Cititor SF

Nu o fi prea profund Scalzi in scriitura lui si asta e cam pacat, dar totusi reuseste sa-ti redea buna dispozitie si asta  e cel mai important aspect al situatiei. Restul conteaza mai putin atat timp cat stii la ce sa te astepti. Am trait cu impresia ca The Android’s Dream e un roman mai recent, dar de fapt e al 3-lea la numar din cariera lui Scalzi, publicat in 2006 de Tor Books – la mai putin de 2 ani de prima sa carte -, si considerat de unii drept dovada cea mai clara ca scriitorul a trecut cu bine peste debut, transformandu-se rapid intr-un jucator important pe piata SF-ului. Poate doar din punct de vedere al onorariului si al blogului, ca scriitura ramane la fel de cheesy ca si in restul romanelor, lipsita la prima vedere atat de aportul inovatiilor tehnologice, cat si de al celor stilistice. Nu cred ca va ajunge vreodata vreun al doilea Gene Wolfe. Dar sa fim seriosi, nici nu cred ca urmareste asta.

Pe deasupra, nici nebunatic de ingenios nu e romanul, avand o desfasurare liniara si cu putine surprize, autorul folosindu-se, cu mici, mici exceptii, de idei si detalii deja explorate si dezbatute de catre altii. Dupa cum era de asteptat, nici constructia personajelor nu este prea migaloasa, acestea fiind lipsite de profunzimea si complexitatea necesara pentru a influenta pozitiv impresia asupra intentiilor literare ale lui John Scalzi. Omagiul adus lui Dick se opreste doar la titlu, textul fiind o cu totul alta poveste.

Viitorul omenirii se afla pe marginea prapastiei. Grupuri bine organizate din interiorul guvernului UNE comploteaza pentru a porni razboiul cu puternica, dar aroganta, rasa extraterestra Nidu.  Paradoxul este ca extraterestrii stau mult mai bine cu tehnica si dotarile militare, orice amenintare asupra intereselor acestora putand rezulta intr-un dezastru pentru rasa umana. Si nu numai atat, dar si din punct de vedere politic sunt mai bine vazuti in Common Confederation, uniunea tuturor raselor din galaxie. Tocmai pentru a se evita aceasta situatie catastrofala este angajat Harry Creek, expert al unul fel de Minister al Relatiilor Externe in a aduce la cunostinta extraterestrilor vestile rele, dar si veteran de razboi si IT-ist fruntas in timpul liber. Expert despre care multi cred ca-si iroseste talentele tocmai datorita pregatirii deosebite de care a avut parte si inteligentei iesite din comun de care da dovada (ce convenabil se mai aduna la un loc calitatile si aptitudinile pozitive ale personajului principal). Read more…

Science Fiction, The Best of the Year, 2006 Edition – Edited by Rich Horton

Chiar daca in tiltul cartii scrie 2006, este totusi vorba de proza scurta publicata in 2005. In total 15 texte, selectia este realizata de catre Rich Horton pentru Prime Books (John Betancourt) si este doar cu texte SF – pentru horror si fantasy fiind editate volume separate. Scurta introducere semnata de editor nu seamana cu ce gasim in antologiile lui Dozois, ci are rolul de a prezenta textele si autorii volumului. In cele ce urmeaza sint si ceva spoilere usurele.

Triceratops Summer – Michael Swanwick (****)

Text cu dinozauri (in siajul “Bones of the Earth”) ce are ca tema principala ce ar face oamenii normali daca ar avea la dispozitie o scurta perioada de timp ce poate fi apoi ‘resetata’. Scriitura foarte placuta, fluida, insa o dezvoltare mai putin profunda sau pretentioasa.

“Bank Run” – Tom Purdom (*)

Cyberpunk obosit, fara idei, fara personaje, actiune liniara si previzibila, un text luuung… si foarte plictisitor. Nu ofera nimic.

“A Coffee Cup / Alien Invasion Story” – Douglas Lain (****)

Text / experiment literar reusit despre perceptie, extraordinar vs. comun si obisnuinta. O incercare reusita, transcendenta dickiana modernizata si serioasa.

“The Edge of Nowhere” – James Patrick Kelly (*****)

Text cu idei proaspete, scriitura foarte faina, dozare a de indiciilor si detaliilor foarte buna, o lectura interesanta cap-coada. Read more…

Tinand cont ca am auzit (aproape) numai cuvinte de lauda la adresa autorului si, implicit, la adresa volumului sau de debut, i-a venit si lui randul la citit. Dupa cum bine ati vazut, am afirmat ca volumul incepe interesant, insa la un moment dat, dupa vreo 20 de pagini, dialogurile si modul in care incearca autorul sa-si dezvolte simtul literar mai mult streseaza decat atrag. Asa ca, daca nu ar fi fost Jen, eu sigur nu as mai fi continuat cu lectura. Nu pot spune ca este o capodopera, insa macar mi s-a parut a fi peste debutul lui Brent Weeks. Nici Lynch nu-si cruta personajele si iti vine sa-i dai un pumn in nas, dupa ce se hotaraste brusc sa mai scoata cate unul din ecuatie. Si m-a deranjat nu pentru ca m-as fi atasat prea tare de eroii lui, ci pentru ca omorul nu trebuie folosit intotdeauna ca punct de pornire pentru o intriga ulterioara. Se mai pot gasi cu usurinta si alte motive. Si poate m-a si sacait rapiditatea cu care ii lichideaza. Nici Martin nu-si cruta favoritii, dar parca totusi altfel reuseste sa puna in scena aceste evenimente.

