Cititor SF

Pentru a-mi face “curaj” sa abordez un alt numar din Asimov`s s-a facut simtita nevoia de a ma relaxa cu o lectura in limba romana si care sa dispuna de un subiect care sa valorifice aceeasi idee. Mi-a facut cu ochiul din biblioteca romanul “Man Plus” si, avand in vedere ca dupa colectia Nautilus a celor de la Nemira, seria celor de la Pygmalion mi-a oferit si ea sansa de a descoperi o suita de lucrari memorabile, nu am mai stat pe ginduri.

Subiectul romanului, despre care credeam ca a fost castigator  al Premiului Nebula in 1978 (de fapt e 1976, subiect asupra caruia o sa revin pe final), se invarte in jurul incercarilor guvernului american, care, prin construirea unei echipe speciale, incearca sa obtina o fiinta hibrida, un cyborg uman, adaptat in totalitate vietii de pe Marte. Pentru a se ajunge la capacitatea acestuia de a rezista conditiilor vitrege de pe planeta rosie trebuie supus mai intai unor modificari radicale. Modificari necesare, dar care transforma subiectul intr-un adevarat monstru “uman”.

Punctul forte al romanului sta tocmai in aceasta drama a pierderii umanitatii, cel putin la nivelul aspectului fizic, drama ce se opune cu succes sansei extraordinare ce o reprezinta posibilitatea de a fi prima fiinta umana capabila sa reziste fara costum de protectie pe o alta planeta decat Pamantul. Si mai interesant este ca in noua formula “Omul Plus” este pe cale sa descopere iubirea adevarata, chiar daca in urma experimentelor la care este supus iese (inevitabil) lipsit de unele atribute barbatesti esentiale. Actiunea nu este chiar asa de previzibila pe cum pare la inceput, iesind din tipare prin prezenta citorva elemente-surpriza care se integreaza foarte bine in constructia intrigii. Nu mi s-a parut a fi un roman de talia “Portii” si cred ca acest lucru este vizbil atat la nivelul constructiei frazei, care in “Poarta” pare ceva mai elaborata, mai imbogatita stilistic, cat si sub aspectul constructiei personajelor. Sunt si acum credibil conturate, traiesti alaturi de ei cu intensitate fiecare moment in evolutia lor, insa parca nu au aceeasi profunzime si nici acea doza forte de magnetism pe care o intalnim in capodopera enuntata mai sus.

M-a pus pe ganduri curajul nebun al personajelor momite cu promisiunea ca procesele de transformare la care sunt supuse sunt reversibile si pot fi adusi fara nicio problema la starea initiala. Am spus personaje pentru ca subiectii, dupa cum e si normal in cazul experimentelor, pot sa clacheze in orice moment datorita numeroaselor neconoscute ce pot aparea in cazul situatiilor experimentale. Iar acest curaj nebun, cum l-am numit eu, cred ca-si poate trage radacinile si din motivatia aflata in spatele hotararii de a deveni subiect pentru proiectul “Omul Plus”. Unii recurg la acest gest pentru ca familiei sa i se ofere un viitor mai bun, pentru faima sau pur si simplu pentru ca dorinta de a fi prima fiinta capabila sa traiasca pe Marte este coplesitoare. Pentru ca trebuie sa fim sinceri cu noi insine si sa recunoastem ca nu oricine este capabil sa renunte asa de usor la aspectul sau fizic si sa faca atatea sacrificii abandonand si viata sociala, si cea de familie, pentru a ajuta umanitatea sa-si construiasca un viitor pe alta planeta. Exista un lucru pe care nu l-am precizat inca de la inceput, si anume  faptul ca omenirea se afla intr-un punct critic al relatiilor interstatale si Guvernul american a considerat ca ocuparea prin colonizare a planetei Marte ar oferi o sansa in plus omului in cazul unui dezastru planetar.

