Ca tot spuneam la inceput, de lectura lejera, chiar Koontz spune in prefata ca  Prodigal Son ar fi trebuit sa devina serial de 60 de minute, regizat de Martin Scorsese. Insa in urma interventiei studioului prin modificarea scenariului, desi ei se intelesesera asupra altor clauze, Kontz s-a convins sa renunte la colaborare si sa publice scenariul sub forma de carte. Ghinionul lor si norocul lui Koontz si Anderson. Sau invers, mai mult norocul lui Anderson decat a lui Koontz.

Dupa cum si titlul sugereaza unul din eroii principali, ca din fericire nu e singurul, e chiar monstrul cu inima umana, Frankenstein. Au trecut cateva sute de ani de la evenimentele descrise in cartea lui Shelley, despre care se spune ca ar fi avut la baza o serie de intamplari adevarate. Pentru ca cel care l-a creat pe Frankie e bine mersi in New Orleans si isi face de cap mai ceva ca in tinerete. Evolutiile naucitoare din genetica si manipularea ADN-ului, dar si geniul intunecat al doctorului Victor, l-au condus spre obtinerea unor rezultate nemaiauzite in stiinta.

Asta si pentru ca de fapt acesta urmareste sa puna bazele unei noi oranduiri sociale prin infiltrarea propriilor creatii in randurile societatii. Indivizi cu doua inimi si implicit abilitati sporite, maini umblatoare controlate prin telepatie de un creier scufundat in lichid amniotic, replici clonate dupa sotia sa ajunse la versiunea a 5-a, laboratoare si fabrici secrete fara de care treaba nu ar putea avea loc, experimente pe subiecti autisti obtinuti in laborator, nu pentru a afla un antidot al bolii sau un tratament, ci pentru a descoperi ce o genereaza si cum ar putea-o provoca la altii. Astfel, in ceea ce priveste studiul autismului, acesta urmareste activarea doar a anumitor portiuni neuronale responsabile cu mentinerea actiunilor dorite a fi duse la indeplinire. De exemplu ar putea obtine indivizi capabili de a munci rutinat intr-un sector, si doar acolo, dar cu o productivitate si o eficacitate extraordinara. Si lista nebuniilor continua.

O carte a la Jonathan Maberry, in care personajele principale calca totul in picioare, chiar daca o mai iau si in freza cate un pic, conform tiparului cunoscut, totul directionat spre un final (asteptat) fericit. Prea multa profunzime Frankie nu are, insa nici autorii nu staruie asupra lui, avand in vedere si conditionarea lui de a nu-si putea rani creatorul. Oricum accentul cade pe actiune, avem si doi criminali in serie, si pe eforturile politiei de a-i indentifica si a-i prinde, decat pe constructia personajelor sau alte aspecte legate de constructia unui scenariu.

Inca din acest volum sunt aruncate semintele pentru cartea urmatoare, seria numarand nu mai putin de 5 volume. Per total nu sunt prea multe de spus, de subliniat doar, ca nu este o carte peste ce am citit in ultimii ani de Koontz, tradus la Rao sau Lider (exceptand seria Odd, la care nici nu vreau sa ma gindesc) ci se plaseaza undeva mai dedesubt.

Revenind la ideea de carte fara o poveste care nu se ridica la nivelul precedentelor, scriitoarea a incercat sa schiteze o tentativa de complot, insa s-a indragostit asa de tare de ideea pe care incerca sa o detalieze in cel mai mic amanunt (boring rau!) ca pe parcurs a uitat sa-l concentreze cum trebuie. Timp de 400 de pagini suntem invartiti in cerc in jurul acelorasi teorii. In timpuri stravechi existau ritualuri prin care ostenii regatului, in urma sacrificarii anumitor animale, le puteau prelua sufletele suferind o transformare, evidenta, la nivel psihic. Activitate pe care o intalnim si in Paladinul Sufletelor, cu precizarea ca se putea folosi sufletele oricaror animale iar spiritul acestora se putea transmite chiar de-a lungul mai multor generatii. Existau samani si triburi care se ocupau cu asemenea ritualuri si pina aici toate bune si frumoase, pina cind s-a pornit un mare razboi intre oamenii posedati de spiritele animalelor si o rasa conlocuitoare.

Ei bine, cum va spuneam trebuie sa va faceti comod si sa va inarmati cu rabdare pentru ca scriitoarea invarteste si suceste pe toate partile, in cele mai mici amanunte, ritualurile stravechi, chipurile pregatind terenul pentru intriga principala a romanului. Care intriga nu prea exista! Sau poate este data in vileag mult prea devreme. Spun asta pentru ca deja pe la pagina 100 incepi sa vezi imaginea principala si pina la final se adauga cite o spita (nesemnificativa, chiar sacaitoare), finalul fiind aproape lipsit de acea mobilizare necesara, de acea revelatie mai mica sau mai mare, numai buna pentru a te convinge ca nu ai citit degeaba pina atunci. Chiar nu a fost cazul. Cred ca daca ramaneam cu 200 de pagini lecturate eram mai castigat si la impresie si ieseam mai bine si cu timpul, decat dupa ce l-am terminat de parcurs. Am mai remarcat ca sunt subliniate in dese rinduri si scoase in evidenta (devenind aproape exasperant la un moment dat) spiritul de sacrificiu si cel al datoriei si camaraderiei care-i stapaneau in timpurile stravechi pe vechii luptatori ai regatului spre deosebire de situatia de fata cind aceste aspecte (mai degraba ritualuri) au fost date uitarii.

Un  minus major al cartii este  lipsa, aproape totala, a unui personaj negativ. Exista o incercare de asa ceva, dar personajul in fond, in afara de vreo doua-trei manipulari, nu savarseste nicio crima evidenta si nu are nici portretul unui adevarat raufacator. Si nici macar nu incearca sa ridice vreo pretentie in acest sens din pacate.

Totusi recunosc ca exista si citeva puncte forte ale romanului. Ca de obicei Bujold construieste dialoguri savuroase, inteligente, si niste personaje care se simt a fi naturale si in elementul lor. Din punctul asta de vedere nu prea am ce reprosa, totul parand fara cusur. La fel ca in volumul trecut, legatura centrala de dragoste ce se dezvolta intre doua dintre personajele cheie ale romanului de fata, Ingrey, posedat de un spirit lup, si Ijada, exercita o atractie aparte asupra cititorului oferindu-i parca iluzia de a participa direct (din interiorul cuplului) la trairile celor doi. Totusi nu pot trece cu vederea nici dezamagirea traita cand am constata ca lupul din Ingrey nu a fost exploatat mai mult iesind o singura data la iveala, in final, intr-o scena si mai putin spectaculoasa decat m-as fi asteptat. Un alt fenomen interesant, dar de asemenea intalnit si in celelalte doua scrieri, este ritualul prin care sufletul mortului este luat de unul dintre cei cinci zei ai localnicilor. Cate un animal specific fiecaruia este ales si adus de catre un ucenic apartinand zeului respectiv si animalul care se indreapta spre cel decedat hotaraste in gradina cui va merge acesta .

Cum mi s-a dovedit (ca de asta m-am si hotarat sa termin seria Chalionului) exista si pareri pozitive legate de aceasta carte, lucru oarecum inevitabil. Exista posibilitatea sa fi fost eu prea critic, insa ramane certitudinea ca m-am simtit dezamagit. Nu se ridica nici pe departe la inaltimea primului volum, ce sa mai vorbim de al doilea.

Dar sa nu ma intind prea mult si sa vedem ce impresia mi-a lasat “Cowl“-ul lui Neal Asher. Debutul romanului mi-a lasat impresia ca ar fi unul mai greoi, prezentarea personajelor alternand cu mici interludii unde apar mentionate si alte fiinte, in mod cert nu prea umane.