O parte din intriga volumului de fata a reusit sa ma tina strans conectat la desfasurarea intregii plase de paianjen, lasandu-mi impresia la un moment dat ca intrezaresc chiar  itele ascunse ale complotului. Totusi, nu a fost sa fie asa si  am mai si fost un pic dezamagit de cat sange curge in partea finala a romanului. Avand in vedere, mai ales, ca nimic nu anunta un asemenea deznodamant. In plus, am reusit sa raman si cu un mare semn de intrebare. Daca, cel putin in volumul de fata, un personaj nu mai joaca niciun rol si nici nu mai apare la final, ce rost are sa sugerezi ca trupul sau nu se mai afla in sicriu. Mare mister mare. Read more…

Theodore Sturgeon ramane unul dintre autorii clasici si un reprezentant de seama al Epocii de Aur a SF-ului, pe care-l citesti cu interes chiar si atunci cind descoperi ca modul in care-ti prezinta faptele nu e tocmai pe placul tau. Pina acum nu am avut probleme de genul asta, insa pe la jumatatea lui Mai mult decat oameni am observat o batere in piua destul de enervanta. Lucru curios de altfel, pentru ca More than Human se afla in colectia SF Masterworks, la numarul 28. Pe de alta parte, este de inteles, pentru ca idea cartii este deosebita si cel putin doua treimi de volum, respectiv inceputul si finalul, sunt mai mult decat agreabile. Renumit mai mult pentru povestirile sale aproape fara cusur, nici in romanul de fata autorul nu se dezminte si il construieste pe scheletul a trei povestiri interconectate intre ele. Este vorba de Idiotul fabulos, Bebe are trei ani si Morala. Mai trebuie adaugat ca Baby is Three a fost publicata pentru prima oara in  revista Galaxy si este cea de la care a pornit totul. Curios lucru, tocmai “pricina” nemultumirilor mele.

Avem o mina de personaje cu puteri telepatice, telekinetice, hipnotice sau pur si simplu cu abilitatea de a se teleporta sau de a actiona mental asupra lucrurilor si care reusesc sa se intalneasca si sa convietuiasca impreuna. La prima vedere nu pare mare lucru, insa scriitorul stie cum sa povesteasca si ce sa insereze in povestire pentru a stimula cititorul sa mearga mai departe, aproape fara oprire. Poate si pentru ca multe dintre abilitati sunt descrise  intr-un mod autentic, bine gandit si parca cat se poate de real. De exemplu mi-a ramas intiparita in minte capacitatea unor surori de a se teleporta oriunde isi doresc, insa aceasta actiune o realizeaza doar trupurile lor, nu si hainele de pe ele. Este un aspect pe care nu  l-am mai observat exploatat sau adus in discutie prin filme sau alte romane. “Beam me up Scotty” si hop cu tot cu ţoale pe planeta. Sau poate era  vorba de o tehnologie bine pusa la punct si nu neaparat de o abilitate dobindita la nastere de o fiinta umana. Oricum ramane un aspect interesant. Read more…

Povestirea Cameristei este o distopie publicata in 1985 si devenita deja clasica, despre o lume a viitorului, ce se transforma in urma unei lovituri de stat perfide intr-un regim de sorginte militara caracterizat prin izolarea cetatenilor sai de restul lumii. Teritoriul Statelor Unite poarte acum numele de Galaad si actiunea se petrece intr-un singur oras al sau.  Ne aflam intr-o perioada in care omenirea s-a lovit de o natalitate mult scazuta, factorii principali fiind considerati a fi depravarea fiintei umane si o proasta intelegere a libertatiii sexuale. Acest acest lucru combinat cu pericolul poluarii si al radioactivitatii deseurilor prin depozitarea acestora pe unde s-a putut a pus in pericol viitorul fiintei umane. Sau cel putin asta este viziunea “de lucru”a  mintilor luminate ce tin fraiele Galaad-ului. Si din aceasta pricina acest grup de “binevoitori” si-au trecut aceste date prin filtrul gandiri si au iesit cu solutia salvatoare de a-si izola cetatenii de restul lumii. Si in plus au instaurat o  forma aparte de dictatura militara cu ceva iz si, surprinzator, pronuntate influente religioase.

Este un roman in care aparentele si intreaga noua societate pe care si-o construiesc acesti oameni de “bine” contrasteaza in mod evident cu realitatea din teren. In fapt, regulile foarte stricte sunt facute doar pentru cei de rand, Comandantii, adevaratii profitori si conducatori ai Galaadului, se remarca,  mai ales prin bunavointa (demna de toata lauda, nu?!) cu care sunt dispusi sa-si puna saminta la bataie pentru a contribui la inmultirea speciei. Pentru ca nu v-am adus inca la cunostinta, dar in noua viziune a conducerii femeile sunt impartite pe ierarhii si cele mai fertile au ajuns chiar sa organizeze o casta in care se specializeaza pentru a le oferi copii( la foc automat) Comandantilor. Iar povestea noastra urmareste destinul tocmai al unei asemenea Cameriste ajunsa in casa unui Comandant cu o pozitie foarte importanta in regim. Si mai trebuie adaugat ca nu toata lumea, inclusiv si personajul nostru, a aderat benevol la idealurile si doctrina noii conduceri. Read more…

Romanul “The Ghost Brigades” vine sa completeze golurile ramase din lucrarea precedenta,  “Razboiul Batranilor” (Millennium Press, 2008), si in care Fortele Uniunii Coloniale, pe care le putem considera drept armata spatiala a omenirii, incearca sa fereasca umanitatea de amenintarea speciilor extraterestre ostile. Cind am vorbit despre primul volum aparut la noi la editura Millennium Press am atras atentia ca stilul practicat de Scalzi nu este unul strabatut de o concentratie literara densa, ci dimpotriva, autorul abordeaza subiectul intr-o maniera accesibila tuturor. Si nici nivelul descrierilor si detalierile peisajelor din romanele lui Scalzi nu este unul stufos, comparativ cu opera altor scriitori, ci sumar si expeditiv.

Spre surprinderea mea, care am gasit mult mai reusit volumul de fata comparativ cu “Razboiul batranilor“, cei de la Publisher Weekly au considerat ca nu s-a ridicat chiar la inaltimea asteptarilor. Si atunci ma intreb cum a ajuns ca pe Amazon si pe coperta hardcover a celor de la Tor sa urmeze dupa titlu si recomandarea “A Sci Fi Essential Book“. Poate a fost o constatare a celor de la canalul respectiv si s-a convenit sa fie trecuta si pe Amazon, oricum nu cunosc exact situatia. Cert este ca nu am vazut-o prezenta la multe dintre cartile vizualizate acolo, si de aceea mi se pare ceva iesit din comun.