Un  aspect care mi-a atras atentia a fost ca pe coperta romanului se gaseste specificatia Premiul Nebula, 1978. In urma cercetarilor intreprinse am constat ca de fapt este vorba de autorul Frederick Pohl care a fost rasplatit cu Premiul Nebula in `78 pentru “Poarta”, si in `76 pentru romanul de fata. Am ramas mirat ca nu pare genul de roman care sa primeasca un premiu. Are o serie de idei bune, e scris cum trebuie fara a trage prea mult de subiect, dar nu are chiar tot ce-i trebuie sa fie acolo sus. Avand in vedere ca am trait cu impresia ca nu a fost de fapt premiat, acum chiar ca raman cu un mare semn de intrebare privitor la cum a reusit Frederick Pohl cu romanul de fata sa devanseze scrieri apartinand lui Larry Niven, Samuel R. Delany sau Robert Silverberg .

Undeva sub tonele de teorii despre retrovirusi din Darwin’s Children e o carte misto. Din pacate e cam greu de ajuns la ea.

In primul rand, Children este un sequel – primul roman se numeste Darwin’s Radio si, ghinionul meu, l-am citit acum cativa ani. Bear presupune ca cititorul nu are nevoie de reamintiri asa ca intra direct in actiune… teapa, pentru ca nu mai tineam decat vag minte cine era si ce facea.

In orice caz, ideea foarte de baza este ca, din cauza suprapopularii, specia umana sufera o evolutie brusca. Foarte brusca. Ceea ce initial pare un val de pierderi de sarcini malformate se dovedeste a fi de fapt doar primul pas al aparitiei unor noi Homo Sapiens, totul cu ajutorul unui retrovirus endogen numit SHEVA (Scattered Human Endogenous Retrovirus Activation) (in mitologia hindusa Shiva este zeul distrugerii sau transformarii.) Read more…

Synopsis

“Veniti sa gasiti ce ati pierdut…”

Urmarind acest mesaj criptic sosit din profunzimile spatiului, echipajul navei Restoration calatoreste de pe Pamant spre o planeta indepartata, sperand sa regaseasca diversitatea genetica pierduta de specia umana. Dar cu umanitatea aproape de extinctie datorita molimelor genetice provocate norul de materie intunecata ce a trecut prin sistemul solar, cum ar putea o lume straina sa ascunda vreun leac pentru populatia in continua scadere a Pamantului?

Mai rau, Restoration a ajuns la destinatie epuizata: capitanul este mort iar echipajul este decimat si demoralizat – cu exceptia unei venerabile si redutabile doamne careia puterea si averea îi dau privilegiul de a numi noul capitan. Anton Prados, un tinar si neexperimentat ofiter va prezida primul contact cu o rasa extraterestra, o rasa care, improbabil, arata exact ca oamenii. Insa Dassa au moduri de procreare foarte neobisnuite – si procese reproductive care par a fi anularea, negarea a tot ce reprezinta umanitatea Terrei. Iar reciproca este valabila – ei cred acelasi lucru despre obiceiurile umane…

Acum doua saptamani, intr-o discutie cu un prieten mi-am exprimat entuziasmul in legatura cu “Braided World” de Kay Kenyon. Intre timp inflacararea mea s-a mai potolit. Sa vedem impreuna de ce… (© Florin Pitea)

Interesul meu pentru scrierile lui Kay Kenyon a fost starnit cu ceva vreme in urma de catre HNU, cu ocazia unei “pornografii” de-a lui in care erau prezente primele doua carti din seria “The Entire and The Rose” (ilustratii – Martiniere). Intamplarea a facut ca aceasta carte sa fie prima care sa-mi iasa in cale dintre cele semnate de respectiva autoare.

De inceput nu incepe bine. Prologul, intitulat “The Message”, pare sa fie un fel de incercare de punere in scena cam bolmojita si ametitoare. Ulterior am aflat ca nu este vina autoarei, ci mai degraba a editorului, Bantam Spectra, altfel o casa respectabila. Ideea a fost ca “Braided World” sa fie un roman de sine statator, insa, in fapt este o continuare indirecta a unui alt roman numit “Maximum Ice”. So, acel prolog incearca FOARTE PE SCURT sa ne familiarizeze cu chestiunile esentiale din volumul predecesor. O decizie ciudata cu efect nefericit, as spune eu.

