The Golem and the Jinni – Helene Wecker

Va aduc in atentie un volum interesant de fantasy, The Golem and the Jinni, in care, cum altfel(?!), un Golem si un Jinn isi incruciseaza destinele intr-un New York pitoresc, la inceput de secol, in plina perioada de avant economic si acumulare de emigranti. Eh, ce vremuri!

Din ce am mai citit pe net unii au strambat din nas si au considerat ca factorii fantastici nu-si pun suficient de mult amprenta asupra actiunii si ar fi fost de bun augur sa lipseasca, povestea mergand inainte si asa. Insa, din punctul meu de vedere, tocmai aceste aspecte fantastice dau greutate si savoare povestii. Plus diferentele evidente dintre cele doua comunitati, cea evreiasca si siriana, descrise in volum, desi nu neaparat in amanunt cum ne-am fi dorit, dar suficient cat sa surprinzi anumite obiceiuri si rituri specifice fiecarei zone si sa-ti para rau de situatia in care a ajuns Siria in momentul de fata.

Golemul Chava, o fiinta creata sa serveasca si sa asculte de Stapan, este macinat de tot felul de intrebari existentiale, in timp ce Jinnul Ahmad la fel, este si el in cautari, dar cam intr-o directie opusa. Pentru ca Chava este asemenea unui copil, ce face primii pasi in viata, in timp ce Ahmad, batran, de cateva sute de ani, dar si el cu putina experienta de viata, se confrunta cu un alt gen de dileme. Toate bune si frumoase pina la punctul in care cei doi se vor intalni si astfel se va infiripa o prietenie speciala.

Eu am gustat din plin intreaga poveste, mi-a placut stilul de a reda lucrurile al autoarei ce mi-a adus aminte de un alt volum fantastic, The Night Circus de Erin Morgenstern. De altfel si Amazonul a listat-o la volume asemanatoare recomandate linga The Goblin Emperor de Katherine Addison sau Neverwhere-ul lui Gaiman.

Actiunea nu are un ritm alert, totul se desfasoara domol, sunt redate multe gesturi si elemente banale ale unei zi din viata personajelor, situatii ce i-au cam plictisit pe unii.

Cert este ca au si ele farmecul lor.

Finalul a parut un pic grabit si nu neaparat in ton cu liniile aparent cuminti, de pina atunci, ale cartii, dar il luam ca atare.

Cred ca volumul poate fi incadrat si ca un manifest al vietii omului obisnuit, cu parantezele de rigoare, existand multe personaje trecute prin greutatile vietii ce-si lasa amprenta asupra evolutiei celor doua caractere.

Este o poveste interesanta spusa pe un ton cald, domol, cu emotie si lipici la cititor ce-mi va ramane mult timp in mine.

Coperta de la varianta americana mi se pare ceva mai reusita decat cea britanica,  pe care mi-o permit eu la momentul de fata.

Dark Horizons: An Anthology of Dark Science Fiction – Charles P. Zaglanis (Editor)

In ultima perioada nu am mai aruncat banii prea usor din buzunar si mi-am luat doar volumele ce le-am citit in prealabil in variante electronice si chiar mi-au placut. Asta pentru ca doar bazandu-ma pe numele scriitorului, sau pe opiniile de pe GR pot avea surprize neplacute. Trebuie sa recunosc ca Antologia de fata am achizitionat-o pentru ca avem in interior si povestirea lui Costi Gurgu, The Glass Plague (vestita Ciuma de Sticla). In final, dupa ce am terminat de lecturat cartea, am fost multumit de majoritatea textelor gasite aici.

Surpriza cea mare a fost cand am citit biografiile scriitorilor prezenti si am constat ca majoritatea au publicat texte cu influente Lovecraftiene sau au diverse interese legate de opera vestitului autor de horror si insolit. Numai bine pentru mine.

Technology gone wrong. Madmen playing with science beyond their control. Alien creatures with malign intent. Welcome to Dark Horizons, where the future is lost.