Dialogurile si personajele lui Scalzi sunt foarte reusite si cred ca ele sunt cele care-ti iau ochii si te fac sa pierzi pur si simplu notiunea timpului. Cele cateva capitole din debut au o constructie usor liniara, insa pe parcurs, chiar daca se pot anticipa unele aspecte ale intrigii, am avut parte de multe surprize. Si daca as merge pe aceeasi idee si as face o paralela intre primul si al doilea roman as observa ca ambele sunt construite pe aceleasi coordonate doar ca decorul si personajele sunt (aproape) altele. La fel ca si in precedentul, avem un inceput de roman in care ne acomodam cu antrenamentul brigazilor fantoma (in primul aveam parte de o incursiune in viata armatei coloniale regulate), pentru ca apoi sa luam contact cu o serie de rase extraterestre identificate ca fiind ostile Fortelor Uniunii Coloniale (aspect de asemenea exploatat in precedenta lucrare). Dupa ce am terminat “Razboiul batranilor” eram foarte nerabdator sa aflu cat mai multe detalii despre cei din brigazile fantoma, insa imaginea pe care mi-o facusem nu prea s-a potrivit cu ce a gandit Scalzi. Poate si de aici dezamagirea unora, pentru ca eu vedeam brigazile mai mult ca niste masini, aproape perfecte de lupta – ceea ce nu inseamna ca nu s-a adeverit, insa in acelasi timp exista si un aspect al existentei acestora pe care nu l-am luat in considerare. Calitatea acestora de a nu-si fi pierdut in intregime umanitatea.

Daca in volumul trecut am fost fascinat de cei din brigazi, ei bine  si in volumul de fata am gasit o noua divizie speciala, de data aceasta construita chiar in sanul Fortelor Speciale ale Uniunii Coloniale. Numiti dupa un monstru din cultura japoneza, Gameranii, au abilitati si o infatisare cu totul speciala. Nu o sa dezvalui prea multe pentru a nu strica placerea lecturii. In ceea ce priveste aspectul intrigii, aceasta mi s-a parut mult mai lucrata si mai matura ca subiect abordat fata de romanul anterior. Nu ca subiectul transferurilor de memorie si implicit a personalitatii intr-un trup creat si imbunatatit pe cale artificiala nu ar fi fost suficient de controversat, dar Scalzi reuseste totusi sa gaseasca noi resurse si aspecte care sa adanceasca si sa complice la maxim aceasta dilema.

Un roman cu foarte putine momente de respiro, in fond suntem in mijlocul unui razboi si chiar daca tabla de sah are dimensiuni gigantice, sau poate conflictele armate lipsesc, mereu apare cite o misiune periculoasa pentru Brigazile fantoma. Jared Dirac este unul dintre noii membri ai Brigazii, insa ceea ce inca nu stie este ca mintea sa este de fapt o copie fidela a lui Charles Boutin, aproape cel mai important cercetator militar care a lucrat vreodata pentru UFC. Spun acest lucru pentru ca Boutin este cel care a inventat si dezvoltat sistemul BrainPal prin care cei din unitatile speciale pot comunica la nivelul gandurilor, lipsindu-se total de aspectul verbal al actiunii. De fapt este vorba de un gadget mult mai pretios si mai special, acesta putand, printre altele, si sa sustina si sa integreze constiintele tuturor membrilor unei grupe speciale, obtinandu-se o serie de avantaje vitale pe cimpul de lupta. De ce a fost nevoie ca Boutin sa fie clonat si de ce numele sau creaza atat valva, asta ramane sa descifreze fiecare in parte. De amintit ar mai fi si ca va veti intalni cu Zoe, viitoare eroina (probabil) din romanul Zoe`s Tale si cu o cunostinta mai veche din primul roman. Este vorba de Jane Sagan.

Dupa cum insusi Scalzi afirma la finalul romanului de fata, ca surse de inspiratie a apelat fie la o serie de idei din romanele lui Nick Sagan, in ceea ce priveste transferul constiintei (“Edenborn”), ale lui Scott Westerfeld, in cazul bataliilor stelare (“The Risen Empire” si “The Killing of Worlds“) -desi romanul nu abunda in asemenea evenimente – sau ale lui David Brin, de la care a imprumutat conceptul sau, “Uplift”, din “The Uplift War“, plus alte lucrari ca “Ender’s Game“, “The Forever War” sau celebrul “Starship Troopers“. In ciuda acestor “imprumuturi” mai mult sau mai putin evidente pe parcursul lecturii, “Ghost Brigades” a parut in multe momente cheie un roman matur si m-a convins ca merita sa citesc si continuarile.

In final am de facut un mic anunt. Voi fi plecat o perioada si dupa cum e si normal postarile vor fi sistate din partea mea. Teoretic nu voi lipsi mai mult de o saptamana. Ne auzim.

Acum ceva timp mi-am propus sa abordez si volumul lui Kelly Link, “Magia pentru incepatori”, dupa ce m-am lovit de unele dintre povestirile scriitoarei in antologiile parcurse, una dintre ele prezenta si in numarul 4 din (fosta) revista Sci-fi Magazin.

Volumul de fata, mai galonat si mai apreciat decat precedentul “Stranger Things Happen“,  aduna o serie de povestiri cu numeroase nominalizari si premii, are o constructie inegala. Marea majoritate a povestirilor lui Kelly Link dispun de o inovatie a constructiei imaginilor, de un stil aparte (si specific scriitoarei) de a nara intamplarile si faptele, Times Magazine constatand, si pe buna dreptate, ca aceasta caracteristica a imaginilor lui Link i-ar putea incadra textele ca apartinand “unui realism magic naturalist”. Realism, care in unele situatii se potriveste foarte bine cu ideea din spatele povestiii, in timp ce in alte momente trage scriitura pur si simplu-n jos (desi altii o sa fie de alta parere).  Mie unul mi-a placut  mai mult latura de scriitoare ce abordeaza povestiri strabatute cu accente horror, pentru ca nu de putine ori fie avem in fata imagini si situatii naturale, simpliste, dar exploatate magistral, fie ideea in sine este una cu adevarat originala.