Ne gasim in secolul 23, cind omenirea avansata din punct de vedere tehnologic (desi pe wikipedia se spune tocmai invers), este totusi nevoita sa iasa pe strada cu mastile de gaze, mai ales cei din cercurile inalte ale societatii, datorita transmiterii foarte usoare a virusul HIV dar nu numai. Acesta din urma este capabil sa ramana circa o ora in afara organismului si dispune de o transmitere la fel de usoara ca hepatita A, statul fiind nevoit sa apeleze in mod implicit la aplicarea unor reguli de igiena foarte stricte.

Polly, o practicanta e celei mai vechi meserii din lume, un pic cam tinerica ea asa, se vede implicata intr-un experiment ce depaseste barierele timpului. Cowl este un savant creat pe cale artificiala, in urma unui progres fortat (descrierea sa mi s-a parut unul dintre punctele forte ale romanului; totusi abia pe final se ofera mai multe detalii asa ca aveti de asteptat), si dupa cum era de asteptat este dotat cu cele mai performante gene ale timpului sau. El duce un razboi personal cu cei din Dominionul Heliotan, o rasa misterioasa si aproape la fel de inteligenta si inovatoare ca si Cowl insusi, rasa care la randul ei se afla in conflict deschis cu Umbratanii.

Actiunea romanului merge pe doua directii, una in care sunt surprinse aventurile lui Polly, de care nu poti pur si simplu nu poti sa nu te atasezi, si cealalta ce urmareste evolutia lui Tack, un ucigas profesionist programat (la propriu prin implantarea unui soft la nivel cerebral) sa nu simta nimic, doar sa faca orice este necesar pentru a-si indeplini obiectivul. Unul dintre atu-urile clare ale scriitorului mi s-au parut a fi aceasta constructie credibila a personajelor centrale de care te atasezi cu usurinta si care iti trezeste in mod natural curiozitatea si imboldul de a merge mai departe cu lectura. Actiunea are un ritm deosebit de alert ( cei in cautare de asa ceva vor fi foarte satisfacuti ), si daca debutul romanului este nitel cam brusc, pe parcurs ne sunt oferite detaliile si informatiile necesare pentru a ne lamuri asupra razboiului dintre cele doua rase si experimentele nebunesti, cel putin la prima vedere, ale lui Cowl cu un rol important in intriga romanului.

Este o carte in care sunt prezenti si o serie de termeni stiintifici si se jongleaza cu o gama variata de idei, uneori mai greu de abordat (unde s-ar putea intimpina ceva dificultati), insa nu ar fi chiar in abundenta, ci mai degraba presarate in mod fericit pe alocuri. Este vorba mai ales de momentele in care se urmareste explicarea calatoriei in timp si de efectele pe care le cauzeaza aceasta asupra universurilor paralele ce se nasc si se divid la momentul initial al teleportarii.

Pe mine nu m-au deranjat in mod special, mai ales ca ma asteptam din ce se descrie pe coperta-spate la un scenariu de tip space opera. Ori realitatea din roman este cu totul alta. Mai avem parte si de diverse ere din evolutia vietii de pe Pamant cu o descriere si constructie bine puse in scena. Cind ai impresia ca la pasul urmator nu va mai exista ceva care sa te surprinda, ei bine, gresesti. Autorul nu se zgirceste in a oferi numeroase descrieri de animale preistorice, cunoscute, sau nu, si mai mult, nici momentele inedite nu sunt date la o parte.

Pentru a-si duce experimentele pina la capat Cowl se foloseste de o fiinta inspaimantatoare si nesatula, de o ferocitate neegalata in galaxie, Fiara Tor, ce poseda dimensiuni impresionante (de nivel planetar, ca sa va puteti face o idee) si un apetit pe masura. Prin urmare eliminarea sa din joc este o adevarata provocare pentru Heliotani, posibilitatea de a se confrunta cu o anhilare totale a rasei acestora nefiind asa de scazuta.

Este un roman al tradarilor si manipularilor, nimic nu este ceea ce pare si oricind pe pagina urmatoare va poate astepta cate o mica rasturnare de situatie. Confruntarea dintre Heliotani si Umbratani este una nemiloasa de o cruzime iesita din comun, multa vreme cititorul necunoscand motivele acestui razboi si neputandu-se implica emotional pentru a sprijini vreuna dintre tabere.

O surpriza mare, si nu in sensul bun, a fost atunci cind am descoperit ca de la pagina 256 se sare la pagina 273. Sa mai detaliez ce dezamagit am fost? Cred ca se intelege de la sine. Totusi am mers mai departe si bine am facut.

Cartea se pare ca e cam singura care nu se gaseste plasata in universul “Polity“, comun celorlalte romane si povestiri ale scriitorului, populat de androizi, de inteligente artificiale ce stapanesc lumi intregi, extraterestri, calatorii in timp, etc. Si desi multi spun ca romanele sale se incadreaza in curentul space opera, se pare ca exista elemente definitorii care l-ar incadra intr-un subgen denumit postcyberpunk.

“Cowl” mi-a lasat impresia unei carti foarte bune ce are sanse, prin constructia sa, actiunea continua si frenetica si galeria diversa de personaje, sa fie placuta si savurata de aproape oricine se hotaraste sa o lectureze.

The Family Trade e o carte micuta si totusi mi-a luat mult sa ma hotarasc daca mi-a placut sau nu. De fapt, mi-a luat foarte mult – inca nu stiu. Se poate sa fie din cauza ca am citit-o cand eram bolnava, iar febra nu e tocmai propice pentru receptatul literaturii; se poate sa fie din cauza ca pur si simplu nu ofera nimic impresionant, cu toate ca bucatelele luate separat suna bine.

Miriam este jurnalista si cam la 5 pagini de la inceputul cartii e concediata pentru ca descopera o operatiune de spalare de bani in care, din pacate, e implicata si compania pentru care lucreaza. Cateva pagini mai incolo, primeste o cutie cu obiecte apartinand mamei ei naturale, care fusese gasita moarta cand Miriam era doar un bebelus, si face greseala sa se uite cu atentie la un pandantiv… dupa care se trezeste intr-o padure in care niste tipi prietenosi calare, inarmati cu mitraliere, vor s-o salute.

Ceva mai incolo, situatia se lamureste: Miriam este de fapt originara dintr-un univers paralel cu al nostru, iar mama ei a fost ucisa pe Pamant in timp ce incerca sa fuga din mijlocul razboiului civil din Gruinmarkt. Tara e guvernata de un rege, numai ca liderii de facto sunt Clanul – o familie de calatori intre lumi care fac bani transportand diverse lucruri intre Gruinmarkt si SUA… mai exact, droguri si tehnologie. Cand plimbi heroina printr-o lume medievala nu ai probleme cu brigada antidrog, iar televizoarele de import din New York se vand pe bani buni catre seniorii plictisiti din castele de piatra stil secol 16. Iar cand in mijlocul masinatiilor apare o mostenitoare pierduta in urma cu 30 si ceva de ani multi oameni se enerveaza…

Miriam e un personaj interesant si, cu cat trece mai multa vreme de cand am citit cartea, incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult. O americanca moderna si independenta nu se integreaza prea bine intr-o lume in care doamnele poarta rochii cu crinolina, se ocupa cu balurile si receptiile si se marita dupa cum le indica familia… dar asta se dovedeste a fi un avantaj atunci cand incep tentativele de asasinat. Atitudinea ei face toti banii: daca nu poti sa iesi din sistem, bate-i cu armele lor (desi “batalia” propriu-zisa va fi abia intr-un volum urmator).

Personajele secundare sunt ok, dar nu tocmai impresionante. Barbatii nu stau prea bine la capitolul caracterizare: ducele Angbard e il capo di tutti capi, capul familiei Lofstrom (din care face parte si Miriam) si practic Donul mafiei locale a drogurilor, dar nu reuseste sa para prea credibil ca personaj dur; Roland e un fost rebel, scolit la Harvard si cu tentative de reformare a sistemului politic si de afaceri din Gruinmarkt, potolit intre timp de familie, dar suspiciunile lui initiale privind nou-venita dispar putin prea repede.

Femeile sunt ceva mai bine conturate: Olga pare o gasculita care asteapta sa prinda o partida buna la maritis, dar nu e chiar asa, Kara, una dintre doamnele de companie a lui Miriam, este o adolescenta care se comporta corespunzator, ca o fata de 17 ani implicata in evenimente care o depasesc, iar Brilliana (cealalta doamna de companie) este chiar mai si simpatica din cauza varstei putin mai inaintate si a faptului ca, neobisnuit pentru o femeie din Gruinmarkt, isi doreste o viata pe Pamant. Avand in vedere ca e o carte scrisa de un barbat, e si mai de apreciat faptul ca personajele feminine au iesit atat de bine.

Surpriza mea a fost ca, dupa ce aproape ma decisesem sa nu-mi bat capul cu volumele urmatoare… povestea a inceput sa devina promitatoare. Ignorand o poveste de dragoste care porneste prea repede si putin credibil, finalul cartii aduce surprize placute: Miriam vede sistemul politic de secol 16 intr-o maniera surprinzator de moderna si planurile ei de one-woman-revolution suna demne de urmarit, iar Brill a devenit incet-incet personajul meu preferat, iar viitorul ei de tanara cu educatie medievala in mijlocul New York-ului pare al dracului de interesant.

Stross a scris pana acum 5 din cele 6 carti din serie, dar inca nu m-am convins ca merita banii, asa ca o sa o iau usor-usor. La comanda urmatoare, doar volumul 2.

In orice caz, cu ceva tot m-am ales de pe urma documentarii privind cartea de fata: Charles Stross pare un tip foarte simpatic. Nu e cel mai bun motiv pentru a citi cartile unui autor… dar e motivul meu si tin la el, asa ca data viitoare cand scot e-book readerul de la naftalina o sa caut si Accelerando pe hard. Cine stie, poate o sa am o surpriza placuta.

“

WARNING! Vă previn de la început că este o diferenţă vizibilă între primul roman şi continuarea sa. În “The Fall of Hyperion”, Dan Simmons renunţă la simplitatea clasică din “Hyperion”, care se concentra pe poveştile pelerinilor, spuse pe rând. De această dată, acţiunea sare dintr-un loc în altul, purtându-ne de de pe planeta asediată pe Tau Ceti Center, capitala Hegemoniei şi cartierul general al armatei, pe planeta Ordinului Templier, printre roiurile de comete ale atacatorilor extratereştri, în lumea virtuală a Inteligenţelor Artificiale (IA) etc.

Tabloul general al Hegemoniei umane este mult mai clar acum, cu toate minunile pe care Simmons ştie să le inventeze: planete extrem de variate, râul Tethis, care curge prin mai multe lumi (graţie portalurilor), promenada care trece prin toate cele 200 de planete, râul care curge în sus de pe un asteroid către orbita acestuia, planeta-pădure a templierilor, cu oraşe construite în copaci imenşi, o IA care vorbeşte numai în koani zen.

Intriga se complică, sunt aruncate în joc teme noi şi, în general, romanul capătă o complexitate narativă care poate fi simţită ca o ruptură faţă de “Hyperion”. Lucrătura este atât de complicată încât, la o primă lectură, unele iţe îţi scapă şi abia la o a doua lectură observi că ele sunt acolo, ceea ce poate crea iniţial o frustrare cititorului. (Eu una aşa am păţit şi, din reacţiile citite de-a lungul timpului în legătură cu “The Fall of Hyperion”, am constatat că nu am fost singura).

Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm să primim toate răspunsurile, pentru că Simmons şi-a lăsat loc de continuări (“Endymion” şi “The Rise of Endymion”).

LA SUBIECT! În “The Fall…”, Simmons reînnoadă povestea de unde o lăsase: pelerinii de pe planeta Hyperion tocmai ajunseseră la Mormintele Timpului, misterioasele artefacte extraterestre în jurul cărora timpul suferă perturbări, planeta este luată cu asalt de navele invaziei extraterestre, iar Hegemonia umană se pregăteşte să facă faţă  războiului, care se anunţă a nu fi unul periferic, legat de Hyperion, ci o confruntare ce ameninţă toate cele 200 de planete.

Conducătorii Hegemoniei analizează cea mai bună strategie pentru a înfrunta asediul, asistaţi de TechnoCore (Inteligenţele Artificiale independente de omenire dar care continuă s-o ajute). Aflăm însă că în rândurile IA-urilor există trei facţiuni, cu atitudini diferite faţă de umanitate şi cu viziuni diferite privind viitorul acesteia; ajutorul acordat de inteligenţele artificiale oamenilor devine dintr-odată o potenţială vulnerabilitate.

Nici pelerinilor nu le merge mai bine: ajunşi în valea “Mormintelor Timpului”, sunt siliţi de împrejurări să se despartă şi să se confrunte singuri cu creatura numită Shrike.  Unii dintre ei vor face nişte descoperiri surprinzătoare despre adevărata miză a războiului, despre adevăraţii adversari, despre Shrike (ce este, cine l-a trimis).

După părerea mea, Shrike este (anti)eroul perfect: cu cât aflăm mai multe despre el, cu atât ştim mai puţin. Aflăm cine l-a trimis înapoi în timp – şi răspunsul la această întrebare e surprinzător – aflăm că personalitatea creaturii a fost modelată după cea a unei fiinţe umane dar asta nu ne ajută cu nimic să îi anticipăm acţiunile sau să le înţelegem.  Shrike nu vorbeşte, nu avem acces nici la procesele sale de gândire, ba, mai mult, nu se ştie cine îl controlează (fiecare victorie din prezent înclină balanţa viitorului înspre o tabără sau alta şi ca urmare şi controlul creaturii se mută de colo-colo).

În acest climat în care toată lumea suspectează pe toată lumea, avem comploturi, trădări, răpiri, avem strategii construite pe presupunerea că personajul desemnat să facă un lucru va trăda şi va face exact contrariul. Sunt câteva momente extrem de tensionate, alte câteva în care totul pare de-a dreptul pierdut şi un final bine construit, cu excepţia faptului că mizează un pic cam prea mult pe coincidenţe şi pe rezolvarea lucrurilor în ultima secundă posibilă. (Adică e puţin cam tributar filmelor de suspans americane sau poate sunt eu cârcotaşă).

REPLICA PE CARE NU VREI S-O AUZI.

“Ştii că nenorocitul de Shrike este chiar în spatele tău?“

GIMNASTICĂ PENTRU CREIER.

Înafară de asta, The Fall of Hyperion pune câteva probleme interesante:

- eşti trădător dacă distrugi lucrul la care ţii tocmai ca să îl salvezi?

- este benefic pentru omenire să terraformeze planetele pe care se instalează sau ar fi mai bine să se adapteze la specificul lor, pentru a evita uniformizarea?

- poate omenirea să evolueze către o conştiinţă globală, Punctul Omega, care să fie Divinitatea? (căci, ca şi cum n-ar fi destul de complicat, mai avem şi nişte zeităţi pe aici).