Inca de la primul text se simte aceasta influenta si pentru cei interesati va spun din start ca Antologia are un procent ridicat de asemenea povestiri. Am scris deja pe Goodreads despre carte si am subliniat faptul ca exista o serie cam mare de povestiri ce se petrec pe o nava, undeva, in spatiu. Eu as fi ales una, maxim doua si as fi zis stop. Dar cred ca numarul lor se ridica undeva la cinci sau sase texte.

Cel mai rasunator nume al Antologiei este cel al lui Aaron J. French, insa povestirea lui nu a fost ceva notabil.

Cea mai nasoala povestire: Ice Cream – Jay Caselberg – Despre un ucigas in serie. In general urasc genul asta de povestiri.

Cel mai distractiv text:  Making the Round – Adrien Ludens – Unde se combina o serie de motive Lovecraftiene intr-un mod placut si cu o surpriza de final. O sora medical isi face tura de noapte intr-un spital cu pacienti mai neobisnuiti.

Cea mai plictisitoare povestire si de ce oare te-ai mai obosi sa scrii asa ceva (?!): The Yellow Planet – Eric Blair. – Daca ati vazut Event Horizon sau The ghost of Mars, cam stiti in ce directie merge actiunea de pe nava din aceasta povestire.

Cea mai reusita constructie a personajelor, dublata de o complexitate de apreciat, o gasim la textul lui Costi Gurgu, The Glass Plague. In plus misterul “Ciumei de Sticla” este si el foarte bine asezat in context si te tine in suspans pe toata durata povestirii. Poate la stabilirea acestei impresii bune ajuta si faptul ca este cea mai lunga povestire a volumului cu, nu mai putin de 28 de pagini. Media volumului este mult mai mica.

Daca nu stiati Costi Gurgu este unul dintre scriitorii mei preferati de science fiction si fantasy si ma bucur ca incet, dar sigur, confirma pe piata internationala de carte.

Alte articole dedicate lucrarilor unde este prezent sau articole referitoare la scrierile sale:

Cronici de la Capătul Pământului,

Reţetarium – Costi Gurgu,

Tesseracts Seventeen : Speculating Canada from Coast to Coast to Coast – Colleen Anderson & Steve Vernon (ed.),

Lumi Stranii: Antologie de Fictiuni Speculative, Editor: Stefan Ghidoveanu,

Dosarele SF: Fila Costi Gurgu,

Interviu Costi GurguProza – Costi Gurgu,

Ages of Wonder – Julie E. Czerneda & Rob St. Martin (ed.)

Proza – Costi Gurgu

Povestirea ce mi-a placut cum a inceput, dar pe parcurs s-a transformat in ceva de genul “Meh”: Demon on His Shoulder – Eric Del Carlo – Despre intrarea in legalitate a uniunii dintre un om si o forma de viata extraterestra intitulata, The Meld, si implicatiile unei asemenea alegeri.

Am preferat sa nu vorbesc despre fiecare povestire in parte, insa sentimentul meu, sincer acum, a fost ca volumul de fata nu e cu nimic mai prejos fata de o Antologie a lui Datlow, Stephen Jones, Jack Dann sau altii. Si acolo sunt destule balarii. Daca are nume rasunatoare in componenta, cum se intampla de obicei, nu inseama ca si povestirile lor sunt reusite.

Eu am comandat-o din UK de la o librarie de pe Ebay, nu stiu de ce Amazonul nu livreaza tot in Albania si sunt, inca, in asteptarea volumului de urban fantasy, Street Magick: Tales of Urban Fantasy editat de acelasi Charles P Zaglanis cu Eric Del Carlo, unde Costi este prezent cu un alt text, Children of God.

Ps: Creatura de pe coperta, sau cel putin o variatie a ei, chiar apare in volum, in ultima povestire a sa.

The Black Company (Chronicles of the Black Company) – Glen Cook

Aveam in plan sa fac si eu un articol cu recapitulari de pe 2016, dar timpul si faptul ca am dat peste o serie fantasy grozava, m-a convins sa zic pas acestei initiative (pentru moment, cel putin).

Si pentru ca am fost asa de entuziasmat si convins de serie am citit in aceste prime zile din an nu mai bine de trei volume.

