COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă.

SPOILER ŞI CRITICĂ

Aş mai reproşa cărţii o lipsă de claritate exact în punctul esenţial al acţiunii. E o boală a scriitorului român de SF, care, din dorinţa de a fi subtil reuşeşte să încurce atât de tare cărările încât cititorul rămâne confuz şi cu impresia că autorul de fapt n-a prea ştiut nici el cum stau lucrurile. Din cauza asta se duce naibii nivelul mai subtil al lecturii, unde ni se vorbeşte despre salvarea unei lumi, de fapt despre salvarea, poate, a două lumi.

Această temă – care este de fapt cea importantă, căci de aceea s-au prăbuşit cosmonauţii pe Fairia – este eclipsată de aventurile echipajului în lumea de basm, lipsindu-i dramatismul necesar. Şi e păcat, fiindcă, în măsura în care oi fi înţeles-o, ideea părea frumoasă: destinul Fairiei, în care realitatea începe să se destrame, este împletit cumva cu cel al Pământului, care a devenit radioactiv. Nu am priceput – o fi scăderea mea asta – care este exact legătura: sunt, cele două, lumi gemene? este Fairia opusul Pământului, imaginea în oglindă, sunt două feţe ale aceleiaşi monede (sau ale aceluiaşi covor, căruia dosul nu-i iese la fel de bine ca faţa, cum se plânge Vikya la un moment dat); este Fairia pe ducă fiindcă omenirea, după ce şi-a distrus leagănul, a început să-i uite basmele şi să nu mai simtă deloc farmecul magiei; sunt, de fapt, aceeaşi planetă, doar că una e într-un univers ce funcţionează după legile fizicii, iar cealaltă într-unul ce funcţionează după legile fantasticului? Nu m-ar deranja nişte lămuriri suplimentare, dacă le are cineva.

Oricum, legătura e clară, odată cu vindecarea Fairiei şi Pământul începe să se vindece, nu ni se spune direct dar aflăm indirect, din discuţia-ramă, cea între bătrânul Ronnie şi android. Iar vindecarea are loc prin credinţa omului în basm – şi, implicit, în valorile promovate de acesta – prin alegerea realităţii potrivite (aceea a magiei şi frumuseţii, nu cea a deşertului steril, fiindcă realitatea “o faci să fie sau o laşi să se risipească“) şi, nu în ultimul rând, prin a fi om. “Undeva, în lumea aceasta, lipseşte un om”, îi spune Vikya lui Ronnie, înainte să-l trimită în ceea ce urmează să fie bătălia hotărâtoare, pe care acesta o câştigă nu fiind cel mai iscusit războinic, ci fiind om, în sensul frumos al cuvântului.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata.

Poveştile pelerinilor nu numai că adâncesc misterul “Mormintelor Timpului” dar creează şi o constelaţie mai mică de mistere personale: avem un preot disperat să salveze creştinismul, pe cale de dispariţie, un om care a uitat să vorbească şi are la dispoziţie numai nouă cuvinte (genul a căror existenţă dicţionarele nu o recunosc),  o dramă ecologică etc. Povestea femeii care începe să îmbătrânească în sens invers este cea mai intensă dintre ele, din pricina unei găselniţe pe care vă las să o descoperiţi şi care face istoria teribilă. Totodată, acest episod conţine o dezbatere despre natura divinităţii şi despre relaţia omului cu Dumnezeu care se va dovedi extrem de relevantă în continuarea cărţii, “The Fall of Hyperion“.

The Shrike - varianta Bantam

(Dacă e un defect pe care l-aş găsi cărţii ar fi eşecul autorului de a crea într-adevăr stiluri distincte de a povesti, pentru fiecare personaj în parte. Dacă obiectivul “ce se spune” este bifat cu succes – poveştile sunt la fel de diferite pe cât sunt şi povestitorii lor – cel de al doilea, “cum se spune” nu îi reuşeşte decât parţial, cel mai de succes fiind în cazul poetului Martin Silenus. Dar trebuie să admitem că este dificil pentru un autor, oricât de bun ar fi, să scrie în şapte stiluri diferite de al său propriu).

Pe fundalul peripeţiilor celor şapte este schiţat treptat tabloul general al Hegemoniei umane: Pământul distrus, cele 200 de planete colonizate, nespus de diferite, înflorirea unor religii stranii, oameni cu creierele conectate direct la datasferă. O civilizaţie autosuficientă, atât de adâncită în propria rutină încât nu o îngrijorează dependenţa totală de inteligenţele artificiale, “AI”, care şi-au declarat secesiunea cu vreo 200 de ani în urmă dar au rămas să asiste oamenii, transformându-i într-un soi de infirmi la scară cosmică, susţinuţi de gigantica “proteză” a tehnicii AI.

Simmons desfăşoară o inventivitate fascinantă în creionarea acestui decor, cu mici găselniţe precum casele care au fiecare cameră pe o altă planetă (uşile fiind portaluri prin care se face teleportarea), navele-copaci ale templierilor sau inamicul extern al Hegemoniei, o specie într-o permanentă migraţie cosmică, în “roiuri”, cu fermele sale de comete. Mai sunt şi scene neimportante în sine dar de o frumuseţe care te urmăreşte mult după încheierea cărţii: o slujbă oficiată în ruina unei capele, oameni navigând pe o mare de iarbă sau o discuţie cu delfinii salvaţi înainte de distrugerea Pământului, cărora, dintre toate lucrurile, le e dor de rechini (cu obsedanta replică “miss shark, miss shark, miss shark”).

Pentru cine vrea să ştie.

“Hyperion” este primul roman din seria “Hyperion Cantos” care mai conţine “The Fall of Hyperion“, “Endymion” şi “The Rise of Endymion“. “Hyperion” a fost conceput de Simmons nu ca o poveste de sine stătătoare, ci ca primul volum dintr-o istorie pe care “The Fall…” o continuă, aşa că se încheie în mijlocul acţiunii, lăsând cititorul cu o droaie de întrebări şi niciun răspuns. Romanul este o reverenţă respectuoasă adresată de autor clasicilor literaturii, ideea pesonajelor care îşi spun poveştile amintind de “Decameronul” lui Boccaccio, iar linia generală a povestirii fiind inspirată de poemul “Hyperion” al poetului englez John Keats. Keats de altfel joacă un rol important în poveste, autorul găsind o formă de a îl aduce, oarecum, în prezentul acţiunii. Iar scena uciderii unui personaj minor face trimitere exactă la moartea lui Mercuţio din “Romeo şi Julieta“. Povestea se poate citi însă cu aceeaşi plăcere şi de către cei care nu se dau în vânt după clasici.

Vestea bună pentru cititorii de SF din România este că au mari şanse să ia contact cu universul “Hyperion” neaşteptat de repede, cartea aflându-se în lucru la editura Nemira.

Later edit. Sorin Camner, căruia îi mulţumim pentru completare, ne atrage atenţia că printre sursele de inspiraţie ale ciclului Hyperion îi întâlnim şi pe filozoful francez Teilhard de Chardin, naturalistul american John Muir, matematicianul american Norbert Wiener sau calugarul japonez Ummon. Hyperion este construită în acelaşi fel ca “Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer.