Cititor SF

Romanul lui Sheri S. Tepper se citeşte cu sufletul la gură. Eu cel puţin aşa l-am citit. Grass oferă o atmosferă captivantă, o acţiune care nu încetineşte pasul aproape deloc, mister, elemente horror, suspans (în vreo câteva scene aproape insuportabil), ceva dezbateri morale ţinute însă (destul de) bine sub control. Are şi vreo câteva stângăcii care-i cam strică dar, per ansamblu, este un roman solid. În 1989 a fost nominalizat la “Hugo” şi “Locus”.

Grass este, după cum şi numele o spune, o planetă acoperită de iarbă, colonizată de descendenţii unor familii aristocratice din vechea Europă. Aceştia şi-au împărţit planeta în moşii întinse, au restricţionat drastic accesul străinilor şi se îndeletnicesc cu vânătoarea. Numai că nici caii nu prea sunt ceea ce am numi noi cai, nici câinii nu prea sunt câini şi nici vulpile vânate nu-s tocmai vulpi. Ca urmare, nici vânătoarea nu este exact ca pe Pământ.

Treptat, vom descoperi că nu este un sport, ci un ritual şi o datorie, că nu e foarte clar cine sunt fiarele şi cine sunt victimele (exact cine nu vă aşteptaţi) şi nici cine este mai vinovat de această stare de fapt. Şi vom vedea că, dincolo de aerul ei idilic, planeta Grass este departe de a fi îmblânzită, fiind genul de loc unde o plimbare în iarbă poate fi mortală, mai ales că iarba depăşeşte adesea înălţimea unui stat de om. Asta pe lângă faptul că, în timpul partidelor de vânătoare, unii dintre participanţi suferă mutilări misterioase sau dispar fără urmă.

Ca şi cum secretul înfricoşător (pe bune, mă jur!) al planetei Grass nu ar fi suficient, restul umanităţii, împrăştiate prin colonii spaţiale, se confruntă cu două boli majore: un regim autoritar politico-religios (Sanctitatea) şi un virus ucigaş extrem de agresiv, care ameninţă să distrugă umanitatea. Cum singurii care par să fie imuni sunt locuitorii de pe Grass, Sanctitatea trimite un ambasador pe planeta izolată, cu misiunea neoficială de a afla de la extrem de necooperanţii aristocraţi dacă există vreun leac.

Între timp, un preot al Sanctităţii explorează ruinele străvechiului oraş extraterestru aflat pe Grass, încercând să găsească explicaţii pentru moartea violentă a locuitorilor acestora, odată cu care s-a ajuns la extincţia rasei Arbailor în întregul Univers.

Toate aceste fire sunt reunite la un loc, catalizatorul fiind Marjorie Yrarrier, soţia ambasadorului, o femeie nefericită în căsnicie, împărţită între responsabilitatea faţă de soţ şi familie şi dorinţa de a-şi dezvolta propria personalitate şi, în general, de a avea un scop mai înalt în viaţă. Dornică să contribuie cumva la găsirea unei soluţii pentru eliminarea epidemiei, Marjorie ajunge să rişte mai multe decât se credea în stare şi să afle despre Grass mai multe decât ar fi dorit locuitorii acesteia (şi nu doar cei umanoizi). Read more…

De mult timp imi doream sa citesc capodopera Razboiul lumilor a lui H.G. Wells, carte pe care nu am gasit-o in colectia parintilor si nici la biblioteca din oras in perioada in care m-am apucat sa citesc science fiction. Evident ca subiectul romanul este unul arhicunoscut, insa mi-am dorit sa citesc varianta originala si totodata sa pot face, ce altceva, decit o mica paralela intre filmul recent a lui Steven Spielberg si bijuteria literara a lui H.G. Wells. Din punctul meu de vedere, dupa cum am mai afirmat pe aici in varii discutii, o ecranizare te ajuta sa stabilesti daca esti interesat de subiectul abordat in carte si cam atat, si indraznesc sa spun ca de fapt ea nu se va ridica aproape niciodata la nivelul unei carti scrise. Si asta pentru ca o carte reuseste sa atinga si sa sensibilizeze fiecare cititor intr-un cu totul alt fel, chiar daca impresia finala asupra cartii coincide, aceasta este traita de la persoana la persoana dupa alte coordonate.

Ecranizarea in general va avea in comun cu cartea scrisa doar ideea centrala a acesteia, pentru ca, pe linga schimbarile evidente si necesare realizate de catre scenarist, cred ca si regizorul isi poate imprima asupra productiei propria sa viziune asupra subiectului, pierzandu-se si mai mult din feeling-ul particular al romanului. Si sa nu mai aducem in discutie si activitatea de montaj ce are loc dupa incheierea filmarilor ca deja apar intrebari cum de mai reusesc unele filme sa respecte in mare masura romanul. Pentru ca s-a considerat ca Lord of the rings s-a achitat cu brio de acest aspect, si asta chiar daca unele scene din seria scrisa au fost trecute cu vederea. Read more…

Dan Simmons este mai cunoscut cititorului român ca autor al romanului “Ilion“, publicat anul trecut de editura Nemira. Scrisă anterior, “Hyperion” (1989) este considerată până astăzi drept cea mai reuşită creaţie a autorului, fapt certificat şi de premiile Hugo şi Locus, acordate romanului în 1990. Bun, o să ziceţi că premiile nu sunt întotdeauna o dovadă a calităţii unei cărţi dar în cazul de faţă mie mi se pare că au fost meritate.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită “The Shrike“, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care “The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata. Read more…