- către ce trebuie să evolueze relaţia dintre om şi divinitate? (de la supunerea absolută cerută de Dumnezeul lui Abraham, care cere sacrificarea fără ezitare a fiului iubit, la sacrificiul părinţilor în locul copiilor şi apoi către ce? către refuzul omului de a se mai sacrifica?) Problema necesităţii evoluţiei raporturilor dintre om şi divin odată cu evoluţia societăţii mie mi se pare un subiect valabil de dezbatere şi bravo lui Simmons că l-a abordat, numai că răspunsul final pe care îl dă el este jenant de dezamăgitor, iar unele dintre exemplele date pe parcursul raţionamentului mi se pare că nu prea stau în picioare.

- poţi să refuzi să fii (Dumne)zeu? mai ales dacă ai de ales între asta şi a muri de o moarte care te-a mai ucis odată?

CONCLUZII ŞI CONTUZII.

În fine, ca să conchid, The Fall… este o carte complexă, care pune probleme interesante, oferă răspunsuri la unele dintre întrebările ridicate în Hyperion şi te lasă cu alte curiozităţi nesatisfăcute. Mi se pare puţin cam prea lungă; unele episoade, în special cele legate de centrul de comandă al Hegemoniei, puteau fi comasate sau puteau lipsi (şi nu zic asta fiindcă sunt fată şi nu îmi plac războaiele, da chiar se cam bate apa în piuă pe alocuri). Unele dintre teoriile lui Simmons sunt cam şchioape sau lipsite de finalitate dar acţiunea este suficient de antrenantă ca să compenseze. Finalul este extrem de tensionat dar se bazează parcă o idee prea mult pe convergenţa fericită a unor evenimente ce implică planete diferite şi personaje asemenea.  Oricum, per ansamblu, stă bine în picioare alături de Hyperion, ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre următoarele două cărţi din serie. Dar despre asta, altădată.

PENTRU CINE VREA SĂ ŞTIE.

♦”The Fall of Hyperion” a câştigat premiul Locus în 1991. A fost nominalizat şi pentru Nebula în 1990.

♦Ca şi “Hyperion”, “The Fall…” este un omagiu adus poetului englez John Keats. În poemul său “Hyperion”, Keats a scris despre lupta dintre titanii conduşi de Cronos (zeul timpului) şi noii zei. Neavând prea mare succes cu poemul, s-a apucat să scrie o altă variantă, intitulată “The Fall Of Hyperion”, în care povestea ne este relatată de poetul însuşi, condus de Moneta, zeiţa memoriei. Aşa se explică structura narativă a romanului “The Fall Of Hyperion” şi apariţia anumitor personaje. Tot de aici şi-a extras Simmons teoria conform căreia poeţii sunt cei mai aproape de natura divinităţii.

Marian Coman va fi prezent cu urmatoarele volume la targ :

“Nopti albe, zile negre” – Tritonic, 2005

“Testamentul de ciocolata“- Tritonic, 2007

“Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri”- Tritonic, 2006

“Antologia Millennium” – Millennium Press, 2009 –  cu povestirea “Crama lăutarilor” - 

——————————————————————————————————————————-

Nume si prenume* : Marian Coman

Data si locul nasterii :21 mai 1977, Mangalia

Debut : ”Drumul spre iad” – în suplimentul „Supernova” al cotidianului „Evenimentul” din Iaşi.

Ocupatii : Prozator, eseist, jurnalist şi editorialist român,

Prezent în volumele colective :

Romania SF 2001 (Ed. ProLogos, 2001), Quasar 001 (Ed. MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturala Noesis, 2002), Liternet (Ed. Liternet 2002), Alte lumi, alte legende (Ed. MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005), Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Ed. Tritonic, 2006) şi Millennium Est (Ed. Millennium Press, 2007), Antologia Millennium (Ed. Millennium Press, 2009)

Romane publicate:

“Nopti albe, zile negre” – Tritonic, 2005
“Testamentul de ciocolata” – Tritonic, 2007

Premii:
Premiul de incurajare al Conventiei Europene de Science-Fiction 2006, premiile Kult pentru “cel mai bun volum de debut” 2005, etc.

——————————————————————————————————————————-

1.Romane memorabile citite recent:

*Anthony Burgess – “Portocala mecanica”

2.Ati recomanda autorii romani de sf & f si urmatoarele lor romane :

* Catalin Sandu – “Fragmentalia sau Penultimul Razboi Mondial”
* Liviu Radu – “Waldemar”
* Dan Dobos – “Abatia”
* Michael Haulica – “Asteptind-o pe Sara“

3.Sperati sa apara publicat in Romania intr-un viitor apropiat:

* un volum de povestiri semnate de Doru Stoica

4.Reeditari sf & f pe care le considerati necesare:

* Don Simon – “Impotriva Satanei”
* Catalin Sandu – “Fragmentalia sau Penultimul Razboi Mondial”

5.Proiecte de viitor:

O noua carte. Inca nu stiu care. Sa vedem care s-o coace. Sa fie romanul? Sa fie volumul de proza scurta?

6. Bonus legat de autori romani, editari si reeditari:

Sint de parere ca exista texte publicate in revistele anilor ’90 (Anticipatia, JSF) care stau nevalorificate. Povestiri semnate de Doru Stoica, Laurentiu Turcu, Aurelius Belei, Danut Ivanescu samd peste care se asterne praful si care ar putea constitui materia prima – daca nu pentru colectii de autor – macar pentru citeva antologii remarcabile.

——————————————————————————————————————————-

“Dying inside“, romanul scris de Robert Silverberg în 1972, relatează de fapt momentul în care puterile extrasenzoriale ale lui David Selig intră într-un declin ireversibil. Este o povestire tristă, în mod egal patetică şi atunci când Selig îşi plânge de milă şi atunci când glumeşte în mod forţat pe seama sa şi a jalnicei sale vieţi. Personajul nu inspiră aproape nicio urmă de simpatie, nici când îşi reaminteşte greşelile sale, nici când suferă de telepatie ca de un păcat, nici când încearcă să îşi imagineze dacă există o viaţă după pierderea darului. Mie cel puţin mi-a fost extrem de greu să îl compătimesc pe acest om dar am fost cumva atinsă de melancolia ce se degajă din întregul roman.

La 40 de ani, Selig este un ratat, fără o ocupaţie stabilă, fără familie, fără prieteni şi fără rost în lume. Relaţia sa cu propriul talent este una extrem de complicată: Selig îşi urăşte darul, însă urăşte în mod egal pierderea acestuia, pentru că telepatia era singurul lucru care îl făcea special. Talentul său ascuns l-a izolat de oameni dar i-a oferit în acelaşi timp momente de extaz privat. L-a pus în contact cu bogăţia minţilor umane dar şi cu laturile întunecate ale acestora, laturi de care uneori nici posesorii minţilor respective nu erau conştienţi. Dovedind că ştie mai multe decât ar fi fost firesc sau neputând el însuşi să suporte ceea ce “citea” în minţile altora, reuşeşte să ruineze orice relaţie, de orice tip, cu alt semen.

Acum, după o viaţă în care a spionat prin capetele altora cu vinovăţie dar şi cu încântare, Selig ajunge să se întrebe dacă nu şi-a irosit cumva talentul în mod inutil, dacă nu ar fi trebuit să îl folosească într-un mod mai profitabil pentru sine sau pentru alţii şi dacă, de fapt, singurătatea şi ratarea sa sunt un rezultat direct al puterilor telepatice sau nişte hibe ale firii sale, ce s-ar fi manifestat oricum.

Paranteză. Cea mai frumoasă scenă este aceea în care Selig îşi reaminteşte o vară din copilăria sa, când, aflat la ţară, spionează minţile celor dimprejur, inclusiv aceea a unei albine, a unui păstrăv şi, apoi, mintea unui fermier taciturn şi posomorât, pe care micul David îl compară cu gardienii nazişti. Spre surpriza sa, descoperă însă că omul cel retras trăieşte în armonie cu natura şi este mulţumit cu viaţa lui simplă, fiind una dintre cela mai împăcate fiinţe pe care Selig le va întâlni vreodată.

Întrebări cu răspunsul la purtător. Cartea m-a lăsat cu câteva întrebări, două ce rezultă din povestea în sine şi alte două care nu sunt abordate ca atare dar care mi-au venit inevitabil în minte:

1. Când citeşte lucruri neplăcute în minţile celorlalţi, David Selig vede ceea ce gândesc/percep ceilalţi sau se vede de fapt pe el însuşi? Intervine “cititorul” în “citire” sau nu? (Silverberg este de o minunată ambiguitate la un moment dat).

2. Există viaţă după pierderea darului şi, dacă da, cum este acea viaţă? (iarăşi, Silverberg dă nişte indicii dar va trebui să citiţi cartea ca să vedeţi).

şi

3. Ar putea oare cineva să accepte o viaţă alături de o persoană care i-ar cunoaşte orice gând, ba chiar orice mişcare a subconştientului? (Mie mi se pare de nesuportat, mai ales că orice om are gânduri cu care se ruşinează sau gânduri pe care el însuşi le recunoaşte ca fiind nedrepte).

4. Trebuie să ţii cont de toate gândurile unei persoane, de toate impulsurile pe care i le citeşti sau numai de acelea pe care aceasta şi le asumă şi pe baza cărora acţionează? Mai explicit: contează mai mult că te iubeşte şi îţi arată asta sau faptul că se simte, în mod trecător, exasperată de tine? (Eu aş zice că atitudinea asumată este cea care contează şi nu micile sau marile exasperări, deşi ar probabil dificil să faci abstracţie de ele odată ce le-ai auzit).

Telegrafic despre autor. Nominalizat pentru Hugo şi Nebula pentru “Dying inside”.♦ Are la activ mai multe premii prestigioase, acordate pentru povestiri şi nuvele, după cum urmează: 1969 – Hugo pentru “Nightwings”; 1970 – Nebula pentru “Pasagerii”; 1971 -Nebula pentru “Veşti bune de la Vatican” (toate trei traduse de Nemira în anii 90, în volumul de povestiri “Pasagerii” şi, presupun, reluate în volumul “Vatican, ultimul conclav” în 2006); 1975 – Nebula pentru “Born with the dead”;  1986 – Nebula pentru “Sailing to Byzantium”; 1990 – Hugo pentru “Introducem un soldat. Apoi: încă un soldat” din colecţia de povestiri “Poarta timpului”, (publicată şi de Nemira în anii 90). ♦În 1971 a primit Nebula pentru romanul “Timp al schimbărilor” (tradus în România de defuncta editură Pygmalion). ♦A scris romane împreună cu Isac Asimov, printre acestea “Căderea nopţii”, “Omul Pozitronic” şi “Băieţelul cel urât“, traduse în limba română la editura Teora. ♦În România au mai fost publicate romanele “Omul stocastic” – editura Vremea, 1997 şi “Joc crud” – editura Graphis, 1995. ♦ Eu personal aş mai recomanda şi romanul “The Book of Skulls”, care  mi-a plăcut teribil.

” [...] O lume fara fluturi – al caror rol in viata florilor este bine cunoscut – nu poate fi decat mai urata, mai rea si mai saraca decat cea populata in mod natural de aceste fiinte diafane [...] Suntem solidari cu eforturile artistilor dintodeauna de a cultiva, in pofida tuturor vicisitudinilor, imaginea pozitiva a fluturilor si marea traditie lepidopterica, adica frumusetea, elevatia spirituala si fantezia neingradita”.

Pare serios acest “manifest” al autorilor, nu? Atat cat poate fi el de serios atunci cand vorbim de imaginarea unei lumi a fluturilor, oranduita dupa structurile sociale umane, marcata atat de placerile cat si de intrigile si dramele acestora. Doua taramuri, unul al luminii, solar si plin de culoare, celalalt al noptii, la adapostul intunericului si al misterelor, guvernate de sase demiurgi povestitori, licurici, tainici ghizi si calatori prin negurile istoriei acestui neam ale carui batai de aripi pot imprastia frumusetea, expresie a sublimului si delicatetei, sau pot prevesti macelul.

Asadar, doua tabere (fieacare traind dupa filosofia, politica si sub conducerea mai mult sau mai putin inspirata (divin) a indrumatorilor lor), care niciodata nu se intalnesc, caci existenta lor depinde de o raza de lumina sau de orbul noptii, isi incalcesc destinele (sau antenele), isi ascut armele (sau poate aripile), isi strang ostenii (si aliatii, ce se pot misca in voie pe axa ce desparte zenitul de nadir) si se avanta falfaind frenetic intr-o lupta apriga, pornind de la, ce altceva?, decat o galceava nascuta din invidia unei noctambule care voia sa-si etaleze si ea frumusetea in vazul tuturor, si a unei intrigi “de palat”, care incurca itele amoroase si naste pasiuni controversate.

Sa-i cunoastem, totusi, macar putin, pe actorii principali ai acestei povesti, care si-au jucat cat de cat rolurile (pre)destinate (caci de adaugarea particulei “pre” s-au ocupat licuricii, odata ce l-au creat pe tartorul mesager, Cavalerul Oranj de Oran):

Ochi de Paun – Saturnia Pyri- filosof, eseist, poet in momenete de slabiciune, motiv pentru care i se spune uneori “Ochi de Paunescu”. Manifesta o atractie suspecta fata de Molie (aceasta din urma fiindu-i consoarta), care i-a stimulat apetitul pentru comploturi si urzeli abjecte. Respecta cu sfintenie Sabatul. Sufera de melancolie si saturnism, in urma intoxicatiei cu plumb din Minele Alchimistilor Noptii. Teoretician de geniu al Raului, adept al Razboiului Stelelor.

Cap de Mort – Acherontia Atropos – Cardinalul Curtii, Cavaler de Acheron (pentru cei care nu stiu: unul dintre raurile Infernului), mafiot, violator, criminal. Cunoaste magia alba, este initiat in magia neagra, ba chiar si in cea multicolora, care insa nu prea i-a fost de ajutor. S-a consacrat ca Magician Negru. Recitator eminent de poezie. Model pentu poezia “The Sphix” a lui Edgar Poe. Manipulator, are puterni paranormale. Nume de cod: Printul Neantului. Interventionist, adept al razboiului total.

Catocala-Electa-Parsiva – arivista, paranoica, santajista, se compara deseori cu fotomodelele din Vogue, Cosmopolitan si Elle. Ii place sa fie apelata pe numele ei mic; se stendhalizeaza cand i se spune altfel decat “Aleasa”. Limbaj abject si sublim, de femeie fatala cazuta in mizerie.

Molia – tarfa palatului, si sotia celui cu multi ochi, fosta camerista, servitoare, femela de consum, nelipsita de la toate actiunile curtii Tenebrelor. Se parfumeaza cu naftalina, si esente de tutun fermentat spre a trezi instinctele bestiale ale lui Cap de Mort care, pe cand era inca in pupa, a violat-o la betie. Agenta a disolutiei, mare prostituata, supusa tuturor greselilor, este insasi Izabel din Apocalipsa, locul de nastere: Babilon.

Admiralul- zis si Nelson- nume stiinfitic: Vanessa Atalana, pentru ca isi iubea intr-atat sotia incat, la casatorie, luase numele acesteia. Limbaj profetic, stimulat de florile de cucuta si scurtele prize (sau, mai degraba, reprize) de tutun. Se foloseste de razboi crezand, cu sinceritate, ca va reinstaura pacea eterna.

Vanessa Redgrave- fisa clasificata sub numele de Vanessa Cardui. Este regina diurnilor. Recasatorita.

Regisor – Polyomantus Icarus. Este mai mereu insotit de trambita sa cantand, oricand se iveste vreo ocazie favorabila, serenade. In acest fel a sedus o multime de femele, abandonandu-le apoi unor reverii si promisiuni inselatoare. (Pen)ultima victima- Reginita. Pe cat de inconstant pe plan afectiv, pe-atat de repede isi pierde capul in pasiuni. Ambitios, infantil, bantuit de vise si de utopii eroice, este, de fapt, un fricos inchipuit, de un albastru infinit.

Reginita- si-aicea ne oprim, facem stop-cadru, caci ea se sustrage elegant de la descrieri, ca sa nu spulbere misterul si speranta frumusetii sale neasamuite, la fel neasamuite ca si darul pe care-l poarta in suflet, acela de a implini orice dorinta. Lesne de inteles de ce ea e miza razboiului fluturesc, nu?

Cu asemenea actori, care mai de care mai problematic si cu conflicte puternice, ba complexe in toate puterea cuvantului, cu asemenea licurici povestitori, ghidusi, ironici, ascutiti la limba (imprimand si o nota de absurd satiric, absolut “delicios”) dar care stiu sa impleteasca frumos poezia cu o naratiune in forta, alerta (dand nastere unei balade istorico-fantastica) ca bataia vibranta a aripilor de fluturi, si la fel de zglobie si ludica precum acestia, cartea reuseste sa fie o delectare intelectuala, “vizuala”, fantezista.

O lectura devorata (cam asa cum fluturii de noapte devorau cu nesat aripile fragile si corpurile plapande ale fratilor de zi) cu foarte mare placere. Si, mai mult decat o lectura amuzanta, imaginativa si chiar interesanta (in care-si fac loc referinte literare, stiintifice, cadre din lumea reala, contemporana, impreuna cu viciile si virtutile ei) mi-a lasat senzatia unei scrieri pritocite, bine asezate, un text compact si coerent, desi foarte incarcat (lasandu-mi uneori impresia ca autorii au supralicitat, compensand…), care nu si-a prea tradat menirea. Si structura cartii este inedita, gandita, fiecare capitol continuand si aprofundand cate un vers din balada de inceput a povestii (ca sa nu mai spun de… bibliografia de la sfarsit).

Cu toate acestea, sunt doua aspecte care nu mi-au falfait cum trebuie pe la urechi:

* nu-s satisfacuta deloc de final- dar deloc! Cer continuare, negresit!
* flutureii nu s-au prea comportat in baza naturii lor duale (sa zicem ca Cap de Mort a fluturit in poveste dupa scenariu, imbortosind-o fara prea multe regrete pe Reginita Imaculata (de-asta vreau eu continuare! ), sau si Molia decadenta, si-a jucat si ea partea bine).

Volumul a aparut in 2005, in Colectia Ego a Editurii Polirom, iar eu, desi ma felicit acum, nu prea stiu cum am ajuns in posesia lui- marturie a comportamentelui destrabalat de cititoare curioasa, care uneori mai da si roade (neasteptate).

Primele doua capitole din carte si mai multe detalii despre scriitori le puteti citi si pe liternet.ro.

(Later update: Cartea o gasiti aici la reducere.)

]]> http://www.cititorsf.ro/2009/03/11/razboiul-fluturilor-paul-cernat-andrei-ungureanu/feed/ 4 http://www.cititorsf.ro/2009/01/29/ziua-trifidelor-john-wyndham/ http://www.cititorsf.ro/2009/01/29/ziua-trifidelor-john-wyndham/#comments Thu, 29 Jan 2009 19:31:07 +0000 kyodnb http://cititorsf.wordpress.com/?p=2210 John Wyndham Parkes Lucas Benyon Harris (1903-1969) inainte de a se dedica exclusiv scrisului a lucrat in diverse domenii cum ar fi agricultura, dreptul, publicitate si comert. S-a consacrat cu “The Day of the Triffids” si “The Kraken Wakes” – tradus in State ca “Re-Birth” – urmand apoi, “The Chrysalids”, “The Midwich Cuckoos” ecranizat de doua ori ca Village of the Damned, “Trouble with Lichen”, “Chocky” adaptat ca serial de televiziune de catre vestitul producator britanic Thames Television, sau “Web”, un roman mai scurt care cuprinde insa toate temele sale majore.

Inceputul cartii este unul destul de dur, scriitorul nu sta prea mult pe ganduri si ne arunca cu brutalitate in valtoarea evenimentelor. Astfel ne gasim plasati alaturi de un tanar biolog ce se confrunta cu o posibila catastrofa. Este vorba de sfarsitul societatii asa cum o stim noi, insa aspectul cel mai grav al acestei nenorociri este de fapt probabilitatea, deloc de neglijat, de extinctie totala a fiintei umane. In fapt intreaga poveste este in asa fel manuita incat scriitorul gaseste momente prielnice de a-si exprima direct nemultumirile fata de oranduiala societatii omenesti, exploatand din plin discursul retoric si apeland la dialogurile purtate de personajele sale. Uneori mi  s-au parut agasante mai ales in partea de final, alte ori reusesc sa treazeasca suficient interes. Este adevarat omul confruntat cu anumite adevaruri are tendinta de a se gandi mai mult, de a medita mai intens asupra aspectelor pierdute, asupra acelor elemente care i-au inlesnit declinul sau dimpotriva, asupra masurilor de actiune ce se impun a fi intreprinse.

De remarcat ca si ironia sortii isi face simtita prezenta, mai ales in partea de inceput, in care unul dintre cele mai bine pastrate secrete al lumii reuseste sa fie desconspirat si chiar se raspandeste cu repeziciune de-a lungul intregului glob. Reusim sa fim partasi la decaderea fiintei umane, aceasta confruntata cu situatiile limita este convinsa sa renunte la orice urma de ratiune si sa se dedea descatusarii instinctelor. Altruismul si marinimia sunt de acum cuvinte goale fara niciun inteles pentru supravietuitorii catastrofei ce a lovit fara nicio rezerva intregul continent britanic, si implicit intreaga planeta.

Descrierea actiunii se face la persoana intai iar intamplarile sunt narate din perspectiva si ochii biologului, acesta trecand printr-o gama variata de sentimente de indoiala si neîmpacare vizavi de soarta semenilor sai. Dilema de a le prelungi sau nu agonia celor condamnati deja in dauna periclitarii propriei supravietuiri este accentuata des de-a lungul intamplarilor ulterioare surprinzand o multitudine de aspecte ce redau cu expresivitate grozavia situatiei.

Scriitorul intelege suprematia speciei umane de-a lungul timpului se datoreaza nu doar faptului ca omul gandeste ci ca acesta a si fost in stransa legatura cu capacitatea creierului de a procesa informatiile de natura luminoasa ale intregului spectru cromatic de la rosu la violet. Pe scurt a si avut unele atuuri de care a stiut sa se foloseasca si sa le exploateze la intregul lor potential. Totodata in situatiile in care specia umana este pusa in fata propriei extinctii mentalitatile trebuie sa se modifice, impunandu-se sacrificii si abordari diferite de situatii, trebuind a se renunta, in principiu dar si in fapt, la stilul si abordarile de viata specifice societatii din care au facut parte pina la momentul critic.

Daca prin prisma maladiei ciudate ce loveste populatia Marii Britanii omului ii este refuzat dreptul la o viata in conditii normale, la fel de periculoase pentru cei sanatosi se dovedesc a fi delasarea, dezinteresul si in principal neimplicarea in construirea unui nou viitor. Si totusi ce sunt trifidele? Ei bine, sunt frunzele impărtite sau despicate in trei parti pina la mijlocul lungimii sau latimii. Termenul este folosit pentru a descrie plantele cu radacini necunoscute, care odata puse pe picior de egalitate, pot decima incet, dar sigur, fiintele umane. Parca orbirea nu era de ajuns, acum omul trebuie sa se lupte si pentru viata sa cu un alt pradator feroce. Si totusi speranta moare ultima…

***

- Locul asta, Tynsham este insemnat pe harta?intrebase putin nelinistita (doamna care astepta dintr-o clipa-n alta venirea americanilor-nota mea)

- N-avea grija, o asigurase Cocker. E marcat pe cele mai bune harti ale americanilor.