Cum spuneam este un volum aclamat de critica, povestirea din debut, “Geanta farmacata“, find premiata atat cu Hugo cat si cu Locus in 2005, cu Nebula in 2006 si nominalizata la World Fantasy si British Science Fiction Award in 2005. Este un debut bun de volum, cu o povestire plasata la persoana intai, lucru de altfel des intalnit in textele lui Link, despre o lume magica, un taram fantastic, ai carui locuitori se vad nevoiti sa se retraga intr-o geanta pentru a evita o iminenta calamitate naturala. Si in momentul in care bunica eroinei trece in nefiinta si geanta dispare, aceasta impartaseste cititorului tot ce a aflat pina acum despre geanta magica (care se deschide intr-un anume fel), oamenii speciali din ea si cum a evoluat viata ei sub aceste auspicii fantastice. Deseori povestirile lui Link se incheie fara o finalitate anume, ci dimpotriva se lasa la latitudinea cititorului sa-si imagineze ce se intampla mai departe.

“Hortlakul” (fantoma in limba turca, conform traducatoarei), nominalizata la World Fantasy Award in 2004, este prima povestire care m-a pus pe ginduri. Un magazin aflat la granita cu tinutul  zombilor (de fapt o ripa), despre care nu se sopteste mare lucru, si lumea oamenilor, se afla in grija unei echipe formata din doi tineri. Din cind in cand sunt vizitati de o adolescenta care se ocupa cu eutanasierea cainilor, si care inainte de a trece la fapte isi plimba pentru o ultima data subiectii cu autovehiculul. Nu mi-a placut povestirea pentru ca pare lipsita de orice miza si nu este concludenta la niciun capitol. Deseori am avut impresia ca in text urmeaza sa rasara o noua coordonata care sa mai lumineze un pic descrierea, sa-mi rezolve nelamuririle, insa nu a fost cazul. Plus ca esti bombardat cu o armata de informatii suplimentare despre eroi, peisaj, vizitatori, pijamale, conspiratii, vise, directori, zombie, produse, tactici de marketing, care mi s-au parut inutile, de altfel si ritmul de lectura a fost pe masura. Cu viteza melcului. Read more…

Daca iti arunci ochii la textul de pe spatele volumului de fata nu poti sa nu remarci ca in linii mari povestea nu sparge niciun canon si se apropie, prin cateva elemente specifice, de un scenariu numai bun pentru un film de actiune hollywoodian. Dar aceasta este doar impresia de suprafata pe care o lasa cele trei propozitii care incearca sa ne convinga sa cumparam cartea. Pentru ca realitatea este cu totul alta, si asta in ciuda unui inceput de roman destul de tipic si de care m-am lovit des in romanele ce radiografiaza evenimente din zona diverselor teatre de razboi.

Totusi scriitorul reuseste ceea ce foarte putini sunt capabili sa duca cu succes pina la capat: sa induca o atmosfera apasatoare, realista, aproape parca sufocand cititorul prin transportarea acestuia fara pic de menajamente in mijlocul unui teatru de razboi al unui conflict fara implicatii majore la nivel planetar. Nu oricine poate sa surprinda cu acuratete drama si incrancenarea pe care o naste acest rau universal (dar inevitabil), totusi intamplarea face ca firul epic din debutul romanului, in care ne acomodam cu personajele principale si motivatiile acestora, sa-mi trezeasca o senzatie apasatoare de deja-vu. In scurt timp am reusit sa identific exact si legatura, debutul romanului de fata semana foarte mult cu unul dintre textele pe care le-am lecturat in antologia de autor “Jaguarul”, a lui Lucius Shepard, care a aparut in cursul anului trecut la editura Nemira.

Povestea are o evolutie previzibila si, desi unii ar putea spune ca e asa pina la un punct, eu as indrazni sa merg chiar mai departe si sa afirm ca in esenta este o aventura clasica marcata de finalul incrancenat marca Brussulo. Pe scurt, eroul nostru, angajat infirmier printr-o intamplare norocoasa in armata implicata in razboiul de eliberare a unor insule – nu se precizeaza in niciun moment despre ce zona a globului este vorba -, este detasat intr-o misiune cu multe necunoscute. Ajuns la fata locului impreuna cu echipa sa descopera, dupa incercari repetate esuate, ca nu reuseste sa-si localizeze colegii. Si mai grav este ca insula pare a fi stapanita de un secret mortal, situatie despre care superiorii nu-i pusesera si in tema. Si dupa cum este evident, de acum grupul nostru, nu asa de numeros, se vede nevoit sa-si depaseasca atat limitele fizice, cat si cele intelectuale pentru a face fata provocarile ascunse ale insulei si a reusi sa scape cu viata.

Stilul abordat de scriitor, povestirea la persoana intai dublata de o intensitate a actiunii ce deseori capata cote maxime, confera acestui volum o putere aparte. Afirmatia ca Serge Brussolo este Stephen King-ul Frantei mi se pare fericita, desi ar putea parea nedrept ca Serge Brussolo sa fie comparat cu Stephen King (piata franceza nu are totusi aceleasi proportii cu cea in limba engleza) atat timp cat si romanele sale par a emana aceeasi forta si aceeasi inclinatie inspirata spre o serie de intamplari cu personaje credibile, creionate foarte realist si puse in fata unor situatii limita pentru a-si dovedi ca orice obstacol poate fi trecut, scenarii care de altfel sunt atat de intalnite in opera marelui scriitor american.

Este o carte inchinata actiunii, dar cine are timp poate descoperi si unele aspecte interesante pe care autorul le abordeaza si le exploateaza inteligent. Se stie ca in cazul conflictelor, si mai ales a celor armate, pot lua nastere monstri sau cei nu neaparat implicati, dar afectati in aceeasi masura de efectele sale distrugatoare pot fi determinati sa reactioneze si sa-si arate cu ferocitate coltii.

Desi exista una sau doua ipostaze mai greu de digerat, totusi intriga este construita cu atentie pentru detaliu si credibilitate oferind o lectura antrenanta si deosebita in acelasi timp, care mie imi va ramane mult timp de acum inainte proaspata in minte.

Este genul de roman care pentru mine ar inclina balanta in mod semnificativ daca as fi in situatia de a alege intre a ma uita la un film sau a lectura o carte.

