Cititor SF

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” a lui Radu Pavel Gheo (Polirom, 2004) este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. Istorisirea ne este prezentată sub forma unui dialog dintre fostul comandant al expediţiei, Ronnie Peterschneitt,  şi un robot umanoid trimis, după mulţi ani, pe Pământ, unde acesta s-a stabilit.

COSMONAUŢII ŞI VRĂJITOAREA

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. Impresia este provocată probabil şi de faptul că povestitorul nu este în stare să ia în serios ceea ce vede.

Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis? Pe de altă parte, deşertul adăposteşte la rândul lui un sfinx care spune ghicitori, o corabie care navighează pe nisip, un cavaler „în oglindă” şi altele.

Odată ce avansezi cu cititul te simţi tot mai prins de aventurile cosmonauţilor care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, pornesc alături de Brave Soul în călătorie, stânjeniţi din când în când de Vikya. Este evident că vrăjitoarea are un ţel anume dar motivaţiile ei nu sunt cele obişnuite. Lumea fantastică se desfăşoară în faţa noastră, apar pericole reale, incursiunile povestitorului în „deşert” devin din ce în ce mai sumbre iar el ajunge să se agaţe cu încăpăţânare de lumea Fairiei pentru că i se pare de preferat celeilalte posibile realităţi. Vizitatorii capătă ca nou tovarăş de drum un centaur bătrân şi foarte orgolios (personajul meu preferat înafară de vrăjitoare şi de etnologul echipajului, un tip extrem de adaptabil, acesta din urmă, şi dispus să se predea fără rezistenţă magiei Fairiei).

NAVIGATORI PRIN BASME

Şi iată-ne astfel în plin basm popular românesc: munţi care se bat cap în cap, apa vie pe care o caută prinţul, prinţesa împietrită, cele trei mări peste care navighează, pitici, creaturi cu multe capete care păzesc strâmtori. Uneori, aceste elemente de basm popular sunt parodiate, alteori sunt umplute cu un conţinut extrem de serios. Descoperim, de exemplu, că nu-i mare lucru să fii erou într-o lume plină de eroi, pentru că, printre atâţia eroi care vin şi se duc, faima este extrem de trecătoare şi e greu să faci isprăvi pe care nu le-au mai făcut şi alţii înainte. Pasajul care descrie navigarea pe Marea de Aramă este tensionat, cu accente întunecate şi ar sta foarte bine într-o carte horror, iar cel despre Marea Traversare este fantastic şi poetic.

În ciuda peripeţiilor prin care trec cosmonauţii, partea de suspans este întrucâtva umbrită de faptul că ştii bine de la început că povestitorul scapă – că de n-ar fi, nu ne-ar povesti – iar el însuşi nu reuşeşte să-ţi transmită suficientă nostalgie după lumea pierdută. În schimb, eu am ajuns să simpatizez destul personajele Fairiei încât să regret despărţirea de ele, deci cumva tot funcţionează. Nu găseşti aici mari drame – deşi de murit mai mor nişte oameni – şi nici mari filosofii, iar dialogurile sunt simpluţe dar este o lectură captivantă. Read more…

Dan Simmons este mai cunoscut cititorului român ca autor al romanului “Ilion“, publicat anul trecut de editura Nemira. Scrisă anterior, “Hyperion” (1989) este considerată până astăzi drept cea mai reuşită creaţie a autorului, fapt certificat şi de premiile Hugo şi Locus, acordate romanului în 1990. Bun, o să ziceţi că premiile nu sunt întotdeauna o dovadă a calităţii unei cărţi dar în cazul de faţă mie mi se pare că au fost meritate.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata. Read more…