Mai departe insa lucrurile curg din ce in ce mai bine si mai atragator. Kenyon EXCELEAZA la constructia lumilor straine – descrierile sint expresive si sigure, societatile imaginate au soliditate si credibilitate, cu obiceiuri, legi si probleme diverse, iar per total, sentimentul de ALTUNDEVA este foarte puternic. Scriitoarea se descurca foarte bine cu dezvoltarea intrigilor complexe, presarate cu multe scene socante pentru partea noastra de creier responsabila cu tabuurile si cu ideile generale despre viata sociala. Scenele tensionate sint construite magistral, cu o nota speciala pentru scenele incarcate cu tensiune de natura sexuala.

Intriga este mulata pe socul provocat de diferentele dintre civilizatii/societati si continua tatonare dintre intrusi si nativi. Iar diferentele cele mai problematice sint la nivelul practicilor sexuale, relatiilor de familie si sociale (sclavagismul).

Un alt punct forte este constructia personajelor feminine. Fie ele umane sau neshariene (planeta Neshar), portretizarea lor este facuta cu o mana sigura, sentimentele sint vii, actiunile logice si personale. Povestea personajelor masculine este cu totul alta. In mod inexplicabil Kenyon i-a incurca pe cei doi actori principali Anton Prados si Nick Venning, intr-un joc ridicol de-a masculul beta si alfa. Dezamagitor dar nu catastrofal, acest aspect este mascat si dus intr-un plan indepartat de catre partile bune ale cartii. Numai aproape de final iti este trantit in fata cand Nick este transformat din potential capitan al expeditiei intr-un cretin total.

Al doilea aspect negativ este legat de impotenta tehnologica. Desi au trecut 10.000 de ani si omenirea este capabila de a face “subspace tunneling”, indivizii debarcati pe suprafata planetei folosesc tehnologie din al doilea razboi mondial: legatura cu nava de pe orbita este tinuta prin radio, legatura care “pica” cand ploua prea tare; puscoacele din dotare desi au luneta nu au o precizie prea buna iar puterea de foc e cam anemica; membrii expeditiei de la sol nu au mijloace de comunicare la distanta intre ei (uitati de celulare), etc. Singura “bucata” de tehnologie mai rasarita este un laborator microbiologic mobil. In unele momente te apuca, evident, frustrarea!

In ciuda celor doua “bube”, per total “Braided World” este o carte foarte buna. Nu pot sa o trec la exceptionale, insa lectura a fost mai mult decat satisfacatoare. Asadar, “Maximum Ice” si seria “The Entire and The Rose” si-au castigat locul pe lista de lectura. Si am sperante mari. Parerea mea…

Fictiuni nr .4

Volumul 4 din Fictiuni, aparut in 2001, începe cu un pseudoeditorial, intitulat “FRI©TIUNI“, comprimat de fapt într-o povestire la persoana I, ce urmăreste efortul si situatiile prin care trece un iubitor de literatura, dornic sa-si publice revista. Povestirea e semnata de Florin Pitea, accentuandu-se birocratia excesiva ce insoteste aparitia si publicarea acestei aparitii literare, totul invelit intr-o abordare semiironica si destul de comica. Urmeaza apoi un articol a lui Voicu Bugariu, “Antinomii si strategii“, ce aduce in discutie daca Sci/fiului poate fi inclus sau nu in cadrul larg al literaturii universale. Florin Pitea revine si desfasoara un articol bine pus la punct si documentat despre Thomas Pynchon, o figura centrala a postmodernismului literar, personalitate ce nu a oferit prea multe interviuri, neexistand nici poze in care sa fie infatisat.