Aceasta noua intalnire, dupa “Haita”, cu universul baroc si intunecat al lui Brussolo a fost de bun augur si as minti cu nerusinare daca as spune ca romanul de fata nu a reusit sa ma acapareze cu totul, determinandu-ma sa-l citesc pe nerasuflate.

Continuandu-mi seria de lecturi semnate P.K.D., inceput acum doua luni (despre care am vorbit aici: Clanurile de pe Alpha, Ubik si Viseaza androizii oi electrice), am ales sa parcurg cateva povestiri, fiind chiar foarte curioasa sa vad cum “se descurca” autorul si in proza scurta (recte, cat de repede poate innoda si dezlega o teorie conspirationista, si cam cat de usor schimba realitatile in mai putin de 60 pagini).

Am ales volumul de povestiri Furnica electrica, ce cuprinde noua titluri, patru dintre  ele reprezentand chiar surse de inspiratie pentru filme de succes:

• Impostorul (Impostor);
• Varietatea a doua (Screemers);
• Raport Minoritar (Minority Report);
• si Amintiri Garantate (Total Recall).

celelalte povestiri:

• Un joc de razboi;
  
• Ah, sa fii gelat!
  
• Ce spun mortii;
  
• Credinta parintilor nostri;
  
• Furnica electrica.

Am regasit aceleasi teme care m-au fascinat, spuse prin intermediul unor povesti captivante, foarte bine inchegate, care pareau sa se termine exact cand trebuia, rezolvand satisfacator intriga si lasand inca spatiu pentru reflectie. Ce mi-a placut- din nou- a fost ca desi, de exemplu, in “Impostorul” sau “Ce spun mortii”, complica firele narative si transforma totul intr-un joc de-a v-ati ascunselea sau Matrioshka, totul e scris foarte simplu si clar.

“Ce spun mortii” (“What the Dead Men Say” aka “Man with a Broken Match”), anticipeaza romanul “Ubik” (1969); este vorba tot despre starea de semi-viata, si despre complicatiile conspirationiste ce iau nastere dupa decesul unui om foarte important si foarte bogat. La un moment dat apare si fiica lui, considerata bolnava psihic si, desi am cam fost dezamagita de felul expeditiv in care a descris-o (mai sa cred ca psihoza ei este un moft si nu o stare de fapt), momentul in care ii cade masca si isi dezvaluie nebunia m-a zgribulit toata. Ca si in “Clanurile de pe Alpha“, P.K.D. reuseste sa-si faca personajele sa se comporte nebunesc, dintr-un puseu irational si necontrolat, transformandu-le in bombe cu ceas si facandu-l pe cititor sa simta fizic pericolul pe care personajul respectiv il aduce cu el, oriunde. Bineinteles ca, undeva pe fundalul povestii, P.K.D. ridica problema disimularii. Disimularii nebuniei sau a normalitatii?

Citind un “Joc de razboi” care, asemeni “Furnicii Electrice” si a povestirii “Ah, sa fii gelat...”, are un twist final “moralizator” (nu-i foarte potrivit cuvantul, dar altul n-am acuma), mi-am adus aminte de o povestire a lui Ray Bradbury (din “Omul Ilustrat“)- “Stepa”- in care un joc pentru copii scapa de sub control. In povestea lui P.K.D. intervine si o presupusa conspiratie extraterrana, insa centrala este ideea potrivit careia jocul educa si formeaza personalitatea copilului.

Restul povestirilor asteapta sa fie descoperite.

*

Cred ca pentru cei care inca nu-l cunosc pe P.K.D., sau pentru cei care ar fi curiosi sa incerce putin Sf, dar nu stiu cu ce si de unde sa inceapa, “Furnica electrica” este foarte potrivita. In plus, faptul ca destule povestiri au fost ecranizate, este un “carlig” in plus.

*

Acuma, volumul este foarte bine ingrijit si nu iese din regula cartilor bine traduse din colectia Nautilus (ba, mi-a placut asa mult furnicuta discreta, ca o surpriza neasteptata, pe care am gasit-o pe prima fila incat am scanat-o); dar e pentru prima data cand intalnesc greseli de genul “înainH>>Dd in linie spre el” sau “Tu te gandesti la doar la siguranta persoanei tale” sau “Cu sa incep?”.

***

Acum citesc una din cartile primite cadou la Bookfest, “Vincent si Karlenstein” de Lucian Merisca. Mai bine zis citesc si ma distrez (si astept sa aflu “care-i faza”), pentru ca pana acum e plina de surprize amuzante – care-mi aduce atat de mult aminte de romanele lui Vonnegut, si de alte traznai, cum ar fi desene animate de pe CN (cu o moarte ironica si prietenoasa) sau de filmul “It“.

Numele romanului “Teodosie cel Mic” pe mine m-a dus cu gândul la o povestire încarcată cu elemente religioase, ceva în genul “Pletele Sfântului Augustin” a lui Dan Doboş. Spre surprinderea mea cartea nu a fost nici pe departe ceea ce m-aş fi aşteptat eu. Răzvan Rădulescu este cunoscut pentru scrierea scenariilor filmelor “Marfa şi banii” (2001 – in colaborare cu Cristi Puiu), “Niki Ardelean colonel în rezervă” (2003 – tot în colaborare cu Cristi Puiu), “Moartea domnului Lăzărescu” (2005 şi Cristi Puiu), “Hârtia va fi albastră” (2005 în colaborare cu Alexandru Baciu şi Radu Munteanu).

A primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul “Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane” (Editura Cartea Românească) şi Premiul pentru Proza pe 2006 al revistei „Cuvântul”.