Dupa cum ati vazut este vorba de seria Chronicles of the Black Company, ce debuteaza cu volumul The Black Company de Glen Cook, al carui debut a fost pentru prima oara, hat, in 1984. Pe cand aveam doar un an de zile!!!!

omnibus-blackSeria e impartita in mai multe carti, pot fi vazute chiar ca si Campanii, eu terminand primele volume ale seriei ce fac parte din capitolul The Books of the North sau mai nou Chronicles of the Black Company:

The Black Company: May 1984

Shadows Linger: October 1984

The White Rose: April 1985

Imi place sa subliniez anul aparitiei pentru ca e uimitor cum o carte publicata in urma cu atatia ani poate ramane proaspata si inventiva in zilele noastre.

Din punctul meu de vedere personajele au o evolutie greu de prevazut, mai ales si prin prisma ideii principale, mai rar intalnita in literatura fantasy sau sci-fi. The Black Company sunt o unitate militara vestita de mercenari ce se vad angajati intr-un razboi crancen de, asa zisa, parte malefica a baricadei.

 The Lady este o vrajitoare misterioasa reinviata de un magician cascat, dupa ce ea si sotul ei, The Dominator (si el un mag de calibru si chiar daca e sotul ei, nu e mare dragoste intre ei, unirea celor doi a fost o chestiune de conjunctura) au fost invinsi de Rebelii condusi de The White Rose si ingropati in niste cripte speciale.

Ei bine, acum aceiasi Rebeli, dar fara acel White Rose pentru ca au trecut sute de ani si mai trebuie ceva timp pina la reincarnarea unui alt asemenea Rose, incearca sa se opuna din rasputeri vrajitoarei si Consiliului ei Regal de ucenici “tunati”.

Sincer, cel putin in primul volum, Consilierii ei fura un pic prim-planul. Cu nume ca The Howler, Shapeshifter, Bonebreaker, Stormbringer, The DreamCatcher patronul de moment al The Black Company, The Limper – cel mai detestat personaj al seriei- acestia pot schimba oricind balanta unei batalii punand in joc abilitatile ce le-au si oferit numele.

Dar totusi sa nu ma ia valul ca in fapt, povestea urmareste destinele celor din The Black Company si drumul lor sinuos cu o influenta mai mare asupra destinele Imperiului decat ne-am putea astepta la inceput.

stev-e-by-gc

Ca tot veni vorba despre inceput, trebuie sa va avertizez ca aveti nevoie de putina rabdare sa treceti de primele capitole, pentru ca autorul este destul de direct si ne arunca intr-o misiune a Companiei, fara prea multe explicatii si detalii. Se ofera pe parcurs ceva informatii, insa primele capitole sunt un fel de prolog si o prezentare succinta a muncii de mercenar.

black-comp

Cele trei volume au structuri si subiecte diferite si pe masura ce trece cate unul miza creste progresiv si jucatorii implicati in lupta pentru fraiele Imperiului re rotesc intr-o evolutie continua. Spuneam ca e greu de prevazut un curs de actiune si surprizele se tin lant, mai ales pentru personajele noastre luate separate. Pentru ca firele naratiunii principale pot fi influentate de situatii, aparent nesemnificative,  de ex. o batalie castigata poate insemna si inceputul sfarsitului pentru un pion principal.

“No one will sing songs in our memory. We are the last of the Free Companies of Khatovar. Our traditions and memories live only in these Annals. We are our own mourners.

Daca primul volum e dedicat luptei dintre Rebeli si The Lady, cu influente ascunse din partea lui The Dominator, al doilea este o confruntare mai directa intre  cei doi,  si incercarea sotului de a reveni la viata fura prim-planul, pe cand in trei avem un triunghi periculos, The Lady, The White Rose (de acum stiuta si semnalata ca atare) si The Dominator. Cu mentiunea ca, tineti-va bine, apar si alti jucatori surpriza pe aceasta tabla a puterii.