***

Ps: Pentru iubitorii scenariilor apocaliptice sau de evenimente ce anunta sfarsitul lumii, ” Ziua trifidelor” este o lectura de neratat. Later Edit – In cateva cuvinte actiunea poate fi schitata astfel: un pacient internat intr-un spital se trezeste dupa o operatie la ochi si descopera ca o mare parte din omenire a orbit.Aceasta maladie neasteptata plus prezenta surprinzatoare a trifidelor carnivore anunta un viitor interesant omenirii. – Si mai surprinzatoare a fost constatarea ca romanul nu are nicio legatura cu Blindness (200[8] – inspirat de fapt dintr-un roman de José Saramago ,desi eu aveam alta impresie.

Antologia de povestiri strabate intreaga lume, din indepartatul Orientul pina-n exotica Africa a triburilor de pigmei, din Londra anilor `20 si pina la America colonistilor dinainte de secolul XX, inspirandu-se din multe dintre miturile locale, temerile stravechi ale omenirii si nu numai. Din cate se spune multe din povestirile lui White au ca sursa de inspiratie si cosmarurile ce-l bintuiau pe acesta. Avem blesteme, pigmei si samani africani, vampiri si creaturi fantastice inspirate din folclorul unor diverse tari, spectre ale mortii, urme ale existentei vietii de dincolo, ce le regasim in cotidianul de zi cu zi, sau pur si simplu fenomene inexplicabile.

Povestile nu sunt menite sa socheze, ci mai degraba sa atraga atentia, sa te puna pe ginduri si sa-ti sadeasca in suflet indoiala ca multe dintre fenomenele expuse de scriitor se pot intampla si in realitate. Exista anumite doze de suspans insa bine gestionate, imaginile nu sunt niciodata macabre, parand a fi construite in tonuri de alb si negru, conferind mai multa substanta subiectului abordat. A fost interesant sa-mi fac o idee despre modul in care vedea o persoana de la inceputul secolului douazeci multe situatii inexplicabile atunci, dar si acum, chiar daca-n zilele noastre acestea sunt banalizate, cultivate si raspandite de televiziune si romanele de inspiratie fantastica.

Majoritatea textelor antologiei sunt de scurta intindere asigurand o lectura placuta si antrenanta. In mod cert nu este o carte pentru cei care-si doresc si cauta explicatii la toate fenomenele si situatiile ciudate, cam toate povestirile incheindu-se in note induse de tulburare si incertitudine. Sincer ma asteptam la ceva mai intunecat, mai sumbru, in stilul lui H.P.Lovecraft, insa abordarea lui E. Lucas White este mult mai temporizata, fara sperieturi prea mari, fara peisaje macabre, lipsind chiar si acea nota de anxietate specifica, des intalnita in textul lui H.P.Lovecraft.

Per total mi-au placut foarte mult textele scriitorului al carui principal merit este ca a reusit sa ma trezeasca din letargia ce ma cuprinsese zilele astea, dovedindu-mi ca fantasticul are radacini mult mai numeroase si mai indepartate in timp decat ar putea presupune cineva.

In ceea ce priveste strategia aleasa de editura nu pot decat sa constat cu tristete ca pretul ridicat al cartilor din seria propusa de Leda, nu poate fi justificat de ambalajul bine realizat, contand mult si numele scriitorului, notorietatea lui. Ma intreb cati dintre voi au auzit de el, pina acum? Si, tinand cont de vechimea scriitorilor inclusi in colectie, poate se merita un pret moderat de lansare pe piata. Nu judec pe nimeni insa de ce sa dau aproape 20 lei pe o carte, cand, daca ma chinui un pic pot gasi cartile scriitorilor de copiat legal de pe internet, cu anumite exceptii desigur. Si am gindit bine din moment ce am luat destul din colectie la pretul fantastic de 5 lei. Sunt curios daca va mai aparea ceva in viitor in colectia “Galeria fantastica“. A auzit cineva vreun zvon?

Personajele sunt destul de bine conturate, avem parte in rolul principal de un baietel temator si neadaptat, cu obiceiuri ciudate, chinuit de familia adoptiva si hartuit de colegii de scoala si cei de varsta lui, povestea concentrandu-se asupra formarii si desavarsirii personalitatii sale. Pe de alta parte si cele negative sunt puternic reprezentate si creionate, de la tatal abuziv si fara nici un fel de compasiune pentru cei din jur, pana la patronul de balci, revoltat pina la obsesie impotriva societatii si a oamenilor ce-l inconjoara, incercand prin orice mijloace sa-si puna in aplicare planurile diabolice. Sunt prezentate cu atentie o serie de aspecte din viata miraculoasa a balciului ce se impletesc cu un fir epic, in care fascinatia bolnava pentru necunoscut si dorinta de a descifra tainele ascunse ale unor organisme de origini necunoscute se impletesc cu elementele de biologie moleculara si teorii destul de surprinzatoare si proaspete, pentru anul la care a fost scris romanul.

De remarcat ca exista unele scene ce se incheie fie cu cate un personaj surpriza fie cu vreun eveniment surprinzator sau rasturnare de situatie ce arunca cate o mana de praf de pulbere menita sa intretina la un nivel ridicat intreaga intriga a romanului. La un moment dat prin modul in care erau inlantuite destinele actorilor din piesa mi-am adus aminte de “Great Expectations” a lui Charles Dickens, desi poate unii vor considera deplasata comparatia, totusi la o parcurgere atenta a textului se vor putea observa similitudinile evidente. Surprinzatoare mi s-a parut constructia usor naiva si o anumita inconsistenta a scenariului pe final, deseori ivindu-se semne de intrebare in privinta comportamentului unora dintre personajele cheie, slabiciunea scenariului putand fi influentata intr-o anumita masura si de o traducere mai superficiala, insa nu am avut acces la textul in engleza sa ma dumiresc exact. In ciuda acestor slabiciuni firul narativ isi pastreaza un ritm cursiv de desfasurare, evolueaza pe masura trecerii timpului, se deschide si se pleaca din aproape in aproape in fata ideilor si elementelor fantastice.

Scriitorul este considerat si autorul a doua citate foarte apreciate, primul dintre ele mentionat pentru prima oara in povestirea “The Claustrophile” in 1956, “Nimic nu este intotdeauna adevarat cu certitudine“, iar cel de-al doilea citat, si cel mai apreciat, fiind “Nouazeci la suta din orice este o mizerie“.Cartea poate fi comandata la reducere de pe site-ul editurii Corint, Leda fiind un imprint al Corint-ului, si din cate auzisem nu vor mai publica carti in Galeria fantastica, cele pina acum fiind in marea lor majoritate opere din anii de inceput ai literaturii science fiction, lucrari binecunoscute de cei cu state mai vechi in ale sci-fiului.

Theodore Sturgeon ramane un scriitor ce trebuie abordat si studiat cu inima deschisa prin prisma apartenentei sale la epoca dominata de monstri sacri ai sci-fiului, Heinlein, Arthur C. Clarke, Asimov, sa-i amintim doar pe cativa, si datorita faptului ca a reusit sa-si creeze o reputatie in domeniu, in ciuda concurentei acerbe.

Romanul ne introduce intr-o lume a viitorului in care se acorda o atentie deosebita etapelor de purificare a apei, piata fiind dominata de companii gigant, ce invart sume uriase de bani si detin uzine de purificare a apei si lucrari pe acest domeniu in multe zone fierbinti ale globului. Actiunea are un fir principal ce urmareste prezentul si surprinde intamplarile eroinei, de-a lungul caruia alterneaza calupuri de imagini si alte evenimente din copilaria si perioada adolescentei cu necunoscutele si neimplinirile caracteristice, pentru a intregi peisajul intrigii si a oferi motivatiile si actiunile ce determina comportamentul acesteia.De fapt, in spatele imaginii schitate dominate de elementele specifice purificarii apei pe care autoarea le descrie cu lux de amanunte, trecand in revista destul de detaliat modul de curatare al pinzelor freatice, caracteristicile si lupta cu bacteriile, virusii, algele sau alti compusi organici, stau incercarile unei tinere de a scapa de statura sa sociala si de a reusi in viata prin fortele proprii dar si de a evita confruntarea directa cu demonii trecutului si povara propriului nume. Peisajele si imaginile generate de autoare sunt destul de reusite imbinand fericit elementele tehnologice de ultima generatie cu notiunile specifice bioremedierii si pastrarii calitatii apelor freatice si a celei potabile, supuse pericolului continuu de atacuri din partea diversilor agenti mutageni ce se pot forma ca urmare a reactiilor chimice intre substante, si nu numai.

Daca ar fi de reprosat ceva, as spune ca inceputul este mai greoi pina te acomodezi cu multiplele planurile puse pe tava de scriitoare iar uneori peisajele, actiunile, obiectele vii sau neinsufletite sunt descrise intr-o abundenta de detalii ce nu m-au incantat in mod deosebit, stilul aducandu-mi aminte de K.J.Bishop. Sunt un om ce-i place actiunea, si, din fericire, desi nu este un ritm frenetic, ea exista, intretinuta prin oferirea periodica a cate unei piese din puzzle-ul intrigii. Aceasta la rindul ei este bine construita, cu un final neasteptat, in ciuda presupunerilor mele pe baza evolutiei pina la momentul respectiv, reusind sa ma surprinda. Lore van de Oest, pionul principal, este dezvoltata si prezentata intr-o maniera asa de convingatoare incat de multe ori simti ca traiesti alaturi de ea si-i impartasesti durerile si necazurile ce-i bantuie existenta. Cartea este presarata cu descrieri si scene mai fierbinti, inlantuite cu bun gust si schitate, atat cat sa nu se transforme in cu totul alt tip de roman. Mi-a placut si calitatea hartiei pe care este tiparita cartea, in ciuda scrisului de font mai mic nu am intampinat mari probleme la identificare a literelor. Coperta mi se pare si ea una reusita, desi initial, am crezut ca am in fata o inlantuire de linii si nuante fara un sens anume, la o analiza mai atenta am observat contextul real al imaginii.

Din ce imi pot da seama cred ca avem in fata un roman al carui premiu Nebula este meritat din plin. Atmosfera obtinuta, imaginile prezentate, personajele ce interactioneaza, totul este creionat atent, cu rabdare, degajand un aer de un realism debordant. Desi multi au etichetat-o ca apartinand ramurii sf-ului cu nuante de lesbianism (ati citit bine!) castigand si un premiu pe acest segment, cred ca reuseste pe deplin sa-si depaseasca din toate punctele de vedere aceasta conditie si incadrarea un pic malitioasa, dandu-le peste nas tuturor carcotasilor. Cartea poate fi comandata de pe site-ul editurii Millennium Press, aflat momentan intr-un proces de facelifting.

Antologia incepe in forta cu Oana Frantz si “Eu si un caine” ce te prinde rapid, si prin usurinta comunicarii ideilor te conecteaza cu naturalete in universul semirobotizat imaginat de aceasta. In “Ispitirea calugarului Chapta“, Liviu Radu continua in acelasi ton, insa de aceasta data cu o povestire plasata intr-o lume a zilele noastre si cu un subiect, actual chiar si la momentul de fata, subiect exploziv la propriu si la figurat. “Soiurile de peste” a lui Florin Pitea nu m-au prins in mod special, mai ales datorita limbajul folosit, insa trebuie sa recunosc ca finalul este bine lucrat si gandit. Paul Tudor in “Modelul” construieste una dintre cele mai consistente lumi din antologie, cei drept a si folosit mai mult spatiu decat restul, imbinand elemente usor erotice, indeajuns cat sa nu devina suparatoare, cu o intriga destul de originala si un final pe masura. Eduard Pandele aproape nici nu-l simti cand trece pe linga tine cu “Privindu-l murind“, una dintre cele mai scurte povestiri ale antologiei, insa numai bine te pregateste pentru “Ultima versiune” a lui Silviu Genescu, ce combina cu dexteritate elementele de cibernetica cu teoriile lui Stephen Hawking despre timp, urmarind soarta si reactiile unui asemenea calator temporal confruntat cu o problema neasteptata.

Daca pina acum au predominat subiecte presarate de elemente futuristice, gen roboti, androizi, computere evoluate, creionandu-se lumi cu radacini puternice in curentul cyberpunk, registrul se schimba venind si randul povestirilor fantastice prin Catalin Sandu aflat “In cautarea zborului” si Bogdan-Tudor Bucheru cu “Iroquis“. “In cautarea zborului” accentueaza discriminarea la care sunt supuse deseori persoanele cu anumite handicapuri si destinul tragic pe care il pot avea uneori cind societatea nu le intelege nevoile si unicitatea.Iroquis introduce cititorul intr-o lume a cautatorilor de aur si comori dispusi la orice pentru a-si atinge visul de inavutire, localizata geografic in zona Montreal-ului si temporal in perioada in care povestile vracilor indienii inca mai puteau fi crezute. “Cyclone” de Bogdan Gheorghiu revine in acelasi univers cibernetic, asemanator celui construit de William Gibson, cu mesageri de date copiate pe softuri neuronale, insa modul de expunere ales, nu stiu daca este cel mai fericit, cu o predominanta a propozitiilor si ideilor de constructie foarte scurta. Dupa Ben Ami, ce schiteaza o povestire scurta in care nu avem ocazia sa ne convingem cu adevarat de talentul sau, suntem introdusi in universul “Femeii de succes” a Roxanei Brînceanu, o poveste cu cap si coada, ce analizeaza aspectele emotionale ale unei femei ce a reusit in viata prin munca neintrerupta, intr-o societate viitoare. Despre Marian Coman am mai vorbit recent, scrierea “Sevăn” e reusita si intriganta, te atrage prin necunoscutele ei, insa nu stiu cat de inspirata este prezenta sa aici, ea fiind de fapt punctul final al cartii “Nopti albe, Zile negre“, avandu-se in vedere ca poate restul cititorilor nu o vor intelege cu adevarat daca nu au citit cartea. Cartea se incheie cu “Vremea zapuselii” a lui Michael Haulica, ce apare sub forma unui tribut inchinat lui William Gibson atat prin subiectul abordat cat si prin numele personajelor.

Tragand linie, avem in fata o antologie bine construita cu texte atragatoare si elaborate cu migala, ce familiarizeaza cititorii romani cu scrierile de ordin science fiction si fantasy ale scriitorilor autohtoni. Procentajul povestirilor reusite fiind de peste 85% cred ca putem conchide cu usurinta succesul antologiei si situatia in care nimeni nu va regreta ca o are in biblioteca sa. Trebuie, de asemenea, sa mai precizez ca, daca pina acum aveam o serie de reticente fata de scriitorii romani, lecturile din ultima vreme mi-au deschis o lume complet noua, si au reusit performanta de a nu ma dezamagi pina la momentul de fata. Vom vedea in continuare ce va mai fi.