Tinand cont ca este inscris la sectiunea prozatori contemporani, Mihail Galateanu cu “Razbunarea“, probabil nu ar trebui sa fie implicat in miscarea sf-ista. Nici povestirea nu are prea multe elemente sf, ci dimpotriva este puternic ancorata in trecutul postdecembrist al Romaniei, cu o finalizare cam neclara. “Apocalipsa dupa Buf” de Ovidiu Bufnila confrunta cititorul cu o serie de disparitii inexplicabile ce bulverseaza omenirea starnind in mod evident panica printre locuitorii planetei. Matei Alexandru Mocanu in “Sfera unui soare muribund” construieste o poveste suprarealista cu numeroase invataturi si accente religoase. Bruce Sterling in “Miezul noptii pe Rue Jules Verne“, aduce in prim plan evolutia sinuoasa a  vietii marelui scriitor, unul dintre principalii fondatori ai genului science fiction. Radu Pavel Gheo are reactii alergige cand aude de telenovele expunandu-si punctul de vedere si argumentele in articolul “Ce nu se vede in telenovele“.

Despre Societatea Europeana de SF am mai intalnit recent discutandu-se si pe blogul lui Bujold, si iata ca si acum multi ani era un subiect fierbinte. Catalin Ionescu observa, la momentul anului 2000, printr-un articol publicat si in primul numar al revistei online ProScris, ca aceasta societate are o constructie neclara si netransparenta, usor de manevrat si manipulat de diverse personalitati din miscarea sci-fi.

Michael Swanwick este prefatat de un articol ce urmareste repere bio-bibliografice plus un interviu consemnat de Horia Nicola Ursu, unde printre multele elemente interesante, se aduce in discutie si romanul sau din 1993, “The daughter of the Iron Dragon” ( aflat pe lista mea de prioritati ) plus alte romane fantasy considerate de catre scriitor, la momentul respectiv, a fi bine realizate cu idei si constructii speciale. Piesa de rezistenta a acestui volum o constituie “Bataia unei inimi de masina”( orig. The Very Pulse of the Machine) semnata de Swanwick, cu un Premiu Hugo in 1999 pentru Best short story, o poveste aproape clasica, a unei expeditii pe o planeta necunoscuta cu rezultate, evident, neprevazute. Acest numar se incheie cu o serie de recenzii din care se mai pot extrage unele picanterii legate de miscarea sci-fi din acea perioada si persoanele implicate, si, dupa cum am putut constata unele lucruri inca mai sunt valabile si dupa 7 ani de la publicare.

Fictiuni nr. 6
Numarul de fata, aparut in 2002, este dedicat in intregime lui Greg Egan, continand pe rind repere bio-bibliografice, un interviu, un articol despre romanele sale si povestirea “Oceanic“, castigatoare a premiului Hugo in 1999, la categoria Best Novella.

Dupa cum ii spune si numele, lumea in care se desfasoara actiunea este dominata de intinderea Oceanelor, prima parte a nuveletei cel putin, urmarind exclusiv evolutia si tineretea personajului, consumata de-a lungul intinderilor nesfarsite de apa. De fapt, intreaga intriga este un pretext pentru autor folosit in a dezbate argumentele credintei religioase si elementele ce stau la baza ei, motivatiile ce-i conduc pe credinciosi sa considere ca drumul ales este cel corect. Desi nu ma numar printre fanii scrierilor de acest gen, invelite intr-un substrat religios consistent, de aceasta data a ajutat faptul ca ideile si contradictiile sunt prezentate evolutiv, nu suntem asaltati din primul moment cu o aglomerare de argumente si dezbateri, ci totul are un timp al sau, o anumita perioada specifica.

Recunosc ca nu am suferi vreo revelatie mistica dupa finalizarea lecturii, totusi pe parcurs nu poti sa nu-ti pui intrebari, sa nu fii alaturi de personaje si sa le aprobi sau condamni alegerile sau motivatiile.