Am fost placut impresionat de structura diferita a cartilor, de personajele introduse gradual sau de complexitatea morala a acestora. De fapt as sublinia ca tocmai aceastea linie nedefinita intre ceea ce e bine si rau, reprezinta unul din atu-urile acestei serii. Nu degeaba se considera ca Glen Cook este cel ce a pus, mai serios, bazele grimdark-ului, gen cam la moda in zilele noastre. Sa nu ma intelegeti gresit, eu chiar ma bucur ca traiesc in perioada asta pentru ca in ultimii ani, am fost mai atras de zona de fantasy, horror sau de sci-fi-ul old school decat de cel nou.

Am citit trei din volume si ar mai fi vreo sapte, plus niste povestiri mai recente. De obicei as ofta, insa acum chiar ma bucur ca sunt atat de multe. In limba romana s-a tradus doar primul volum si, cum si in engleza am avut ceva dificultati la inceput, nu ma pot pronunta asupra traducerii, insa seria originala merita cu prisosinta atentia oricarui fan adevarat de fantasy sau grimdark.

Ps: Duelurile magice dintre Goblin si One-Eye sunt sarea si piperul seriei…

The Fireman – Joe Hill

Joe Hill nu calca neaparat pe urmele tatalui sau, cel putin la capitolul prolificitate, intr-o perioada de mai bine de 10 ani are lansate romanele, The Fireman (2016) – Goodreads Choice Award for Horror (2016) (meeehh, am citit si mai bune), NOS4A2 (2013), Heart-Shaped Box, Horns ( 2009) si un volum de povestiri, 20th Century Ghosts (2007), castigator al Bram Stoker Award,  Locus Award for Best First Novel (2008) si  ITW Thriller Award for Best First Novel (2008). S-a mai remarcat si in lumea benzilor desenate ca scriitor al seriei Locke & Key pentru care a si luat un Eisner Award for Best Writer.

12d644-20160519-joe-hill01

De la el am citit doar The Horns si chiar mi-a placut. Apoi am vazut si filmul si nu prea am fost impresionat. Si, din anumite puncte de vedere, filmele dupa carti ar trebui sa te convinga sa citesti volumul respectiv pentru ca, in mod cert, va fi mai bun decat ecranizarea. Oricum in majoritatea cazurilor cred ca pe acolo ne aflam.

De la inceput as atrage atentia ca fiul lui Stephen King nu scrie ca tatal sau, ca e bine sau rau, ramane la latitudinea fiecaruia. Si ca o mica paranteza nici agentul sau literar nu a stiut vreme de mai bine de 10 ani ca nu-l cheama Hill, ci King. Asadar merita macar de apreciat ca omul a incercat sa razbata prin fortele proprii.

Si ca o alta paranteza, tot din comentariile de final ale scriitorului aflam ca volumul de fata a vazut lumina tiparului abia dupa ce a fost corectat si editat, atat de editura engleza cat si cea americana, cel reprezinta pe autor. Cum si in ce fel s-au pus de acord asupra versiuniii finale nu se precizeaza, insa cam astea sunt cuvintele scriitorului.

In prima instanta la Joe Hill ies in evidenta ideile interesante.

In cazul lui The Fireman avem o pandemie prin care o bacterie, nu se stie ce si cum, infecteaza corpul uman si, cel putin in debutul cartii, cauzeaza combustia gazdei sau accentueaza tendinta de suicid. Si de aici se dezvolta haosul si nebunia aferenta unei asemenea situatii iesite de comun.

Daca nu ar fi fost subiectul si curiozitatea mea parca nu as fi fost convins sa continui cu volumul asta din cauza unui debut cam… banal si fara substanta. Este adevarat ca trebuie sa se faca o introducere personajelor, insa (la capitolul asta nu e King, ce poate sa bata campii pagini intregi, dar e caracterizat de un stil magnet la cititor) si chiar cu atatea retusuri (din partea editurilor), parca nu a reusit sa-mi transmita acea flacara a entuziasmului. A fost ceva la nivelul personajelor, la nivelul emotiilor puse in joc, ce nu m-a convins in totalitate sa-mi pese prea mult de cartea asta.

Insa de dragul ideii, dezvoltata intr-adevar eficient pina la final, romanul merita dus la capat. Exista si cateva aspecte de intriga ce se elucideaza inteligent si surprinzator, asa ca va asigur ca nu veti fi dezamagiti.

Parca mi-a placut mai mult The Horns, unde actiunea e centrata mai bine in jurul personajului masculin, acolo, aici feminin si insarcinata. Nu are neaparat legatura diferentele, insa acolo i-a mers mai bine.

Eram curios cum l-a primit si comunitatea GoodReads si din lista de prieteni inca nu a fost citit, desi e pe raftul multora dintre ei. Altfel, intr-o oarecare masura, exista pareri pozitive, insa sunt si cele negative in care oamenii sunt dezamagiti de numeroase trimiteri la lucrarile tatalui sau, asa zisele easter eggs. Ei, eu nu mi-am batut capul asa tare, dar sa fim sinceri, sunt unii care vaneaza asa ceva si reusesc sa le gaseasca cu usurinta.

stephen-king-and-joe-hill

Voit sau nu, pare ca fiul nu reuseste sa se delimiteze in mod clar de greutatea numelui de familie. Oricum editurile au interes sa-l promoveze cu numele de King si nu Hill, in ciuda notorietatii create in timp de scriitor.

Daca debutul seriei mai recente a lui Brent Weeks, The Black Prism, o recomandam cu mare caldura oricarui fan infocat de fantasy, nu la fel pot face si pentru cartea de fata. Ramane la latitudinea fiecarui cititor daca odata inceput volumul va fi, sau nu, captat de continut sau.

S-a lansat HAC! numarul 28

Povestea lui Harap Alb continuă în cel mai nou număr al revistei ”HAC!”

* singura publicație profesionistă din România dedicată benzilor desenate a ajuns la numărul 28

A apărut un nou număr al revistei de benzi desenate ”HAC!”, publicație care i-a transformat pe Harap Alb și pe tovarășii săi de aventuri în supereroi ce pot rivaliza lejer cu mult mai celebrii Superman ori Spiderman.

Pe un scenariu realizat de scriitorul Marian Coman, cu desene de Andrei Moldovan și culori de Daniel Rosa Duran, ”HAC!” continuă de mai bine de patru ani să ducă mai departe povestea lui Harap Alb într-un univers fantasy de extracție românească.

hac28

Pe lângă ”Harap Alb continuă”, numărul 28 al revistei mai conține benzile desenate ”Oul Pierzaniei” de Tudor Popa precum și ”Fergonautul” și ”Înăuntrul acesteia înafara celeilalte”, ambele de Viorel Pîrligras. Și universul TFB, o reinterpretare în cheie postapocaliptică a poveștii ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, continuă în revistă cu ”Ordinul Efemeridelor”, o bandă desenată de Bogdan Chelaru pe un scenariu de Mihai Ionașcu. La rândul său, Beniamin Vasile duce mai departe ”Fluviul Șoaptelor”, o adaptare în stil manga a cărții cu același nume. În plus, un nou episod din romanul în foileton ”Haiganu. Furia Oarbă” de Marian Coman, a doua carte a Zeului Osândit.

”HAC!” este singura revistă profesionistă din România dedicată benzilor desenate. Apare în fiecare lună pe data de 15 și poate fi găsită la chioșcuri, librării și benzinării din toată țara, dar și pe www.supererou.ro, site-ul dedicat consumatorilor din comics din România.

Mai multe detalii, pe www.harapalbcontinua.ro

The Black Prism (Lightbringer #1) – Brent Weeks

Tblack-prismhe Black Prism (Lightbringer #1) de Brent Weeks  a vazut lumina tiparului in anul 2010. Interesant este ca acest prim volum marcheaza o noua serie pentru Brent Weeks, dupa cea intitulata Night Angel, la care am citit si placut, intr-o oarecare masura, doar primul volum. La cel de-al doilea nu am simtit ca trebuie sa-l mai duc la capat. Oricum nici rabdare nu mai am ca acum cativa ani. Acea carte de debut avea potential, insa, per total, ceva a lipsit sa ma determine sa vad ce se mai intampla in acel univers.

Ei bine, acel ceva lipsa l-am regasit din plin in aceasta noua (veche! – au trecut 6 ani de la publicarea primului volum!) serie.

In ultima perioada am citit mai mult horror si fantasy si pot spune, din experienta, ca in The Black Prism avem unul dintre cele mai uimitoare sisteme de magie construite vreodata. Si pe baza acestuia este construit intregul peisaj fantasy al cartii, cu regulile si caracteristicile specifice. Prefer sa nu dezvalui despre ce e vorba, e atat de simplu, insa si uimitor de complicat, doar si eu prefer sa stiu cat mai putin despre carte in sine si sa merg ori pe recomandarile Goodreads ale prietenilor sau in functie de genul volumului.

Gavin Guile is the Prism, the most powerful man in the world. He is high priest and emperor, a man whose power, wit, and charm are all that preserves a tenuous peace. But Prisms never last, and Guile knows exactly how long he has left to live: Five years to achieve five impossible goals.

Cert este ca Weeks nu exceleaza aici doar la constructia sistemului de magie, ci si in privinta celorlalte aspecte ce alcatuiesc aceasta carte. Personajele sunt bine construite si asezate cu grija, iar intriga se desfasoara pe mai multe niveluri, aducand, din cand in cand, si elementele trecutului in prezent, atat prin intamplari, dar si  cu personaje vechi, apropiate eroilor nostri (dar noi pt cititor), totul realizandu-se nu neaparat ostentativ si repetititv, ci cu pricepere si dibacie. Dialogurile sunt foarte atent realizate, exista multe situatii ce starnesc zambete, dar si destule aspecte de pur carnagiu, doar avem o stare de razboi ce escaladeaza, in scurt timp, pina la unul in toata regula.

Volumul se citeste foarte repede, Weeks demonstrand ca a progresat, poate(?!) si cu ajutorul redactorilor, nu stiu, insa toate aceste aspecte entuziasmeaza si demonstreaza ca prin munca si perseverenta se poate obtine ceva deosebit.

schwarzes-prisma

hungarian-black-prism

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Deseori m-am intrebat cum reusesc scriitorii sa se concentreze, sa-si stabileasca o ordine a intamplarilor si desfasurarii evenimentelor. Probabil, dupa ceva munca si publicare, iti mai vin si de la sine, in mod natural, situatiile astea, insa imaginatia tot trebuie sa ofere aspecte inedite pentru a multumi un public din ce in ce mai exigent.

Sunt 600 de pagini ce trec foarte repede, cu destule surprize pregatite, si o evolutie buna a personajelor, chiar imi doream sa vad anumite reactii ale unora dintre acestea cu privire la o serie de secrete, bine pastrate, pina in acel moment, si autorul nu se zgarceste si le ofera inca din acest volum.

Per total, intamplarile nu au avut o evolutie previzibila asa ca si la acest capitol, pentru mine, a nimerit-o domnul scriitor.

Am inteles ca Sanderson e maestru la sisteme de magie inedite, dar nici cu Brent Weeks nu mi-e rusine si daca as avea prieteni carora sa le placa fantasy-ul nu as avea suficiente cuvinte la mine sa le recomand volumul asta.

Pe deasupra exista si o mitologie, mai mult amintita decat exploata, insa se ofera anumite indicii in volum cum ca, in cartile viitoare, Zeii vor putea juca un rol important, mai la vedere. Ramane de vazut daca se va adeveri sau nu aceasta previziune personala.

Cu patru volume planuite in serie, succesul si popularitatea au fost asa de mari, inca autorul s-a convins sa o anunte si pe a cincea. Si din ce am citit pe Goodreads, cititorii nu vor sa se opreasca aici.

Premii vad ca nu a incasat, are doar o nominalizare in finala celor mai bune volume fantasy de pe Goodreads din 2010 si o alta finala, in 2011, la David Gemmell Legend Award pentru cel mai bun roman fantasy.

Totusi, in 2013, The Blinding Knife, cel de-al doilea volum al seriei, chiar a si castigat  David Gemmell Legend Award pentru cea mai buna lucrare fantasy!

The Black Prism map finalCine vrea sa citeasca un volum fantasy scris foarte, foarte bine, din multe puncte de vedere, plus ca si seria in sine, are note aproape maximale pe Goodreads, trebuie sa incerce cat mai repede acest volum de Brent Weeks.

  • Haiganu