbi de asa ceva, plus cateva evenimente mai vechi insa necunoscute mie. Cred ca nu mira pe nimeni ca de-a lungul articolelor intalnim repetate cu insistenta si observam ca sunt aduse in prim plan aceleasi nume dar si revistele defuncte Lumi Virtuale, Anticipatia, Helion renascuta si cam atat. O situatie normala si binevenita, analiza scriitorilor pornind in primul rand de la rodul activitatii literare depuse, adica evident de la cartile publicate. Insa nu doar de ei e vorba, putem citi si despre traducatori, editori, chiar si fani Sefe, enumerandu-i in continuare pe toti la gramada, intr-o ordine aleatorie: Sebastian A. Corn, Liviu Radu, Florin Pitea, Oana Frantz, Michael Haulica, Danut Ivanescu, Dan Dobos, Costi Gurgu, Marian Coman ( care de fapt nu vrea sa fie catalogat ca un scriitor doar de fictiune:)), Ana-Veronica Mircea ( ce a publicat si ea destule texte), Ana Maria Negrila, Horia-Nicola Ursu, Stefan Ghidoveanu, Ion Hobana, Radu Pavel Gheo, Catalin Sandu, Mihai-Dan Pavelescu, Bogdan Tudor Bucheru, Roxana Brinceanu, Gyorfy-Deak, Voicu Bugariu, Catalin Ionescu, BEBE si VOICU, etc.

De-a lungul textelor se vehiculeaza o idee interesanta, de care ne-am mai lovit si pe blog. Daca strica sau nu sortarea romanelor pe genuri si apartenente. Radu Gheo e destul de transant, el vede ca cititorul vrea sa parcurga o carte buna, etichetele fiind restrictive si deformatoare. Cine e de acord mina sus. Ce te faci cind vrei sa citesti o carte buna despre stele, chiar despre robotei, calatoriii interspatiale, lumi fantastice, specii de extraterestii si lista se intinde. Cauti o carte buna, un Georges Simenon, un Oscar Wilde, un Cartarescu, o Sandra Brown ,si vei gasi acolo ce ti-ai dorit? Ma indoiesc. Pina la urma nu degeaba pe marile site-uri de cumparaturi, vezi Amazon, sunt ordonate frumos pe categorii, sa stii macar la ce te astepti. Nu sunt detinator de adevaruri absolute si nu spun ca punctul meu de vedere e cel mai corect, insa asa vad eu lucrurile.Timpul este prea scurt sa-mi pierd vremea cu ceva ce stiu ca nu ma va prinde. Dupa cum lumea este in continua dezvoltare si scriitorii se adapteaza la randul lor acestui curent, foarte multi recurgand la folosirea unor subiecte de fictiune sau suprarealism; e clar ca la juriile specializate prind, insa asta nu inseamna un impatimit al science-fiction-ului va avea neaparat aceleasi gusturi.

Avem articole despre site-urile revistelor americane, despre premiile Hugo si Nebula, carora li se alatura si Ditmar, Aurora, BSFA etc., adrese de web cu stiri din domeniu, bloguri de la ei si la noi ( interesant aici de vazut evolutia de-a lungul celor 2 ani), prim planuri cu fostul Atelier Kult (la care mi-am facut si eu cont mai devreme si urmeaza sa arunc niste ocheade), articole ce urmaresc aparitia revistei pro/scris, aducandu-se vorba si de ceva rafuieli si imparteli de idei, cu acelasi inconfundabil Victor Martin la fel de prezent si apreciat, atunci ca si acum. M-am delectat cu impresile pe marginea aparitiei unor numere crepusculare din renumita revista Anticipatia, ce a ajuns mai mult de rasu/plansu lumii, si care ,apropo, joi (parca atunci am vazut) la Tvr1 Al.Mironov spunea ca va iesi de la tipar un numar nou-nout in cel mult 11 zile; oare la targ ceva?

Evolutia prezenta a benzii desenate este si ea urmarita si disecata marunt, nu ca ar fi prea multe de zis sau de constatat, la momentul de fata putem vorbi doar despre un hobby al anumitor oameni si nicidecum de vreo miscare in sine, in ciuda festivalului organizat cu regularitate. Prea insignifiant pentru o tara asa de mare, insa articolele si interviurile pe aceasta tema sunt binevenite. Poate o idee gen revista online Nautilus ar revigora un pic lucrurile.Poate.

De luat in seama si interviul luat redactorului sef al editurii Leda, ce pornea la drum cu sperante destul de mari, astazi cam se stie cum a evoluat treaba. Aflam cum si-a petrecut timpul cind a venit prima oara in Romania Jeff VanderMeer si cum K.J. Bishop, sosita si ea pe meleagurile noastre a primit sugestii pentru continuari la Etched City (Orasul Gravat).

In rest, recenzii, amanunte mai mult sau mai putin picante din culisele fandomului, articole ce incearca sa radiografieze cu exactitate momentele bune si rele ale sci-fi-ului romanesc, pareri, opinii mai mult sau mai putin pertinente, interviuri, evolutii, toate culese si oferite la pachet in aceasta carte, al carui titlu nu stiu in ce masura este cea mai fericita alegere insa nu este bine sa-i subestimam continutul din aceasta cauza .

Dupa cum ati aflat probabil, am acceptat invitatia editorului sef de la Millennium Press, Horia-Nicola Ursu si de saptamana viitoare o sa ne auzim la standul editurii de la Romexpo, prin urmare o sa fiu cam inactiv pe blog. Asa ca sa nu va speriati sau sa sperati ca ati scapat .