Fictiuni nr. 7
Numarul, publicat in 2003,  incepe cu un editorial a lui H.N.U., urmat imediat de o tomografie a lui David Brin, publicata initial online, asupra ideologiei dubioase a filmelor din seria Star Wars, observand strecurate prin intriga si in motivatiile personajelor, elemente profund antidemocratice. Daca initial se realizeaza o paralela intre valorile promovate de filmele Star Wars si Star Trek,  pe masura ce ne afundam in jungle stufoasa a constatarilor, scritorul observa trasaturi de caracter ce dezumanizeaza personajele principale din Razboiul stelelor , aducandu-ni-le la cunostinta sprijinite de argumente solide. Totusi, in ciuda scaparilor evidente din scenariu si a nemultumirilor legate de constructia povestii si comportamentul personajelor nu se poate san u observe ca cel putin la nivel vizual universul si filmele Star Wars pot multumi pina si cel mai aspru critic.

“In umbra legii“, Costi Gurgu urmareste un subiect original, bine construit si exprimat in scris, ce te agata cu staruinta, curiozitatea silindu-te sa mergi tot inainte, pastrandu-te conectat la actiunea si deznodamantul povestirii. Mirel Palada, imbina fericit planurile si epocile, trecand inainte si inapoi in timp, in “Pandarul“, o povestire in care dorul de casa este sfasaietor si hotarator in evolutia ulterioara a actiunii. De remarcat ca la momentul in care incepusem sa-mi pun intrebari in legatura cu unele aspecte, autorul intervine si completeaza cu detalii suplimentare baza intrigii. “Veniti afara!“, povestirea lui Florin Pitea dovedeste inca odata diversitatea subiectelor abordate si versatilitatea cu care este inzestrat scriitorul. Desi este destul de scurta, compenseaza prin originalitate si magnetismul cuvintelor.

Dupa cum ne-am invatat, in preambulul povestirii “Taklamakan” a lui Bruce Sterling, avem parte de un articol cu repere bio-bibliografice si un interviu in exclusivitate cu scriitorul, urmarindu-se in principal, apartenenta sa la curentul cyberpunk. Taklamakan, in realitate un desert in Asia, a fost recompensata cu premiul Hugo in 1999 la categoria nuveleta, si imbina intr-un stil ametitor elementele cyberpunk cu actiunea furibunda si imaginatia de neoprit a scriitorului. Este destul de greu sa realizezi o lume credibila si atractiva intr-un spatiu limitata ca intindere, si de aceea ramai cu impresia ca Bruce Sterling isi cunoaste bine meseria, reusind sa jongleze cu termenii si partile integrante de tehnologie cu o naturalete aparte, inscriindu-se cu success in valul de scriitori de renume mondial.

Revista se incheie cu o serie de recenzii, doua dintre ele realizate de mult mai celebrul Paul Di Fillippo, la “Zeitgeist” de omniprezentul Bruce Sterling si “Dune: The Butlerian Jihad” de Kevin J. Anderson si Patrick Herbert, continuand cu alta serie de carti si reviste romanesti avandu-i ca recezenti pe rand, pe Cristian Lazarescu, Voicu Bugariu, Dan N.Dobos, Claudiu Tufan si Bogdan Gheorghiu. De remarcat ca Alexandru Mironov apare iar mentionat, dupa ce l-am mai intalnit si prin numarul 4, Claudiu Tufan analizand cultul personalitatii sale, dezvoltat se pare la revista defuncta, cred, Anticipatia.

Numarul de fata este cel care mi-a placut cel mai mult, atat prin diversitatea temelor abordate cat si prin calitatea ridicata a povestirilor prezente, revista constituindu-se intr-o lectura menita sa ingroseze portofoliu fanului de sci-fi roman si sa-l apropie mai mult de scrierile si miscarea romaneasca dar si de autorii straini talentati din afara, incheind cu mentiunea ca unele dintre articolele revistei pot fi consultate si pe internet la adresele de mai sus, excluzand numarul 7.