Aş remarca că activitatea şi experienţa de scenarist a scriitorului joacă un rol foarte important şi  in volumul de faţă, romanul lasând impresia pregnantă a unui scenariu bine închegat şi construit. Din numele personajelor şi modul în care sunt prezentate ele se poate observa că scriitorul Răzvan Rădulescu plăteşte un pic de tribut formaţiei sale profesionale şi nu reuşeşte în totalitate  să se desprindă de ocupaţia care i-a adus atâta succes. Nu spun ca romanul nu este plăcut şi nu reuşeşte să te facă curios în legătura cu evenimentele ce ar urma să se petreacă, însă nici nu pot trece cu vederea lipsa detaliilor fizice şi descriptive în general ale personajelor (mai ales!) şi nici incursiunile în diverse “realităţi” (plus cateva paragrafe adresate editorului), mai mult sau mai puţin fantastice. Read more…

Romanul, publicat in 1950 si considerat a fi un clasic al genului space opera, si sursa de inspiratie pentru numerosi scenaristi si scriitori, reuneste patru povestiri publicate anterior de catre scriitor : Black Destroyer, War of nerves, Discord in Scarlet si M33 in Andromeda. Si iata si datele de publicare si locurile, conform wiki :

• “Black Destroyer” (iulie 1939, Astounding magazine— primul sf publicat de scriitor; capitolul 1-6)
• “War of Nerves” (mai, 1950, Other Worlds magazine) (capitolele 9 – 12)
• “Discord in Scarlet” (decembrie, 1939, Astounding magazine— a doua lucrare SF publicata de A. E. Van Vogt) (capitolele 13-21)
• “M33 in Andromeda” (august, 1943, Astounding magazine, capitolele 22-28)

Ne aflam intr-un moment al evolutiei umane in care aceasta a reusit sa schimbe orbitele unor planete si a facut sa creasca vegetatia in lumea moarta a altora. Preocupata sa aduca la viata sori morti “a aprins focuri sub forma novelor vizibile de la o distanta de zeci de galaxii. Deserturi arse de sori mai dogoritori decat cei care lumineaza pamantul au fost inlocuite cu oceane frematand de viata.” Neoprindu-se aici, oamenii s-au indreptat si spre spatiul galactic construind o nava uriasa cu mii de oameni la bord, si lansand-o in spatiu cu scopul principal de a identifica si a cerceta formele extraterestre de viata. Aceasta este Space Beagle.

Avem patru povestiri cu patru forme extraterestre de viata in prim plan. Elliott Grosvenor, singurul nexialist plasat la bord este cel care incearca sa scoata, deseori, castanele din foc in urma greselilor comise de echipajul navei. Datorita pregatirii sale speciale, studiind o stiinta a intregului bazat pe o compilare si o aprofundare mai analitica a mai multor stiinte si cauze, cu o pregatire deosebita in plan psihologic, este capabil sa reactioneze rapid si eficient in desele situatii limita cu care se confrunta echipajul navei.

Aceste entitati extraterestre, prin diversitatea abordata si evidentierea particularitatilor fiecarei specii au reusit sa ma uimeasca cu adevarat. Desi sunt unice in felul lor, scriitorul avand grija de fiecare data sa  ne introduca in mintea fiintei respective, oferindu-ne si avantajul de a sti cum vor reactiona si care le sunt motivatiile, cel mai mult m-a atras prima entitate. Corl, este o pisica uriasa bipeda dotata cu o inteligenta iesita din comun, insa pe linga aspectul clasic al felinei prezinta pe umeri o serie de tentacule terminate cu niste ventuze. Capabila sa respire in diverse atmosfere si sa se adapteze continuu “pisicuta” se dovedeste a fi o adevarat provocare pentru oamenii ajunsi in spatiu.

Desi nu exista prea multe informatii privitoare la nava, doar cateva detalii succinte, scriitorul transporta cu usurinta cititorul la bordul acesteia facandu-l partas direct la aventurile echipajului sau. Iar cea mai importanta constatare pe care o putem trage este ca pe linga provocarile externe, oamenii expeditiei trebuie sa faca fata in primul rand orgoliilor fiecaruia, Elliot fiind nevoit sa intervina foarte des, prin metode nu neaparat ortodoxe, pentru a calma spiritele si a restabili ordinea. In final, lasand la o parte pericolul contactului cu speciile necunoscute se observa ca reusita expeditie sta in stiinta omului de-asi invinge prejudecatile si de a renunta, chiar si pentru o clipa, la propriile-i convingeri posibil eronate.

“Odiseea navei Space Beagle” este un roman, intregit de cele patru povestiri desigur, foarte antrenant, capabil sa surprinda neincetat cititorul prin firul desfasurarii evenimentelor.  Un space-opera traditional, cu nimic mai prejos decat cele din zilele noastre, intr-o editie curata si normala, asa cum ar trebui sa fie orice carte tradusa la noi. Si trebuie sa amintesc ca si coperta mi s-a parut foarte reusita. Este vorba de o reproducere dupa Mars de  Martina Pilcerova.

Australianul Jonathan Strahan angajat din 1997 pina in martie 1998 pentru Locus are la activ o gramada de antologii editate. Si o singura nominalizare pentru toate acestea. Recunosc ca nu m-am documentat inainte asupra trecutului antologatorului si dupa ce am rasfoit cuprinsul am constat ca Fantasy: The Very Best of 2005 publicata la The Locus Press in 2006 cuprinde o lista destul de consistenta de nume consacrate. Si totusi acest lucru nu m-a impiedicat sa ma confrunt cu niste dileme pe la jumatatea antologiei. Pina atunci povestirile mi s-au parut nu slabe, foarte slabe. Iar factorul fantastic parca aflat intr-o pana de idei. Plus ca intreaga antologie abunda de texte cu accente dramatice, optimismul sau scrierile mai luminate lipsind aproape cu desavarsire.Totusi finalul a mai salvat ce se mai putea, antologia dovedindu-mi inca odata ca cei care se lungesc prea mult nu conving.

Textul “Two Hearts” de Peter S. Beagle deschide antologia, scriitorul fiind cunoscut mai ales pentru romanul fantasy The Last Unicorn, publicat in 1968.O poveste in care un grifon, agresiv de data asta, fiinta fantastica, jumatate leu-jumatate acvila terorizeaza un sat de tarani. Nemaisuportand rapirile copiilor, o fetita isi ia inima`n dinti si purcede la drum sa ceara ajutorul regelui. Un text dramatic, in care cavalerii se sacrifica si prefera pericolul actiuni in dauna unui trai linistit.O poveste in mare parte banala si intinsa.

Antologia continua cu un text al republicatului scriitor Tritonic, Charles Stross, si anume “Snowball’s Chance”. Eram nerabdator cu aceasta intalnire insa m-am dezumflat repede. Actiunea se petrece intr-un bar iar discutiile cu accent irlandez au reusit sa ma scoata destul de repede pe tusa. Am zis pas.

Buuun. Si ajungem la “Sunbird” de Neil Gaiman. Un text in care membrii unei societati de gurmanzi, ce se lauda ca au degustat tot ce se poate pe lumea asta pornesc in cautarea unei pasari rare si fantastice. Sa o puna de o fripturica cum altfel. O alta povestire ce a monopolizat nejustificat mare parte din antologie iar umorul de limbaj folosit de ajutor nu m-a ajutat chiar deloc sa-mi mai sting amarul . Citat:

Augustus Twofeathers McCoy was shown to his room. Professor Mandalay was shown to his room. Jackie Newhouse was shown to his room. This was not a lengthy procedure; they were all in the same room, after all. There was another room in the back where Virginia would sleep…

Jane Yolen a scos sufletul din mine in “A knot of toads” un text in care moartea parintelui siliste o tanara sa se intoarca in orasul natal. Aici ea descopera ca de fapt tatal studia o congregatie de vrajitoare si este nevoita sa dea piept, intr-un final, mult asteptat de mine cu cele mai rele temeri ale sale. Deja am ajuns cu mainile in cap. De ce sa ma mai mire ca fantasy-ul este vazut de outsideri ca o opera in care danseaza exclusiv elfii, vrajitoarele si eventual si ceva orci. O idee iar mult prea intinsa cu reale valente de a trezi somnul.

Totusi de la Jeffrey Ford si “Boatman`s Holiday” putem observa un oaresce reviriment. Ni se ofera o frantura din mitul luntrasului vesnic Charon, pe care-l putem insoti in cateva zile obisnuite de lucru dar si de minivacanta. Intrigat de spusele unor “calatori” porneste in cautarea unei himere care totusi nu este pe atat de intangibila pe cat credea la inceput.

Cristopher Barzak publicat mai ales in antologii horror a fost selectat impreuna cu textul “The language of Moths”. Sunt surprinse in mare parte relatiile din sanul unei familii aflate undeva la munte, in timp ce tatal vaneaza o molie necunoscuta. In acest timp, Dawn fata autista vorbeste cu insectele si imcearca pe cat poate sa faca pe placul familiei, in timp ce Eliot fratele ei,este aproape doborat de responsabilitatea de a avea mereu grija de sora plimbareata. O povestire de maturizare si descoperire de sine, cu un puternic accent dramatic.

M. Rickert in “Anyway” vorbeste despre dramele adevarate pe care le traiesc parintii celor plecati departe de casa sa lupte in razboaie. In cazul nostru o mama are de ales in a-si sacrifica fiul si a salva lumea de razboi sau a-l proteja si a nu stavili viitorul fatidic.Ori, ori.

Urmeaza o mica bijuterie a la Paul di Filippo. “The Emperor of Gondwanaland” ne introduce in viata monotona si obositoare a unui asistent de editor de revista care descopera absolut intamplator o lume fascinanta. Este vorba de un joc online in care utilizatorul primeste un nickname si se trezeste aruncat intr-o lume medievala ce se conduce dupa propriile-i reguli. Textul se finalizeaza un pic in aer iar titlul te duce cu gindul la o posibila petrecere a unei actiuni ulterioare. Incep sa se miste treburile mai bine.

“The Pirate’s True Love” a scriitoarei Seana Graham este destul de reusita. Se radiografiaza starea de melancolie si disperarea ce o inconjoara pe iubita piratului, nevoita sa-l astepte cuminte acasa.. Stare ce evolueaza pina la urma intr-o serie de actiuni ce destabilizeaza actiunile piratilor.

Necunoscuta Ellen Klages, finalista totusi a John W. Campbell Award, in “Intelligent Design”, speculeaza intr-o mica masura asupra modului in care Dumnezeu a reusit sa creeze lumea. Un text scurt, departe de ceea ce se asteapta unii ca ar reprezenta fantasy-ul si cu un impact puternic asupra imaginatiei.

“Pip and the Fairies” de Theodora Goss rememoreaza viata unei fiice a carei mama, scriitoare de lucrari fantastice, a trecut in nefiinta. Un text mai mult ca sa fie la numar.

Un australian, Simon Brown, realizeaza un text reusit in opinia mea, strabatut de accente dramatice. Un baietel reuseste sa se salveze dintr-un avion prabusit doar pentru a constata ca a ajuns pe un “Leviathan” urias. Aflam apoi ca baiatul cu pricina sufera de o boala incurabila iar calatoria sa se transforma intr-un fara nicio sansa de izbanda. Un text incarcat de semnificatii si lectii de viata.

Si in aceast antologii m-am “lovit” de renumitul Bruce Sterling. Nu as exagera daca as spune ca textul domniei sale este unul dintre cele mai bune din intreaga antologie. “The Denial”, urmareste destinul unui cap musulman de familie confruntat cu o inundatie. In urma acestui dezastru natural are impresia ca sotia sa, plecata la un moment dat de linga el, nu mai este cea care a fost. Astfel recurge la o comunitate retrasa, invaluita de misticism al carei preot ii da o serie de sfaturi si o amuleta magica. Finalul te loveste prin rasturnarea de situatie,oferindu-ti o serie de informatii neasteptate.Un scriitor care nu m-a dezamagit.

La fel se intampla si cu Jeff VanderMeer ce a imaginat in “The Farmer’s Cat” un text de o simplitate fantasy aproape sublima. Un fermier are parte in fiecare iarna numai de necazuri atunci cand hambarul sau este vizitat anual de o banda de troli. Pisica pe care o cumpara la un moment dat si modul in care scapa de troli era intr-o evolutie fireasca a actiunii. Totusi impresioneaza modul in care este relatata si buna concentrare pe doar cateva pagini a povestirii.

“There’s a Hole in the City” de Richard Bowes, un text cu trimiteri catre evenimentele din 11 septembrie din New York, destul de lung. L-am inceput si am sarit peste in scurt timp. Fara substanta fantastica evidenta, cel putin in cele cateva pagini parcurse.

“Monster” de Kelly Link incheie in mare stil antologia best fantasy pe 2005. Sunt urmarite aventurile unor copii aflati in tabara confruntati cu posibilitatea ca mitul existentei monstrului sa fie adevarat. Un final destul de singeros, o povestire buna, care m-a convins ca in mod cert Link nu scrie pentru copii.

Desi pe la jumatatea antologiei imi retineam din greu impulsul de a ma lasa pagubas, totusi, situatia incepe sa se mai imbunatateasca pe masura ce trecem de jumatate. Si cred eu ca deseori antologatorii unor asemenea lucrarii pacatuiesc cand isi aleg nume cunoscute, cu rezonanta pe piata sf-ului, insa cu povestiri mai mult decat mediocre. Insa nu pot trece cu vederea ca in orice antologie poti gasi macar 3-4 povestiri care sa-ti fie pe plac. Raportul de forte, comparativ cu numarul total al celor prezente in antologie este intradevar foarte mic si deloc de neglijat dar, eu cel putin am cam inceput sa ma invat cu stilul asta si nu mai stramb asa tare din nas. Cred ca de acum o antologie de asemenea proportii nu poate decat sa-mi confirme talentul unor scriitori sau eventual sa pot descoperi scriitori noi, cu lucrari la fel de reusite. De exemplu am devenit foarte curios de  volumul Magie pentru incepatori de Kelly Link, aparut si la noi la Tritonic, in perioada de “aur” a editurii,  dupa lecturarea povestirii din antologia de fata si “Geanta Fărmăcată”. Povestire pe care am putut-o citi si intr-unul din primele numere Sci-fi Magazin.

As mai adauga ca in Ziarul financiar de duminica trecuta Michael Haulica a realizat o recenzie la antologia The Year’s Best Fantasy & Horror, de Ellen Datlow, Kelly Link si Gavin Grant aparuta la Nemira in 2008, in care sunt traduse si povestirile lui Bruce Sterling si Jeffrey Ford.

Datorita publicarii destul de intense cred ca orice cititor din tara noastra a auzit pina acum de scriitorul francez Serge Brussolo. Am precizat bine auzit si nu neaparat citit. Pentru ca pina la momentul de fata credeam ca ma numar si eu printre cei care doar au auzit nu si citit. Insa din fericire ma inselam. Da, l-am citit pe Brussolo inca din anii `90. Macar un roman si asta e unu lucru cert.

Motivat recent de discutia cu o prietena si in vizita de “serviciu” si recreere la o librarie, pe linga alte volume mi s-a lipit de mina si un roman de Brussolo. Din pacate altele nu mai erau ca as mai fi luat avand in vedere ca erau si la pret promotional, cam la fel ca si pe site cred. As mai preciza ca am mai vazut la un anticar o carte de Brussolo in aceeasi zi, insa deja imi depasisem cu mult target-ul initial. Am lasat-o pe alta data.

Romanul impricinat se intituleaza “Haita”, si cred eu ca este o buna introducere pentru cineva care nu este familiarizat cu stilul lui Brussolo. Cum spuneam desi eu eram ferm convins ca nu am citit nimic de scriitor cu putin timp inainte de a o lectura, citind backcoveru, m-a strabatut un sentiment de neliniste. Mi se parea cunoscut. Si surpriza mare! Da, o citisem! Doar ca memoria fiindu-mi mai scurta nu mai tineam minte finalul. Asa ca am luat-o de la capat.

In primul rand as remarca personajele foarte bine construite si redarea cu o acuratete aproape inspaimantatoare a trairilor acestora. Desi initial pare un roman horror cu accente psihologice pe final linia dintre realitate si fictiune se subtiaza foarte tare. Pe aceeasi parte de final incep sa indeseasca momentele de incertitudine si indoiala ce strabat mintea cititorului. Ritmul actiunii si suspansul capata cote tot mai ridicate pe masura ce deznodamantul bate la usa.

Romanul nu abunda in personaje asa ca nu o sa ne fie greu sa-i cunoastem in profunzime. Il avem astfel pe George baiat al unui bogatas autoritar, egoist si excentric, parasit de mama inca de mic. Ajuns la 40 de ani eroul nostru este marcat de copilaria nefericita si de cresterea in umbra mereu prezenta a tatalui. Un tata ce nu a incetat niciodata sa-si struneasca fiul, sa-l sileasca sa-si depaseasca mereu limitele si sa se ridice la inaltimea pretentiilor sale. Din acest mic rezumat si din informatiile pe care le veti descoperi ulterior in interiorul romanul este de inteles atitudinea celui de-al doilea personaj cheie al romanului Sarah, vizavi de George. Fata simpla cu un trecut tumultuos si presarat cu evenimente dureroase se angajeaza sa-l ingrijeasca si sa-l supravegheze pe fragilul si neindeminaticul George. Daca initial sentimentele pe care le nutreste sunt mila si compatimirea fata de un bolnav adevarat, pe parcurs situatia se mai schimba, semnele de intrebare devenind tot mai evidente.

Lasand la o parte constructia reusita a personajelor si atmosfera de angoasa si neliniste surprinsa in cel mai atent detaliu, avem parte deasemenea si de o actiune cu o evolutie progresiva in intensitate. Mie romanul de fata nu mi s-a parut cu nimic mai prejos fata de unul scris de Stephen King sau Dean Koontz plus ca, din cate mi s-a spus, finalurile lui Brussolo nu sunt prea incarcate de lapte si miere, personajele trebuind sa traga cu dintii pentru viata lor. Lucru vizibil si in lucrarea de fata. Si sa va prezint in doua cuvinte si subiectul. Un oras este bantuit de un maniac cu tendinte ucigase poreclit Jupuitorul. Despre identitatea, motivatia si evolutia sa ulterioara ramane sa aflati cind veti citi “Haita”.

Aceasta rememorare a lucrarii lu Brussolo mi-a trezit amintiri placute si m-a convins ca e un scriitor care merita abordat ( cel putin unele dintre lucrarile sale, din cate mi s-a soptit) mai ales ca si intinderea romanului este bine proportionata cu actiunea si subiectul sau.